Noi,
oamenii, părem să nu învățăm mai nimic din ceea ce ni se întâmplă! Sau suntem selectivi - alegem doar ce ne place! Uite! cum se face că toată lumea se vrea
frumoasă, deșteaptă și glorificată? Din păcate putem vedea urâți proști și
glorificați, frumoși proști și adulați, frumoși deștepți plecați în lume,
deștepți care dau la târnacop și la lopată, glorioși agramați, urâți, proști și
aruncați în puțul gândirii!
Dacă Dumnezeu are un plan cu toată
lumea, are și cu urâții, are și cu tembelii, are și cu insignifianții! Nu-i
ca-n cretinătatea aia – trebuie să existe și comparație, ca să existe și cele
două laturi ale problemei: urâții, cu frumoșii,
proștii, cu deștepții, și șterșii, cu strălucitorii! "Acolo
unde-i lumină multă, e şi umbră mare." ne fredona nenea Goethe. Și unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!
Toți marii filozofi ne
spun că omul este cea mai frumoasă ființă! Mă rog! nu toți filozofii, unii sunt
serioși și ne spun și adevărul! Și totuși, omul rămâne buricul Pământului,
sursa de inspirație a poeților și sursa de expirație, pentru ființele
negânditoare.
Frumoase sunt și
amintirile noastre cu oameni! Doar cu adevărații oameni! Ați observat cât de
nostalgici devenim, privind fotografiile din album? Dintre cei cu care am
rânjit la fotograf, unii nu mai sunt, alții, mai dau dintro copită. Ne trezim
că nu avem fotografii cu mulți dintre cei care ne-au atins sufletul cu o adiere
de primăvară! Cu cei care am petrecut clipe fericite! Cu cei dragi!
Simțim nevoia prezenței
fizice a acestora, ni se pare că o avem, dar e doar o impresie, cei dragi nu
sunt lângă noi, cu tot Netul! Ce chestie e viața asta – te duci în Peru,
Argentina sau SUA, că să-ți pupi copilul și nepotul! Te măgulește ideea că te
plimbi prin Anzi, dar nu recunoști că ești rupt – călătorie, călătorie, dar
oboseala te rupe-n două! Vin ei, la tine, dar nu pot tot timpul, nu-s nici bani
îndeajuns, nici timp! Plus că fac drumul de la aeroport, și până la casa
părintească, cam cât lua prin anii 1930 și ceva, să se facă traversarea
Atlanticului!
Ne e dor de cei dragi și
doar sărbătorile ne mai apropie - scurtează distanțele! Dar dorul față de cei
dragi e prezent și când nu-i vezi o vreme, chit că stau la două case mai
încolo! În fiecare zi plătim tribut pentru dorul de ai noștri, și chiar avem
momente când ne este dor de oameni, în general! Stați o lună fără să vedeți
piciorel de omuleț, și-ți va veni să-l pupi pe cel mai mare dușman al tău,
dacă-ți apare primul în față!
Părinții simt cel mai urât dorul! Mai ales mamele, care au
relații mai vechi decât tații, se adaugă și stagiul militar din burta mamei! Apoi
copiii devin părinți și le vine, și lor, rândul, să le crape buza! Dar asta e inevitabil,
nu se scapă de aici! E bine să petrecem cât mai mult timp alături de copii, să
nu dăm în bâlbâială, când ne va fi dor! Și trebuie să înțelegem că așa e viața -
binele lor nu e neapărat, și-al nostru, al părinților, cum n-a fost nici la
părinții noștri, când am șters-o de lângă ei.
Se vede că mi-e dor de copiii mei? Și ai mei
sunt în România! nu se spală pe dinți la mii de kilometri! Mă bucur, când vin,
și mă întristez, când pleacă! Și oftez, le e mai bine acolo unde le e bine! Și
oftez și când aș vrea să-i strâng în brațe, am cam chiulit la capitol, când
eram mici, și unii, și alții! De exemplu, la zile onomastice! Cum e azi!
La Mulți Ani, fiule! La Mulți
Ani, nepoate! Mulți Ani fericiți, tuturor sărbătoriților! Iar cei care se simt
singuri întro astfel de zi, trebuie să afle că nu sunt singuri niciodată,
trebuie să existe cineva căruia/ căreia îi este dor de fața ta morocănoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu