Ce n-a mâncat, iar, usturoi!
Că stau, lejer, în nas și-n noadă,
Să n-aibă lumea cap și coadă!
Mă taie burta! Și m-aplec,
Ca să nu calc, din nou, pe bec!
Mă minunez, să fac saftea,
La un ceaun, și o saltea,
Pe care le-am dorit, pe rând,
Mă râd, că fuse doar un gând!
Miștocăresc vederi de plai,
Cu ciobănași cântând din nai!
Mă râd, ca prostu’, că-s olog,
Gândind în modul analog!
Îmi cade părul-n ascensor,
Cătând o ață, pe-un mosor,
De timp pierdut, cu nostalgii!
Mă râd de mine, precum știi!
Și când mă satur de năut,
Pe toți, pe toate, vreau... să-i uit!
Rânjesc la ciobul spart, din geam,
Că zilele, ce le mai am,
Mi le petrec, cătând, eu, rostu’!
Mă râd vulgar, mai rău ca prostu’!
Sunt bucuros, că am șoșoni!
Și minte multă-n pantaloni!
Că pot să mă exprim exact,
Cu-njurături și cu mult tact,
Despre “O samă
de cuvinte”!
Că nu-mi mai trebuia și minte,
Când mă râdeam de zei nasoi,
Cu bot, și coarne, de strigoi!
Ciulesc urechile! Vomit!
Un pumn în țeastă, am primit!
Nu râd ca prostu’, că nu-i râs
Acolo, fuse! Și s-a dus!
Nu-s amuzant! Și nu m-amuz!
Și râd ca prostu’! Ca un zuz!
Mă învârtesc, ca o sfârlează,
Crezând că toată lumea-i trează!
Mă râd, că râd de râsul meu!
Nu mai lucrez la CFR-u,
Să schimb macazul, când doresc!
Și râd! C-așa vreau să trăiesc,
Să n-o mai fac, eu, pe anostu’!
Să râdă alții!
Tot ca prostu’!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu