miercuri, 27 mai 2020

ASTĂZI, PE STRADA PETRU RAREȘ...!

Nu știu cum e, dar bănuiesc că e cumplit să fii tâmpit – așa arată mulți copaci astăzi, pe strada Petru Rareș! Nu contează cine i-a plantat, important era că existau și nu făceau rău cuiva, ba dimpotrivă! De aceea, cu toate că nu încălzește pe cineva sau e vreunul cu remușcări, pe undeva, aș vrea să imortalizez momentul:


-Ce ai pățit, suflet turbat,
Și ce pisici! te-a apucat
Să te răzbuni pe copăcei?
Că minte n-ai, nici cât au ei!
Ba chiar mă tem că-s mai deștepți-
Nu le rup capul, la “isteți”,
Cum este “boul de oraș”,
Crescut în mâzgă și talaș!
Când erai mic, din pom căzut,
Atâta țeasta te-a durut
Că vrei toți arborii, căzuți!
E școală, de la prost-crescuți,
Rău educați! Minte lejeră!
Ce ți-au făcut, mă hahaleră?
Ai răsădit, și tu, vreun pom,
În viața-ți strâmtă, de neom?
Nu cred că ai făcut ceva,
Cât să clădești cu mâna ta!
Cu creier mic, de maimuțoi,
Te crezi măreț, că pari ca noi,
Dar  te înșeli, micuță fiară -
Îți lași urechile, afară!
Vrei să convingi – te duce capul
Din pom, în pom, dintrunu-altul,
Te-ascunzi în dulce-anonimat,
Dar, scuză-mă! ești un... ciudat!

CONCLUZIE:
Cu umbre vagi de creier, pe al tău rever,
La așa faptă, ce pot eu să-ți mai cer?
Meriți un premiu – te crezi mai sus c-o treaptă
Cu creierul tău mic, ce zornăie-n găleată!

marți, 26 mai 2020

O ROMÂNIE BOLNAVĂ


    
            După atentatele din 11 septembrie 2001, un cioban mioritic stătea sprijinit în bâta lui din lemn de corn, când un paranpatist se lovește de turla bisericii din sat. Ciobanul ridică din umeri, comentând:
            -La o țară de rahat, atentate de rahat!

            
       Scuze, dar nu-i de vină țara! Pentru că e o sărmană țară bolnavă! Asta văd eu – o Românie bolnavă! Ah! nu cu ochii mangosiților și preacurviștinelor care anunță că viața e rozalie, ca boticul de porc, doar n-are sârmă-n nas, ci cu ochii unuia care stă chiar binișor, la capitolul „venituri”! Dacă eram pe drojdie, nici nu mai deschideam gurițometrul. Cum fac cei care numără boabele de orez, când le pun în mâncare. Numai că nu știm tot – ne-o merge bine, la unii, dar, per global, mersul bine nu pentru râsul nostru. Doar ceva capete țuguiate se vor simți liniștite, dimineața, la spălatul pe gingii. Pentru că România e bolnavă, și nu de-acum, dintotdeauna, mai ales - în ultimii 30 de ani!
Românașii sunt bolnavi de frică – ce-o mai aduce ziua ce urmează? Mai trebuie să mă duc la muncă, sau mă targhetez la pat, cu zeamă de urzici moarte? O să fac infarct, văzând prețurile scăpându-se pe ele, în jos? Ce fac dacă mă îmbolnăvesc - mă duc la spital, să mor lent și dureros, sau o iau tiptil spre locul plin de cruciulițe și de visători în mai bine?
Ridicarea pretențiilor, în raport cu prestația și remunerația, ne-au făcut caraghioși - mai pe înțelesul tuturor, nu putem să ne ... pe noi, că nu ne place să dăm cu ghebul, pe bani puțini, și nici nu ne lovește damblaua, cu mai mulți bani! Că nu-i de unde! Lăsați lozincile și spuneți drept – ce dracu’ faceți unii cu salariile și pensiile, mari cât să hrănească un batalion de fomiști normali? Și asta nu pe Lună, ci întro singură lună? Hm? visează cineva că-l vor da banii, afară din casă, când majoritatea celor ce muncesc,(sau pe-acolo), primesc doar atât cât să vâneze reduceri și promoții, dacă nu, bagă laba-n buzunarul altora, căutând mărunțiș?? Uite! - am auzit că București-ul e în mare vânzoleală – au ieșit boschetarii, hoții, curvele și drogații și se uită urât la oameni! Cred și eu! după atâta izolare, pe bani mărunți! Numai să nu fie și-o confuzie – ăi, de se uită urât, sunt cei care n-au avut din ce să trăiască, i-a închis pandemia în case, c-un coltuc de pâine, sau cei care se așteaptă, după rău, să vină ceva și mai rău! Cum se întâmplă, de obicei, în România. Dacă vedeți liniștiți pe undeva, să știți că ori nu sunt români, ori lucrează la Guvern sau Președinție, sau fac politică sau învârt afaceri necurate sau, pur și simplu,...au tras ceva pe nas. Pentru că nu mai există nimic sigur în țara asta, cu excepția minciunii și a nesimțirii râzgăiate. Românii ce muncesc afară? Nici ei nu sunt prea liniștiți – ce-ar putea să facă întro Românie bolnavă, dacă s-ar întoarce la glodul de pe uliță și la șanțurile comunitare?
Nu prea văd ce mai rămâne de făcut – nu de SARS CoV 2, ne temem noi, ci de virușii din creierele celor care s-au erijat în reprezentanții noștri, pe care tot noi, frumoșii și deștepții lui Ghioagă Mafiotul, i-am uns cu mir, uitând să-i miruim din când, în când! Pe Apa Zâmbetii trec corăbii cu pirați bătrâni, care și-au pus proteze, să muște mai tare din ce-a mai rămas necotoit din bogăția țării acesteia, care zace la reanimare și ventilatorul îi sulfa din nas. Zău că mă apucă disper-ul – nu că nu mai avem mândrie, dar parcă ne tălâmbim pe zi, ce trece!
Nici în covalescență, nu cred că suntem: ar însemna că ne simțim mai bine și mergem spre însănătoșire! Nnnuu! ne-am prăbușit la interioare și nu mai credem nici dacă ni se vâră-n meclă! Degeaba ne prefacem că nu ne interesează, am avut destul timp să vedem peste garduri, cum pot s-o ducă alții (tot cu mâini și picioare, ca și noi!), mai bine, așa cum am văzut că se poate și mai rău! Mai ales ultima variantă!
Oare cine dă drumul la un virus care să scurteze viața la politicieni, că dacă stăm tot cu gorilele astea, o să ne bucurăm de libertatea de exprimare în limba sanscrită?
România e pe faraș, și nu din cauza mea, a ta, a vecinului! Mă doare sufletul când văd cum o mulțime de oameni caută să-și vadă de viața lor, de munca lor, de familiile lor, în timp ce bolnavii mintal se rasolesc să ducă România la cimitir, de parcă ar urâ-o, și odată cu ea, ar urâ poporul ăsta debusolat!

duminică, 24 mai 2020

MOUSEOLEUL

-..sătul de zgomot și betoane,
Fugita-mi gândul, măi Ioane,
Să mă retrag, fără suspin,
Unde nu trage apa, vreun vecin,
Să nu aud cum gâfîie poștașul,
Și nici ce zice, zilnic, tot orașul!
Așa se confesă jupân Babanu.
Fiindcă celălalt ”nu le avea cu banul”
Deși stătea acum la confesat,
Ei doi, de vorbă, n-au prea stat.
-Și am decis să-mi fac la țară,
O cămăruță! Unde să stau pe seară
Să aud greieri și să coc gutui,
Dar undeva, în țara nimănui,
Unde să n-aud de telefon și soacră,
Nevastă-mea, să n-aibă fața acră,
Și să trăim mai simplu, mai bucolic,
Să pot să scap de fața de alcoolic!
M-am apucat de treabă, dar, surpriză!-
Din prima, mi-am băgat degetu-n priză:
O cameră și-atât? Fără o baie?
Doar un lighean, cât jegul să înmoaie?
Fără bucătărie, cu hotă și cuptor?
Fără Netflix, radio, televizor?
Fără mașină de spălat, chiuvetă
Sală de fitness, amantă brunetă?
Să zică omenirea că-s un troglodit
Care, la viața lui, somon n-a-nghițit?
Și, la proiect, am pus de toate!
Ce am uitat - să-i un ham și roate!
Cu 12 camere, capelă și trei băi,
I-am mulțumit pe toți dușmanii mei.
Trei TIR-ururi de mobilier - stejar!
Piscină, cu jacuzzi! Și solar!
În jur - pădure, urși, fazani și brebenei!
Frumos e în natură și în splendoarea ei!
Dar bucuria mi s-a dus ca fumul –
Nevastă-mea, botoasă :
-Uitat-ai dressing-room-ul!

vineri, 22 mai 2020

FRUMOȘI, CU FRUNTEA LATĂ

Dorel are o mulțime de neamuri, care rubedenii au toți, fruntea lată. Cumnată-său, de exemplu, duce în spinare un sac cu încăpățânare, fără egal – lui să nu-i spui ce să facă, e prea mintos pentru secolul ăsta!
Și se duce individul la scos o vie bătrână, ieșită la pensie. Nu ascultă povața mătușii, de a ocoli mai mult, dar va merge la sigur, așa că o ia pe scurtătură, peste dealuri. Primul delușor îl saltă cu ușurință, ceea ce îi umflă pipota de mândrie – a avut dreptate s-o ia pe-aici! După urcarea celui de-al doilea, vine o pantă abruptă și mândria națiunii coboară câțiva zeci de metri, alunecând pe partea lui gânditoare, care rămâne cu pantalonii ferfeniță. Noroc cu un copac, care îi oprește avântul și-i julește o coapsă. Dar ajunge intrun timp record la vie, așa cum dorise!
Șpalierii fuseseră, deja, în mare parte, transferați de persoane invizibile, prin alte vii, lui nu-i mai rămăsese mult de scos din pământ. Abia atunci descoperi că pământul are ceva cu el – din cauza secetei, se făcuse beton! Regretă și faptul că nu acceptase propunerea fratele său, de a-l însoți, cunoscut fiind faptul că doi boi la plug, însemnă mai mult decât unul singur.
Primii stâlpi îi stoarseră 2/3 din energie, dar iată că ajunge și la unul ce-i seamănă – mare, încăpățânat, care nu vrea să se miște! Nervos, Hărnicia Sa trage de el, îl împinge, îl plachează, îl imploră, îl înjură, spune o rugăciune, se așează în genunchi și plânge! Ăla, ioc!
Omul renunță și trece la alți șpalieri, mai puțin ostentativi. Reușește, până la amiază, să curățe o bucată bună, în care stă, enervant, încăpățânatul. Aproape că sfidează pe toată lumea, vrând să arate că-i mai șmecher!
Jupân Catârgilă se enervează și nu mai ține cont de nimic, inclusiv de elementara gândire privind siguranța personală: se năpustește asupra adversarului, trage de el, face ca indienii, de se aude până-n sat.
După prânz, iată că apare și frate-său, cu stilul lui de harnic renascentist: agale! Cineva îi spusese că, dacă nu se consumă, ajunge pensia. Și a luat-o în serios! Nu și-a pus, însă, niciodată problema că el nu muncise 10 secunde în viața lui, în  calitate de angajat.
Astăzi i se făcuse milă de frățâne-său și venise să-l ajute, dar pe drumul cel lung și cu popasuri mici și dese, cheia marilor succese, cum învățase în anii socialismului, la CAP.
-Văd că te descurci, frățioare! îl încurajează pe Catâr. Ți-am amintit, de dimineață, să nu tragi spre tine șpalierul, mai ții minte cum s-a rupt anul trecut, la mine, de m-a pălit în frunte? Însă văd, după fruntea lată și zdrelită, pe care o ai, că degeaba ți-am spus de 5 ori!

STROP DE FERICIRE

     La întrebarea: CARE AR FI CEL MAI FERICIT MOMENT DIN VIAȚA TA! toți s-au grăbit să răspundă:
- Când mi s-a mărit salariul!
- Când am fost numit director!
- Când mi-am terminat vila!
- Când mi-a născut nevasta, primul copil!
- Când am schimbat mobila!
- Când am făcut grătarul ăla monstruos, de-l țin toți minte, și azi!
- Când am făcut concediul la greci!
- Când mi-am schimbat amanta!
- Îmi amintesc mereu de beția aia cruntă, când m-am trezit întrun pat străin!
- Simt și acum, emoțiile de când au terminat copiii, bac-ul!
- Fericire - am schimbat mașina!
...

Despre cele neplăcute, tăcere absolută – creierul nu vrea să-și amintească, el e cu ștersul!
Eu aș spune altfel – fericirea supremă nu se obține printrun moment, ci este rezultatul vieții noastre, care nu e dulce și rozalie, ci e împănată cu dureri și năzuințe. Dar, cu toate acestea, aș mai zice:
-          sunt fericit că mă pot trezi dimineața, fără să fie nevoie de cineva care să mă ajute să mă dau jos din pat; e de rău când depinzi de altul;
-          sunt fericit că pot privi răsăritul și asfințitul soarelui, fără să mă întreb dacă nu e ultimul;
-          sunt mulțumit că mai am mâini, picioare, ochi, gură, creier etc, pentru că sunt unii cărora le lipsește câte ceva, ca să fie întregi;
-          sunt fericit că pot gândi, fără să vină cineva, care să mă învețe ce trebuie să fac, pentru că nu întotdeuna celălalt are dreptate;
-          sunt fericit că nu sunt povara cuiva, care să se chinuie cu mine; e cumplit să știi că sunt alții, care suferă din cauza ta;
-          sunt fericit când nu trebuie să plec la o petrecere, fără să-mi iai punga cu medicamente și să mă întreb dacă n-am uitat ceva; oricum, în așa condiții, numai petrecere, nu e!
-          sunt fericit că mi s-au mai dat zile, de trăit, în care să gândesc la păcatele mele, deși niciun timp nu poate să le cuprindă pe toate;
-          sunt fericit că toți ai mei sunt bine, iar ceilalți par a fi bine, și mă bucur pentru ei, toți;
-           banii, premiile, recompensele, recunoașterile, diplomele, nu valorează cât picuratul ploii, murmurul unui izvor, cântecul unei păsări, forma unui nor etc;

          Și lista pare nesfârșit de lungă, dar mi-e teamă că nu putem înțelege cât înseamnă un strop de fericire adevărată! 


miercuri, 20 mai 2020

DEPINDE...!

      În urma unor reclamații anonime, semnate de trei bețivi și de secretarul Primăriei, Cooperativa, rămășită defunctă a regimului trecut și urmașa economiei din piață, se autosesiză și convocă cei doi gestionari din comună, sub pretextul unui concurs de departajare. Concurs care ar fi fost urmat de reducere dramatică a salariului, ceea ce i-ar fi obligat pe cei doi membri cooperanți, să fure și mai mult, sub scuza gestiunii proprii neclare.
         Comisia a hotărât ca testul să fie de cunoștiințe generale, ca să nu le blocheze intelectul, cei doi aflând deja că fuseseră reclamați. Ca să nu se simtă hărțuiți, avându-se în vedere că se aflau printre colegi, intervievații intrară amândoi, odată, puțin cam trași la față, să zicem, de emoție, dacă nu luăm în seamă și inventarul făcut cu o zi înainte.
         -Ia zi, Fănele, dacă știi cine a scris “Scrisoarea a III-a?
Fănel tuși de câteva ori, încurcat, după care își luă inima-n dinți :
-Nu știu, șefu’! Dar n-am scris-o eu! Mi-e și scârbă, la câți bulangii sunt pe lumea asta, una-două, scriu tot felul de prostii, să facă rău la oameni! Nu-i duce capul la ceva bun, cum ar fi să muncească cinstit, ca mine!
-Nici eu n-am scris-o, pe cuvântul meu! sări și Irinel, fără să bage de seamă stupefacția comisiei. (Mă rog! a unei părți din comisie, Doamna Președintă fiind ocupată să-și facă un selfie).-Dacă Fănel nu știe cine a scris porcăria aia, atunci numai popa e de vină, lui îi place să scrie scrisori.
Membrii comisiei se priviră lung și se pregătiră de asediu:
-Dar de “Nunta Zamfirei”, ce știți?
Fănel, întrebându-se cu ce greșise, se repezi precum uliul, la găini:
-Am fost la nuntă, bineînțeles! Doar de la mine au cumpărat berea și vinul! A fost o nuntă ca-n povești, mireasa a dat 15.000 de euro, pe rochie! Iar muzica, muzica a fost bestială!
- Cum să nu merg la nunta vară-mii? că doar Zamfira mi-e verișoară bună! sări celălalt.- A avut un meniu de zile mari: nimic tradițional, icre, șunculițe austriece, pește din ăla, somon, tort cu 10 etaje și demisol! A fost distracție mare! Doar nașul s-a cam îmbătat și s-a ascuns sub rochia nevestei șefului de post! Distracție mare, ce mai!
-Despre “Ion”, ce ne puteți zice?
-Un împuțit, numai gura de el! Nu muncește nicăieri, dar e fudul, nevoie mare! Din ăla fără mamă, fără tată! Numai el putea face așa ceva, nu-i așa?
-Ați și descoperit pungașul? E Ion? Cine putea să fie, decât un sărăntoc invidios și prost? Mama lui, de golan nenorocit! are la mine, pe listă, 540 de lei! Nu-i mai văd eu, mama lui...!
Comisia renunță să mai facă vreo constatare - era îndeajuns! Așa că îi dădu afară pe-amândoi, să se răcorească, iar ei se porniră pe deliberări. Fură întrerupți de Doamna Președintă:
            -De unde – trei scrisori? că eu n-am primit decât una singură?

luni, 18 mai 2020

(PI) STIL ROMÂNESC


     Auzind că s-a dat drumul la tăierile ilegale din păduri, ca să crească importurile de lemn, G. s-a gândit să se aprovizioneze pentru iarnă cu lemn de foc. Dacă îi apucă...și dau o lege care interzice tăiatul, de se rămâne numai cu furatul? Așa face omul gospodar  - iarna, cu carul, vara, cu marfarul!

          Formalitățile fiind făcute, au mai rămas două probleme de rezolvat: forța de nemuncă și transportul, deocamdată, aerian, fiind în aer. Găsi doi însetați, din cauza închiderii cârciumilor, care să manevreze buștenii, pe care îi sechestră întro magazie, în beci fiind riscant, și-i trecu pe secetă. Cu promisiunea că după, nu le va face baie în șampanie, dar în vin de butuc, mai mult ca sigur. Deocamdată, până la bușteni, constată că interesații nu erau nici trunchi, nici crengi, ci doar tufă în ale mersului la pădure, unul singur recunoscând că mai fusese, dar întrun vis.
            Spre marea sa bucurie, dădu bot în bot cu nea Ștrulea, care avea un camion vechi, pe care îl modificase cu ceva ani în urmă și acum, din motive necunoscute, șoma. Bătură, bătrânește, palma, până făcură bătături, iar G. plecă acasă, unde se culcă liniștit – grijile lui încetaseră!
            Două zile mai târziu, împreună cu cei doi bâțâitori pe picioare, de la sevraj, urcă în camionul respectiv, G. – în cabină, ceilalți - spînzurați de uși. În remorcă, nu îndrăzniră să urce – cele două roți de rezervă ieșiseră din carantină, așa că nimeni nu se gândi să le lege!

        Gâfâind sub povara anilor și a celor 16 modificări, camionul gemu constant până la destinație, nu fără a scoate fum pe nas, atunci când era supărat. Spre norocul lui, G. găsi niște iubitori de natură cu căruțe pline, cu care se înțelese să-l ajute la încărcat (papagalii lui invocară că salamul pe care li-l dăduse fusese alterat, dar îl mâncaseră așa, iar acum aveau o problemă de tufă).
            Ca un făcut, stricară 3 drujbe obosite și din încurcătură îi scoase tot iubitorii de natură, doar că aceștia ceruseră să mai aștepte puțin, să aibă timp să se răcească scula.

          Cum e omul nostru, dacă îi dai un deget, el îți ia și gâtul, încărcară peste măsură camionul și remorca, în timp ce pădurarul admira niște lebede ce înnotau prin pădure. Și apoi se împrăștiară, care, pe unde putea, ferind niște nori de ploaie ce stăteau ofticați prin zonă. Cei doi care împrăștiaseră, până atunci, îngrășământ natural, subit, deveniră veseli și se interesară dacă butoiul e mare.
         Totul fu OK, până ajunseră la coborâș – când urcaseră, panta nu păruse prea mare, dar acum părea că drumul e pentru alpiniști profesioniști. Cu dinții strânși, începură să coboare, dar, la un hop, pierdură controlul – G. văzu cum șoferul rămase cu volanul în mână!
-Am uitat să-i pun un șurub! mormâi proprietarul volanului.- Dar merge și-așa, nu-i prima dată când sare de la locul lui!
Printr-un miracol, considerat profesionism de înaltă clasă, de către șofer, acesta reuși să pună volanul la locul lui și se lăsă cu labele lui de gorilă, pe el, să nu mai iasă. Abia atunci văzu G. că mașina nu avea schimbător de viteze – se folosea o șurubelniță! N-ar fi observat, dacă șoferul n-ar fi scăpat șurubelnița, ocupat să preseze volanul săltăreț. Tot atunci observă că unul dintre agățații de ușă nu mai era la locul lui, și nici ușa.
-Lasă, șefu’! că ajunge mai repede acasă, stă pe undeva, pe-aici! îl liniști celălalt ușier. – O să-i ia mai mult timp să se dea jos din pom, unde a zburat! N-are nimic, a căzut el, fără să pățească ceva, de pe-un stâlp, unde urcase la un cuib de barză, i se năzărise că avea cuibul o sticlă cu vodcă-n fund. Dasă știi că înainte de a ajunge-n pom, mi-a cedat mie partea lui de băutură!
G. nu scoase o vorbă – era mult prea preocupat de o rugăciune, pe care nu o mai spusese din copilărie: drumul, înainte de a coti, dădea drept întro râpă! Iar când văzu că nea Frână iar rămăsese cu volanul în mână, nu mai așteptă finalul rugăciunii și-i făcu vânt afară, unde poposi pe niște urzici bâtrâne și supărate pe viață.
Spre marea lui mirare, camionul coti la timp și doar 4 bușteni ajunseră în răpâ. După ce opri, șoferul coborâ și-l așteptă, zicându-i:
- Bine că n-am sudat unde era fisurat! Acum s-a rupt, exact la țanc, de s-a dus, singură, măgăoaia, spre dreapta! Mai avem puțin, vreo 5 km, și ajungem la destinație! Și când ziceai că vrei să mai faci un transport? 


sâmbătă, 16 mai 2020

PSIHOLOGIC, STĂM PROȘTI!

       Regina albinelor, poreclită Mătcuța, profitând de faptul că albinele cele hărnicuțe erau fie în șomaj tehnic, fie în munca la domiciliu, și doar câteva mai nefericite, luaseră câmpii, convocă media stupului, ca să se adreseze majorității trântorilor:
-Dragii mei,...dragele mele! este inadmisibil ce se petrece – carantina datorată pesticidelor cauzează dereglări la cap,...de nu mai poate cineva, să înțepe cum trebuie! Așa nu ne mai putem apăra,...stăm prea înghesuite și ni s-a urcat mierea la cap,...nu mai zumzăim normal, ci cu întreruperi, de parcă  am avea paraziți pe rețea. Și cum numai împreună putem supraviețui,...este necesar că toată lumea să facă un control psihologic,...fără discriminare,...să vedem care prinde posturi străine și să eliminăm verigile slabe din stup. O națiune plină de nervoși,...de albine colerice,... nu va reuși să facă niciun găinaț,... ca să nu vorbim de polen și miere. Unele dintre voi s-au cam îndulcit la faguri iliciți,...provenind din importurile din stupul viespiilor. Dacă se dovedește că sunteți și uituce,...sau mânate de gînduri pidosnice,...vă vom elimina pe propria cheltuială,... ca să păstrăm sănătatea stupului,... cum am făcut și până acum!
Cum moțăiau fără să păstreze distanța apicolă, cei care au recepționat mesajul, n-au înțeles mai nimic din el. Poate doar că vor fi testate toate albinele, ceea ce nu credeau, mai fuseseră duse, și altă dată, cu zăhărelul. Știau ele, bine, că nu prea curge laptele și mierea, acolo unde trântorii fac legile!
Primul Trântor din stup făcu stânga-mprejur, din spatele reginei, unde-și lingea lăbuțele, și convocă Consiliul General al Trântorilor, cu care trebuia să stabilească unde, când, cum și cu cine, se va face testarea psihologică. Pentru început, făcură o listă cu cei mai vizibili opozanți, cei care mai munceau câte ceva, dar numai în interes personal și ca să-i vadă albinele cum se înțeapă cu alți trântori. După care îi înjurară ca la ușa cortului, stârnind valuri de dezaprobare, care încetară după ce li se arătă maimuța – izolarea în stup cam tăiase din drepturile și libertățile zburătoarelor, plasându-le la sol. Asta nu înseamnă că primii de pe listă înghițiră cu ușurință lista neagră și nu se apucară să și-o facă, și ei, pe-a lor!
Pe listă mai trecură albinele bătrâne, trecute de 65 de zile, din considerentul că noua generație de trîntori merită efortul de a li se asigura locuri de muncă bine unse. Plus uriașa economie de miere, pentru la iarnă, din care să se înfrupte. Iar pe albinele care abia își mai tîrau piciorușele, fiind epuizate fizic și moral, le declarară deja decedate, de la pesticidele criminale. Spuneam de albinuțe, nu și de trântori!
Lista li se păru prea scurtă: numărul membrilor stupului era prea mare, iar psihologii de profesie, nix! în ultimii ani educația albinelor necuprinzând și utilizarea creie... gândirii individuale, ci numai a celei de zdup! hmm! stup! Așa că începură să dea cu zarul, pe principiul - Scapă, cine poate! Până puseră în listă pe toată lumea, ca să iasă la numărul solicitat!
Ceva nu era în regulă – membrii Consiliului nu se trecuseră și pe ei, văzând că Primul Trântor evită subiectul! Un naiv semnală problema și se trezi pe listă, drept exemplu. Iar când zumzăi un zvon, că se fac discriminări, tot Consiliul, scrâșnind din dinț... aripi, își trecură numele, și ei, alături, de ceilalți.
Astfel, voința nețărmurită a Reginei se împlini! Apăru, însă, altă problemă – nici pe dumneaei n-o trecuseră acolo! Când i se comunică că și ea ar trebui testată, își ieși din Firea:
-Voi nu aveți altă treabă?...Vă ocupați de toate prostiile,...pe când probleme majore vă trec pe lângă Antene!...Nu mai aruncăm mierea pe ceva inutil, o păstrăm pentru noi,...așa că nu mai testăm pe nimeni! Ce urma să descoperim?... că suntem nebuni cu toții și nu suntem în stare să ne gestionăm? Să râdă și curcanii, că albinele sunt conduse de trântori dubioși, care nici la șireturi, nu se pot lega? Care nu sunt cu boii, acasă, și nu pot lua o măsură ca lumea? Și mai vreți să mă puneți și pe mine, în rândul albinelor de rând, să-mi pierd prestanța internațională? Gata, să nu mai aud de testarea psihologică, toate albinele sunt normale!
(Nu și trântorii!)

vineri, 15 mai 2020

SĂ MORI DE...RÂS!

-Eu știu precis că am să mor de râs!
Bătrânul sconcs, în sinea lui, și-a spus.
-Simt c-a venit și ceasul ăla, că să mor-
Am mai rămas doar eu și râsul meu interior!
Și-așa toți puturicii aruncă că-s murdar,
Deși eu doar miros! Și-am spiritul gregar!
Zic că-s pătat! Dar eu am ochi cuminți!
Nu sunt ca alții, sub mască, împuțiți!
Zic că-mi dau aere! Pe care cred, în felul meu,
Că e acel „aparte”, ce-i dat de Dumnezeu!
Doar sunt atâția care se cred că-s unicat,
De nu le-ajungi la nas, cu o prăjină...!
Direct - îmi zic că put! Hmm! Nu-i frumos
Să te răstești la altul, fiind tu,...puturos!
Tot circul din pădure, din ultimele luni,
A arătat care e animal și care  sunt jupâni.
Leul și-a scuturat coroana, cea plină de gândaci,
Că să ne vâre frica și să ne bage-n draci.
Șopârla, care până mai ieri, doar sărea coarda,
Tocând mărunt, cuvintele, cu barda,
Ajuns-a mare sculă și a făcut chiar burtă,
Spunând la nătărăi, că viața e prea scurtă,
Că trebuie protejată de-un cor întreg de mimi,
Care se apucără, cu năduf, să...scarpine ciulini!
Și mare zânzoleală s-a mai stârnit în clanuri,
Și se tot păruiră, stârnind praful din lanuri.
De secetă, uitară! De grindină, furtună...!
Ei o țineau pe-a lor, urlând că-i aia bună!
Și bietele marmote, deși avea multe de spus,
De-atâta panaramă, în scorburi s-au ascuns.
Dar iată că-ntro zi, cortina se ridică
Și vălu-amărăciunii socoata o cam strică:
Nu fu nicio tornadă, tsunami sau răzbel-
Doar niște obsedați cazați întrun hotel!
Ce să mai zic eu, sconcsul? că treaba asta pute?
Că-i treabă serioasă, ce nasul o să-l mute?
Primejdii, au fost mereu și-or să mai fie
Și nu doar ca o banală, mortală pandemie!
Ce s-a văzut și-i clar? Nu știu să exprimez!
Mă uit atent, în mine, și-mi pare că visez:
Miroase a duhoare și nu e de la mine!
Și râsul meu interior se-ntreabă – Ce mai vine?

Cu ochii - streașină, și creierul- furaj
Bătrânul sconcs își fac, din rărunchi, curaj.
Își umflă pieptul și-și face vânt în viață,
În timp ce-un râs tâmpit îndată îl înhață!

Concluzie:
Mai râde omul! Rânjește, mai glumește!
Dar dacă nu-i atent, îndată o...mierlește!


