-…și-i tot trăgea popa, cu “Iubește pe aproapele tău, că pe tine însuți”!
De unde să știe el, că eu nu mă iubesc deloc? Și-atunci, dacă mă iau după el, cum
să-mi iubesc aproapele? Și cum e chestia asta, cu aproapele, că nici pe asta n-am
înțeles-o - e aproape cine e lângă tine sau cine e cu sufletul pe lângă tine?
Că de multe ori m-am trezit cu sufletu-n Rai, dar nu era pe lângă mine și ăla
care mi-a tras-o!
Cam multe întrebări se buluciseră prin ograda lui Castravete,
ce poposise pe tăpșan, sub salcie, să lingă o bere cu ceilalți lălăi ai
satului, în după-amiaza aia toridă. Nu era prima oară când Castravete, poreclă
după care era cunoscut prin trei comune și pe care o primise după nu se știe
care podoabă proprie, stârnea întrebări șugubețe, ce înodau bruma de creori ai
tăietorilor de frunze la câini.
-Da’ ce-ți
veni
cu problema asta, doar nu ești obligat
să asculți ce spune popa? sări unul cu gura, să se arate mai mintos.
-Iaca na! întrebare! e problemă de conștiință, Bulucel! Să
privim lucrurile dintro rână – de ce s-au înmulțit crimele și violurile? Acum,
când rolul bisericii a crescut, nu mai e ca pe vremea comunismului, când tăceai ca măgaru-n iarbă! Asta înseamnă
că nu ne mai iubim? Da’ cum aș putea eu, oare, s-o iubesc pe lelea Florea, care-mi
aruncă cu zoaie, de la rufe, în curtea păsărilor, de mi-a chelit curtea? Tot
aceeași lele Florea, care se duce la biserică din an, în Paște, și vîră pe la
icoane tot soiul de blesteme pe capul meu? De când i-am crăpat capul porcului
ei, care a rupt gardul și mi-a făcut praf, răsadurile, se dădea, orătania, și la mine, numai rău gândește, de
mi s-a strâmbat și icoana de pe perete!
-Eeuu m-am enervaat tareee pe oameeni și mi-am pus
în căăruuță 200 de securi! îndrăzni Bâlbici să se bâlbâie. -Mi-aaam ziis că,
de fiecare datăă, câând mă supără cineva, arunc cu seecurea după el!
- Și?
- Pâână la prânz, aaam rămaas fără securi! Toot eeu,
prost! că lumeea nu se îndreptăă! Iar euuu aaam rămas pierdut de niște secuuri!
- Ba mai rău - parcă a bolunzit de tot, nici logic nu mai
gândește! Dau ieri, să intru întrun magazin, la oraș. Deschid ușa și dau să
intru, când mai vrea unul, să intre și el!
Mă dau înapoi și-i fac semn, să pășească înăuntru. Ăla dă din mână, a
lehamite, și-mi face un semn sictirit, plin de dispreț, să intru eu, primul,
zicându-mi – Lăsă-mă, bă! cu chestii din
astea, că n-am timp de politețuri! Am jurat că nu mai las nici o muscă, să
intre înaintea mea, că m-am săturat de mârlani cu ifose! Pe aproapele ăsta
trebuie să-l iubesc eu? Uite! cum era când mergeai prin sat și se salutau
oamenii, chiar și pe străini, doar din politețe? Acum se uită la tine ca la
urs, deși n-au văzut urs, niciodată! Și parcă umblă toți, cu capu-n traistă, nu
mai văd nici portavionul atomic, trecând pe lângă ei, bagă mobilul în gură și
belesc irisul, de parcă-s zombi! Era unul, ieri pe câmp, cu o coasă în mână și
cu telefonul, în aialaltă! Că până și Moartea cred că are un Yphone! Și vine o cioară și se așează pe
pălăria lui, dar ăla, nimic! vorbea înainte! S-a plictisit cioara și-a plecat!
Eu vroiam să-l întreb cum ajung la canton,
dar n-aveam cu cine vorbi! Ăsta e un alt aproape al meu, pe care trebuie să-l
iubesc ca pe sfintele moaște? Cum poți iubi pe cineva, care te ucide din
priviri? El n-a auzit de dragostea față de aproapele lui? Și mă tot sucesc și
mă-nvârtesc – oare vorba asta n-au scos-o popii, să ne iubim că proștii? N-au scos-o unii, care se folosesc de ea, fără să mai ținem cont de sex, că să ne
facă să ne simțim, tot timpul, vinovați că suntem nesimțitori? N-ai cum să
iubești pe cineva care, e clar! te urăște!
-Lasă, bă Castravete! că n-ai înțeles ce spune popa, că
lui nu-i cade gura, să spună! Trebuie să ne iubim între noi, că suntem oameni! Așa
că lasă muștrălile de cunoștință și mai dă și tu, un rând! Să vezi ce-o să te
iubim noi - ca pe tovarășul nostru, care dă de băut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu