URECHEAȚII(remake)

În Dumbrava Minunată, pe covorul de licheni,

M-am întins, să sorb, o clipă, iz de aspre buruieni!

Fugind de cele rele și de tropotul urban,

Am pornit, să-mi caut mintea-scoarță de buștean!

Numai cu răceala ierbii și cu susur de izvor,

M-am întors, stăpân pe mine, și cu tentă de umor:

Unde ești, bătrână minte? Ce vrei tu, suflet pribeag?

Ai depus vechile arme? Și ai devenit iobag?
Și au revenit în minte, prin ape marmorate,

Tot ce mi-am dorit în viață! Ca și visurile, toate!

Cum mi s-au topit plămânii, prin pajiști de beton,

Am surzit și am orbit, tot vorbind la telefon!

N-am mai citit, eu, versuri, și nici sfintele scripturi,

S-a cam dus, de tot, vederea, tot cu ochii în facturi!

N-am mai spus nicio poveste, cea cu Zâna Măseluță!

Nu mai sunt stăpân pe mine! Nici tu,cal, nici tu, căruță!

Nu mai râd, nechez tot timpul! să nu mi se vadă dinții!

Și, în loc de rugăciune, îi trimit, pe toți, la sfinții!

Nu prea mai găsesc cuvinte! Nu mai am vocabular!

Fix, cu ochii după pradă ! Cât mai am în buzunar!

Vulturul măreț, din mine, a cam devenit clapon!

Gândesc scurt, proptit în colțuri, cu un singur neuron!

Eu, să dau, din fundul ocnei, vreo părere sau vreun sfat?

N-am mai ridicat, eu, clonțul, când din minte, mi-au luat!

Și, tamam ca întro poveste, chiar atunci când am oftat,

De-o mulțime, de urecheați, m-am trezit înconjurat:

-Ce tot belești... fasolea? Nu ți-e clariu, că ești dus?

Suntem noi, pe val, bătrâne! Iar timpul tău, s-a scurs!

Cu urechile pleoștite, și cu mintea, ce n-o ai,

Ai trăit cu sula-n coaste! și cu suflețelu-n Rai!

Uite aici! urechi mărețe! Mari, vânjoase, inumane!

Când ne vom munci cu ele, vom  stârni chiar uragane!

Tot mai latri, dând din  clanță! Ai urechile prea mici!

Dacă ai să tragi de ele, riști, tu, muceo, să le strici!

Pe-astea, ale noastre, scumpe, le-am înfiripat greoi,

De-am ajuns, să-mpărțim lumea, numai noi și între noi!

Rămas-am singuri! S-au dus toți oamenii mari!

Ce trist! și cei de treabă, au cam devenit...măgari!

Se poartă chipu-n pungă! Mască! Și cerceii ăia, lați!

Ne-am cam dus pe apa ploii, cu grămezi de urecheați

Care au suflet, ca iasca, și prostia, cât căruța!

Care vând și nemurirea! Care fac, ce-ngroapă mâța!

Mi-am rostuit urechi! Din Paris! Na! că-s clăpăuge!

Cu așa enormități, nici nu știu - unde-oi ajunge?

Fac curent, când mișc din ele! Mă-ncarc electrostatic!

Dar, privind așa podoabe, nu gândesc, deloc, dramatic!