miercuri, 13 mai 2020

REÎNTOARCERE LA MATCĂ


    -Nely, dolcezza! voi venire acasa! No poto mangiare, de frica împuțitului ăsta de virus, m-am constipat! Veni e așteptare mia la șosea, că doar n-o să merg 7 km coperta di terra!
      -Păi, vin io, da’ podul de la șosea e rupt, de la viitură, care a mâlit și drumul! Venim cu căruța!
- Nu poto sentire! Ciao!
______________________________
Din taxi, coboară Dulcineea Mămăligă, cocoțată pe niște teniși cu talpa de 8 cm, în timp ce șoferul geme sub povara sacoșelor și geamantanelor de diferite mărimi și culori. Mărăie subțire, după ce termină – dama i-a plătit exact cursa, după ce a încercat să-i dea cu 10 lei, mai puțin:
-Păi! cum ne-a fost vorba, cucoană?
Cucoana deversează torent de cuvinte străine, dar nu chiar atât de străine, ca să nu se înțeleagă pe unde sunt trimiterile la origini, mai ales că mai scapă și-un cuvințel în limba de natalitate. E nevoit s-o șteargă, dama e cuplată la 380 și pare inepuizabilă.
-Nely, dolcezza! mă bucur că te văd! sare în brațele vară-sii, care tocmai ce dăduse la vaci, înainte de a veni s-o ia. -Mi-e molto difficile să vorbesc româna, dar știi tu, cum stau eu cu limba! Unde e macchina? Ce e aia, trasă de cal?
- Căruță! Știi, cu roți și oiște! Trasă de cal, cu hățuri!
- Vai! ce m-am murdărito! Cum să ajung la mama mia, cu chestia asta noroioasă, pe mine? Căruță? Contadinilor! Cum, căruță? Vrei să cobor din căruță, după 8 ani de umblato prin lume?
-Ți-am spus la telefon că podul e rupt și drumul, inundat, nu se poate circula deocamdată, decât cu căruța. Hai!urcă, că ți-a suit bagajele Ionel!
Pe drum, Dulcy simte că prin nări îi trec niște fiori, ce-i aduc aminte de ceva vag, din trecut:
-Pff! ce miros e ăsta?
De parcă ar fi auzit-o, calul ridică coada și dă drumul la o nouă șarjă de cavalerism. Musafira înțelege mesajul și, în semn de dispreț, își pune eșarfa subțire, peste trompă, făcând calul să necheze - e verde! deci e liber mirosul să treacă! Neluța privește cu coada ochiului și zâmbește – are acasă o poză, în care ea și Dulcineea mână cireada de vaci a satului.
- Cu ce vă mai ocupați voi, pe-aici? e curioasă musafira, căreia, se pare, i-a revenit, odată cu mirosul, și cunoștințele de limbă română.
- Tot cu alea, vechi! Am rămas cu 2 vaci, suntem singurii în sat care mai avem și coarne-n curte. Deși Ionel (aruncă o privire scurtă, soțului) o tot lălăie prin vecine. Porci, nu mai creștem, anul trecut s-au îmbolnăvit de deces și-am ajuns să mâncăm mutanți, din magazin. Am dat vreo 5 hectare în arendă, și peste vreo 2-3 ani, o să primim ce trebuie de-acolo, dar acum, nu! Ne zicem “fermieri”, dar noi tot țărani, rămânem! Avem și-un solar, dar, cu seceta asta, n-avem apă decât atît cât să udăm florile. A mai venit și corona ăsta, că-mi trebuie declarație și când mă duc la WC, în fundul curții! Dar e bine - ne-am pus faință și gresie-n baie, deși nu avem apă-n curte. Niște oameni miloși din Sudan, ne-au trimis la copii tablete, deși avem 20 de întreruperi, pe zi, la curent, iar internetul e, deocamdată, prin satul vecin, la păscut. Ne înțegem bine cu toată lumea: hoții ne calcă doar o dată la 4 zile, în timp ce poliția ne vânează pe dealuri. Primarul e bine, s-a îngrășat de anul trecut, când a intrat în campania electorală de anul ăsta. Cam astea-s noutățile! Dar tu, tu cum de-ai venit acasă?
-Ei! m-a apucat dorul de casă, de mama! Să merg la cimitir! Nuu! la mormântul tatii! Să stau cu picioarele desfăcute, pe chestia aia, lungă, cum îi zice, prispă? Să miros flori de măr, dar nu mai sunt meri, că i-ați tăiat. Să văd cum bâzâie aia, albina, cum e asta care mi uită la rujul meu!
-E viespie!
-Dorul de pământul strămoșesc, asta m-a convins! Ei! poate și faptul că m-au dat afară și nu mai aveam ce mânca, dar ...! Da’ copiii mei, ce mai fac? mai am copii?

marți, 12 mai 2020

REVIRIMENT ANOST

Rău am ajuns - mă dor cele țurloaie,
De parcă am dormit, cam câș, în paie!
Și nu-n oricare, ci doar în paie ude,
Că eu vorbesc! Dar nimeni, nu aude!

Cu ochiul, trag, furiș, pe-afară-
Cerul arată de parcă-i călimară,
Doar că-i sucit, sub spaima rece-a ploii!
S-a înserat și mișună moroii!

De-atâta stat prea mult în casă,
Simt capul, cum umerii, apasă.
Mă bâlbâi! Și mi-au pierdut și nurii!
Simt că-s șâclos, și fad, în cerul gurii!

Creieru-i orb! Emite infraroșii!
A mai rămas doar mirosul gogoșii,
Vocabular - de vacă pășunată,
Și multă îndoială, din ceruri, răsfirată!

Am renăscut – sunt ca un bebeluș!
Era normal, în jur c-așa frecuș!
Mă bucur, ca bebeu, că-i  tare bine,
Dar tot mai simt că fac totul, pe mine!

Acum, că suntem noi-nouți, aștept ca idioții
Să ne amestece, vârându-ne-n promoții!
Ne dau și garanție - nu trebuie uitat
Că s-a imunizat, cel ce s-a vaccinat!

Și ce mai vorbă lungă! după orice sacrificiu,
Ne-așteaptă viața nouă! Păcat! că-i la ospiciu!
Nouă nu ne ajung anii, să trecem în vecie,
Ci secole, cuprinse de dulce pandemie!

Cu capete de lemn, și inimile, piatră,
Tot ăștia ne măsoară și-apoi, tot ei, ne ceartă.
Noi, tot visăm la îngeri! Când colo, dracu’ gol!
Și au la păsărele, nu una, ci un... stol!

În creiere subțire, se naște, iar, normalul.
Păcat că a murit și l-a păpat furnalul!
Rămas-am cu sechele, ascunse-n fond de ten,
Și tot o s-auzim, din nou, acest refren!

Îmi vreau viața-napoi! Dar, totuși, nu o vreau!
Că nu era frumoasă, cu rele, câte erau!
Aș vrea una mai bună! Și să v-o zic în față:
Să cultivăm, mai mult, respectul pentru viață!