Ce ghinion! ca întro țară, fără de pereche,
Să fie boși, cei doar întro ureche!
Și aia bleagă și cam nespălată!
Ar trebuie, mai des, zmucită și frecată!
Ce ghinion! ca pe-un meleag străvechi,
Să aibă surdul, o droaie de urechi!
Iar mutul, să declame, în dezmăț, minciuni!
La naiba cu prostia, oameni buni!
Tot ghinion - ne credem niște săraci reduși,
Care stau, smirnă! acolo unde-s puși!
Că trebuie, să stăm doar aplecați,
În fața, a tot soiul, de... -ngâmfați!
O fi cu ghinion, să fii Muntean?
Oltean sau Maramureșan?
Moldav? Sau un Maghiar născut?
Atunci, ce mama naibii, ne-a păscut?
De ce să ținem, noi, acest ison,
Dacă ne poartă, vezi Doamne! ghinion?
E un cuvânt! Și nu-i prea remarcat!
De asta, mă irit! Și m-am cam enervat!
Ce simplu e, să zici că-i ghinion!
Pare metaforă! Sau, poate un dicton!
De fapt, e umilință! Dispreț! Zero barat!
Culmea, n-ai dreptul, să fii nici supărat!
De caracter, demult, m-am dezbrăcat!
Nu vreau să mai trăiesc, dintr-un etern oftat!
M-am dezumflat, cu zgomot, ca sifonul-
De ce să mă tot pască, aiurea, ghinionul?
Nu-i vorba, doar, de ghinion! Mai sunt cuvinte
Care mă ard! În suflet și în minte!
Noi le-am lăsat, să intre, pe sub piele,
De nu putem scăpa, în veci, în pururea, de ele!
Hoți! Hoție! Necazuri și prostie!
Dezamăgire! Ură! Lene! Sărăcie!
Neliniște! Tăcere!Umilință!
Descurajare! Scârbă! Neștiință!
Dar, ghinion! n-avem vocabular,
Dar avem suflet! E vesel și hoinar!
Avem, în straiță, dosite și de pus pe rană,
Cuvinte, ce ni-s inimă și hrană!
Avem iubire, neam, frăție, demnitate!
Speranță! Viitor! Credință și dreptate!
Așa că, ghinion! Cel care-l pomenește
Să-l aibă, toată viața, în pat, de și-l dorește!
Cum ne-o răbda pământul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu