DE CE?...

-Ai ajuns, bătrâne, până aici! Târziu, dar ai ajuns! conchise Vocea. - N-ai mai avut răbdare!

-Trebuia să urc, ca să nu cobor! răspunse Ologul. - Cei mai mulți oameni vor să ajungă în Rai, dar nu înțeleg - de ce coboară! Acolo unde coboară ei, e ușor, dar nu e Raiul! Eu prefer să sufăr și să urc! Puțin, câte puțin! Chiar cu pietrele astea din ghete, tot urc! Mi se pare groaznic că aleg calea mai ușoară, care nu duce nicăieri. Uite! mâinile mele s-au uscat, sub bătaia vântului, și mă dor - m-am sprijinit în ele! Am niște bătături afurisite, iar frigul nopții mă face să gem. Ai mei mi-au spus că bătăturile îmi vin de la meditație îndelungată! De parcă aș gândi cu membrele! Dar eu, de multe ori, nu am gândit deloc! I-am dat înainte! A ieșit când bine, când rău, dar iată-mă aici! Nu e culmea pe care o doream, dar nu poți avea în viață chiar tot ce-ți dorești!

Privesc mereu în urmă și pot să mai văd zidurile. Cei din jurul meu s-au chinuit să ridice ziduri între mine și ei. Unii, mânați de sufletul încă prezent, au făcut și porți! Puține, dar destule pentru a pătrunde dincolo de ziduri. Eu mă mulțumesc să descui și să încui porțile pe care le-au ridicat. Am muncit, și eu, la ele, dar nici la ziduri nu m-am zgârcit! Așa suntem noi, oamenii, zidari de stavile și stăvilare! Clădim, ca să avem ce dărâma! Nici nu înțelegem că pierdem mai mult timp cu clăditul, decât cu admiratul operei noastre. Cât despre dărâmat, uneori e mai greu, alteori, prea greu, ca să ne mai apucăm să dăm jos zidurile dintre noi! Le lăsăm așa, întrebându-ne cum de rezistă așa bine. Cum de s-a găsit liantul, care să le lege așa tare! Și ne mirăm când descoperim din ce sunt făcute! Sunt pe culori: albe, roșii, gri, verzi, nedefinite! Ziduri din obsesii, ură, melancolie, pesimism, invidie! Șirul e lung! Dar tu știi mai bine care sunt materialele!

Porțile au lacăte grele și încuietori cu cifru - nu oricine poate descuia o poartă! De sărit peste zid, nu se poate, le facem cu tragere de inimă, înalte, să nu putem ajunge la coamă! Și, ca totul să fie perfect, zidurile nu au ieșituri, să le putem folosi ca pe-o scară. Sunt oameni care preferă să facă alpinism, dar nu se aventurează pe ziduri, sunt prea netede și poți să cazi!

Mai sunt unii zidari care au prevăzut mici ambrazuri, prin care poți zări dincolo de zid! Nici aici nu stăm mai bine, le-am făcut și eu, pe zidurile mele, dar le-am plasat prea sus, unde nu putem ajunge! Nici alții n-au fost mai calculați, le-au făcut prea mici și mult prea sus! Ferestrele astea le-am făcut, cu toții, degeaba! Zidurile sunt făcute ca să ne simțim protejați! Așa credem noi, de fapt ne-am închis între ziduri, ca întro pușcărie! La care nu mai găsim poarta, pe unde să ieșim! Și chiar atunci, când o găsim, ne e teamă s-o deschidem, nu știm ce ne așteaptă dincolo de ea!

Nu știu ce-i cu zidurile astea, de cad spre sfârșitul vieții, dar  atunci e mult mai rău – abia atunci simțim cât de mult au muncit cei din jur, să le țină în picioare! Iar ruinele lor sunt mai periculoase decât însăși zidurile intacte, nu știi când se vor prăbuși, prinzându-te sub ele!

Chiar, nu poți să-mi explici de ce muncim inutil, să le ridicăm între noi? De cele mai multe ori, formează un labirint în care ne puteam rătăci. De unul singur, sau în grupuri, hoinărim prin labirint, să ajungem la un final, dar pierdem vremea, nu ajungem unde vrem! Și nici când vrem!

Cel mai urât lucru e că ne închipuim că DOAR CEILALȚI ridică aceste ziduri! Noi, nu! Dacă ceilalți nu au ce face și le place închisoarea, noi, măcar câțiva, ar trebui să ne ocupăm doar cu dărâmatul zidurilor! Să nu lăsăm unul, întreg! Să ne fie teamă că vom rămâne vulnerabili? Se poate și-așa!

Vezi de ce-ți spuneam, că vreau să urc? Ca să pot privi pe deasupra, să-mi fac idee unde aș putea să dărâm! Nu știu dacă mai am timp, ăsta nu știe de glumă și n-are ziduri de trecut! Sau  nu-i mai bine  să îmi văd de treaba mea, să nu fiu învinuit că sunt doar un banal demolator? Nu crezi că citadela umilinței noastre e mai sigură decât cerul albastru?

-Ce nu vedeți voi, e că sunt transparente! îl lămuri Vocea. Nimeni nu e ascuns și nimeni nu e în siguranță, pentru că se vede tot! Și se - nțelege tot, dacă vrei să vezi!Ai dreptate! sunt inutile zidurile ridicate de oameni, între ei. În final, fiecare rămâne tot cu sufletul său, fără ca acesta să fie mascat de ziduri! Și atunci ne lămurim cum e cu sufletul fiecăruia! Problema e – SĂ NU TE ÎMPIEDICI DE ZIDURI! NICIODATĂ!