Stătea degeaba-n apa tulburată,
Ce, din curată, ajunse super-poluată,
Simți o leșuială și dureri de scăfârlie
Și negre gânduri îl loviră-n temelie!
Și cum nu mai văzuse niciun rac,
O broască, râmă, pește sau bocanc,
Era cam tras la față, și subțire,
De parcă se ținea în cură de slăbire!
Până-ntro zi, când se trezi gândind:
-Stau de pomană, din mațe chiorăind!
Dar, auzind că oamenii sunt buni,
Mă mut la drumul mare, printre pruni!
Că ei sunt prea dotați cu simțul ecologic
Și ar avea în plan, și spectrul zoologic!
Nu m-ar lăsa, ca mai rabd de foame !
Că ei sunt domni și, mai ales, că-s doamne!
Ținu ciocul căscat, doar două zile -
Apoi, analiză ce-a strâns în cea “cutie-a milei:
În gușa lui cea mare, doar pet-uri și pahare,
Chiloți, tampoane, dulciuri, suspensoare,
Punguțe, coji de ouă, chiar cofraje,
Și multe, foarte multe ambalaje!
Tronând pe ele, resturi, scame și noroi,
Pe scurt – nimic și, mai ales, gunoi!
Sărmanul pelican, acum și mai lihnit,
Privind în gușă, iată ce-a gândit:
-Din vorbe, toată
lumea dăruiește!
Din gură, toată
lumea, omenește!
Și toți sunt,
frate! la biserici, ușă,
Uite ce dau, ca să
îți vâre-n gușă!
Tu, fraiere! ca pelicanul
răsuflat,
Stai, nenicuță, cu
ciocul larg căscat!
Măcar dacă aș fi
fost doar eu, vizatul
Dar plin e, de
gunoi, vere, tot hatul!
Ce mediu? Ce grijă
mare, de natură?
Ei ce aruncă, noi
le băgăm în gură!
Dar nu e vina lor,
c-aruncă cu toptanul,
Ce-a noastră,
că-nghițim ca pelicanul!
Și-n timp ce ăștia
vor să ne omoare,
Tot ei bocesc,
făcându-și gușa mare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu