Clonțea era amărât rău de tot – atât de mult și de tare strângea din dinți,
că rămăsese doar cu un dinte împotriva cuiva și două măsele, între care să se
scobească la nevoie. Și cum nu avea corăbii, să și le înece, părea că suferă de
constipație prelungită, la care singurul remediu eficient era să urle ca-n
codru, oricum nu-l băga nimeni în seamă, dacă nu punem la socoteală firmele de
utilități.
De la o vreme, în fiecare
noapte visa același lucru – că poate spune cu voce tare tot ce-i stătea pe
suflet, fără opreliști sau sincope, fără teamă de represalii, ouă stricate sau
ghivece cu flori în cap. Doar că realitatea de a doua zi funcționa ca un duș rece,
deși el tot nu se răcorea – deja încercase să dea din el, nu-i reușise decît
starea permanentă de vomă, lucru normal dacă te uiți cu atenție-n jur.
Întro zi, însă, tocmai ce
ieșise din scara blocului unde amuțea, când vecinul de la unu scăpă covorul în
capul lui, la scuturat, uitând să scoată din el și copilul care se juca în covor. În urma impactului, Clonțea își pierdu conștiința, pardon! conștiența și se trezi la spitalul
județean, la care ajunse peste 3 ore, unde pacienții părea mai degrabă scăpați
din ospiciu, decât feriți de pandemie. Testat cu lampa de sudură, i se făcură niște analize
sumare de ruină, pardon! urină și nu i se descoperi nimic grav: inima era tot
la locul ei, în dreapta, rinichii, cât alunele decojite, ficatul parțial
întreg, dar în rest, sănătos tun! Fu externat și lăsat să se întoarcă liber
acasă, așa, în papuci și-n pielea goală, deoarece nu i se găsiseră încă
hainele. Atunci avu prima ieșire în eter – fără să se controleze, începu să
înjure statul, sistemul sanitar, guvernul, președinția și partidele politice! Fără să aibă răbdare să le așeze pe căprării,
fără frică sau teamă de Dumnezeu! Se potoli abia când duba plină cu pui vii,
ce-l luase la ocazie, îl lăsă aproape de casă, la vreo 6 km.
Acasă îl întâmpină calmul
și căldura familială: fiecare își vedea de ale lui, nici nu băgaseră de grijă
că lipsește cineva, așa că tare se mai mirară când Clonțea intră pe ușă, dârdâind,
și-i luă la înjurat de mamă și alte rude apropiate. În timp ce nevastă-sa,
ofuscată de limbaj, o suna pe maică-sa, să-i facă rezervare la culcuș pentru
vreo 2 săptămâni, până îi trece supărarea. În timp ce copiii executau același
lucru cu prietenii lor – cu un zuz în casă, nu e de trăit!
Colțea se trezi singur pe
pământul care le suportă pe toate, deci - de ce nu l-ar suporta și pe Colțea,
cu sinceritatea lui ucigătoare? Se consolă că așa trebuie să fie – un bărbat
trebuie să spună lucrurilor pe nume, indiferent de cunoștiințe, pardon!
consecințe.
Și nu se mai miră când, a
doua zi, întrun abces, acces, pardon! exces de curaj, se proțăpi în fața
șefului și-i spuse ce avea pe suflet, cu o tentă de verde-n față. Nu se miră
nici când acesta îi indică ușa, ca fiind singura lui portiță de scăpare de la o
bătaie soră cu moartea, anunțându-l că poate să-și ia lichidarea la orice oră,
fără preaviz.
Trei zile, mai târziu, bărbos
și tras la față ca țapul, descoperi că singurătatea îl făcuse mai înțelept.
Și-s spuse:
-Marea e grădina Ta,
Doamne! și tare am mai sărit peste gard și peste cal! Cum adică – să spui clar
și răspicat ce gândești? Păi ce? ești singur pe lume? Trăiești înconjurat de
atâția oameni parșivi și te găsești tu
să faci gât și să spui unde te doare? Uite-așa ieși din rând și-ți faci
dușmani! Te-ai cam... contra vântului! Până și-ai tăi te reneagă, dacă ești tembel și ești sincer! Mai bine
prefăcut și măgar, decât izolat cu sinceritatea ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu