"Marea tragedie a vieții e că îmbătrânim prea devreme și devenim înțelepți prea târziu". – Benjamin Franklin
__________
Dacă am fi un pic isteți, noi, oamenii, chiar ne-am ocupa locul pe care credem că-l avem, acela de "cei mai ce"! Din păcate, mânați de orgolii de cin'șpe bani - bucata, furăm curent cu sacul, pe care îl plătim uneori înzecit. Ce trai-neneacă ar fi, dacă ne-am vedea fiecare de ce avem în chiloți!
Mentalitatea asta de prost-gust, de a gândi cu turul pantalonilor, vine la pachet cu educația primatelor...primară, recte - după cum taie capul pe fiecare, în frunte cu părinții! Și cum nu există nicio școală a părinților, ci doar frânturi de păreri...!
Plecând de la un film difuzat aseară, m-am întors în timp: născut cam târliu, m-a trezit pe lumea asta rahitic și bolnăvicios: eram așa slab, că puteam intra în casă, crăpând ușa cât să încapă mâța. Cei 7 ani de-acasă i-am făcut mai mult prin policlinici, spitale și farmacii, hrănindu-mă cu diferite diete bazate pe medicamente. De aceea, și azi, mi se zbârlește părul de pe picioare doar când aud cuvântul magic - "spital"! Am febră doar cât văd halat alb! Și de aceea am o boală, da' pe zistemul...sistemul sanitaur românesc al tuturor tâmpurilor!
Ca majoritatea celor din neamul meu, prin clasa a treia, aia dificilă, pe care nu toată lumea o depășește, urmare a unei hepatite, m-am făcut cât o balenă eșuată pe malurile Kakainei: semănam perfect cu un poloboc lansat la apă, pe două sticks-uri! Nici prin sfincter nu mi-a trecut că proporțiile erau rezultatul descendenței din taică-meu, care nu era pitic de circ, ci destul de găligan! Grație bunăvoinței colegilor de școală, a vreo doi profesori și educatori, care din "umflat", nu mă scoteau, trecerea din extrema stângă, în centru - dreapta mi-a adus o nouă fobie, pe lângă cele de mâncău, puturos și împrăștiat. Trebuie să recunosc: semănam cu fobiile mele, ulterior descoperind adevărul!
Prin urmare, deși eforturile mele de a ignora cârnații din bucătăria de vară și șuncile - porcului și porcului din mine au fost satisfăcătoare, tot mare am rămas - în clasa a VIII-a doar o colegă depășită numeric de kilograme, mă băga în penumbră, și asta până la clasele de-a zecea, populate cu pigmei destul de mari.
Prin urmare, am crescut sub zodia batozei, urmărit și-n somn de spectrul grăsimii proprii. Abia ajuns în liceul militaur am descoperit că și -acolo figuram tot umflat, da' în primii ani eram nalt ca bradul, ulterior, spre anul IV, rămânând în zona mijlocie, tot mare. Numai că obsesia față de șuncimea personală a suferit o modificare: cu ceva sport, diametrul burții a fost surclasat de cel al umerilor, deși până și azi tot mi se pare că sunt obez! (Ceea ce și sunt, odată cu vârsta, am pierdut și lupta eternă împotriva șuncilor!)
Aici vroiam să ajung: sub influența celor din jur, a societății, în general, devenim monștri sau pe-aproape, fără să ne dăm seama!
La fel mi s-a întâmplat și cu vorbitul: mut până pe la vreo 10 ani, am fost dat drept retardat prematur, nu ca prematur considerat retardat! Când am prins viteză la speech, iar m-am trezit arătat cu deștele, din sens contrar! Greu e să mulțumești pe toată lumea! Ei, bine! pentru tipele cu care am intrat în diferite contacturi, tot retardat am rămas, nu corespund profilului machomaan.
Și azi multă populație mă crede boul bălții, pentru că vorbesc mult. Ce nu se știe bine, este că ce spun e nimic în comparație cu ce gândesc și ce gândesc eu despre...! Să fie ei sănătoși, ăia care mă judecă cu...!
Altă belea: de mic copil, mama mă dezmierda cu cântecelul "Albul mamii ca un caș, cu ceaunul, te jucași"! În consecință, am fost silit să accept apartenența la o etnie din care nu cred că fac parte, dar nu mă afectează aspectul. Atât timp cât mă comport ca un om, nu ca o maimuță, pot considerat și urangutan, nu doar frate cu Cabral! Știu o mulțime de români verzi, care deși descendenți din triburi de indieni, strâmbă din nas, nerecunoscând că sunt iepuri altoiți.
Pricepură-ți ce vroi să zic? Adicătelea, cum stau treburile cu părerea despre sine și despre alții? Și cam pe unde am putea să ne ștergem cu părerea altora...?
Totuși să nu divagăm: situația a luat o turnură spectaculoară... spectaculoasă: am trecut în partea opusum, ne doare-n băsănău de cred ceilalți! A se vedea mulțimea de copii obijduiți...obezi, îndopați cu rahaturi poleite, care au boală pe condiția fizică și cred că mersul la sală rezolvă problema cu șunca și fată "pătrățele"! Nu și halitul cu moderație!
Dar ăsta, bârdanul, e ultima noastră problemă: nu știu alții cum au crescut, dar au crescut prost: au o așa părere bună despre ei, că nu se vor decât în fruntea mesei! Lipsiți de decență, dar și de simțul măsurii, uită ușor că au fost dintotdeauna măgari nesimțiți. Și asta ni se datorează nouă, ăstora mulți, care suntem mai preocupați de ce îngroapă mâța, decât de mersul corect al lucrurilor. Pe scurt: decât să ne luptăm, mai bine pupăcim în fund pe ăi tupeiști! Altfel nu-mi explic cum îi lăsăm să doarmă liniștiți, fără să aibă vreo greață!
A aruncat cineva cu pietre în madam Udrea? L-a stropit cineva pe Băsescu cu țuică de cazan? L-a luat cineva la fugă pe Iliescu? I-a aruncat în cap cu ouă lui Nastase? Cu borduri, lui Videanu? Cu DEX-ul, lui Vanghelie? Cu izmene, lui Oprea? Cu PITB-ul, lui Câțu? Cu râme, lui Ciolacu? Cât despre madam Veorica, tanti Țurcanca, ce să ne mai pierdem cu Firea...!
Noi, românii, avem, în schimb, chestia aia cu capra vecinului, care e curcă și-i mai grasă decât cioara din parul nostru. Cum să zic - avem noi o predilecție către a cotoi pe cine nu trebuie, da' ne pricepem la de toate! Mai puțin - la a ne alege conducătorii! Și la a ne respecta și respecta ce e valoros!
