Se nasc și cresc pe tronul zis oliță,
Se-așează pe un
jilț, precum nebunii,
Și se-ndulcesc,
vîrându-și în guriță!
Nu pot trăi decât
șezând pe scaun!
N-au chef de
viață, dacă nu sunt boși!
Ar fi în stare să
are-o veșnicie, cu o sapă,
Numai să știe
toată lumea că-s băftoși!
Păcat! ajunși în
frunte, de scaun, țin cu dinții!
Le este mult prea
drag! Și nu îl pot lăsa!
Nu are
importanță, de-și killeresc părinții!
Doar scaunul îi
ține! Și nu îl vor pasa!
De s-ar pricepe
la primenit substanța,
Sau bat doar
apa-n piuă, cu-apucături de faun,
Nu-și bat o
clipă, capul, cu rostul lor pe lume!
Pentru c-avură
grijă să se... sudeze-n scaun!
Că sunt de râsul
curcii! Că râde lumea-ntreagă!
Din scaunul lor
moale, în care-s cocoțați,
Nu vor ca să plece! Iar lumea e prea bleagă,
Să-i scuipe de
acolo, de unde sunt urcați!
Sunt chipuri fără
vlagă! Un soi de marionete!
Roboți cu chipuri
false și minte, cât e-o ghindă!
Lipsiți de
demnitate, dar dornici de mărire,
Abia mai reușesc, de scaun, să se prindă!
În spatele lor,
alții, clocesc și croșetează!
Și ei se vor pe
scaun! Că este rost de trai!
Nici nu-i
interesează, ce vită-i butonează!
Nu mânuiesc
programe, ci doar câte-un vătrai!
De mâine mă apuc
să fac, din plin,
Doar scaune, că
am unde le vinde!
O să tot am
clienți, că sunt mulți doritori,
Care, de scaun,
cu lanțuri, se vor prinde!
Și, de stau bine,
și strâmb, o să gândesc,
Pentru acei ce,
ritmic, dau la gioale,
Pentru acei ce-un scaun veșnic își doresc,
Lor le păstrez un
scaun cât mai moale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu