sâmbătă, 30 iunie 2018

FIECARE CLIPĂ...


Fiecare clipă, e un moft!
Un amalgam și o ispită!
Mai poate fi și un juvăț,
Sau doar o clipă fericită!
           
În fiecare clipă, stă ceva -
Un tren în gară, ruginit!
Un soare, care ne topește,
Sau doar un om, prea obosit!

Cu fiecare clipă, trec zăpezi,
Și înfloresc cireșii, în răspăr!
Adesea, o secundă, e un veac!
Sau o mlădiță tânără, de măr!

Și, cum trec anotimpuri, fără leac,
Așa și timpul – rumegă, la greu!
Avem doar o clipită, cât un ac,
S-albim, așa cum am albit mereu!

Și trece fiecare clipă, ca un vis!
Nu se întoarce, e dusă pe vecie!
Mai vine alta, așa cum este scris!
Și se duc toate! Așa a fost, să fie!

În general, despre fiecare clipă
Se crede că trebuie trăită!
Că, pe timpului aripă,
O clipă nu rămâne părăsită!

Mă-ntreb - dacă trăim, noi, clipa?
Sau ne trăiește, ea, pe noi?
Oricum, când nu ai amintiri,
Au mai rămas doar anii triști și goi!

Fiece clipă, are gustul ei!
Fiecare ceas, e un cadou!
Iar când ajungi să tragi o linie
Tare-ți dorești - s-o mai trăiești din nou!

Fiecare clipă, nu trebuie uitată!
Te răscolește și te înfioară!
Dar roag-o, înc-o dată, să mai stea,
Ca să o guști din plin, o doua oară!

Dar nu-i totuna, să guști clipa,
Să nu pierzi timpul, ca un joc!
Fiecare clipă îți este dăruită
Nu ca s-o vinzi, pe-un leu, în iarmaroc!

În toată viața mea, gustat-am clipa -
Cu gust de fragă sau un pic sălcie,
Cu-aromă de curmale sau de trandafir,
Am așteptat o alta, să mai vie!

Trec clipele, pe-un orologiu mut!
Trec zilele și anii, strânse-ntr-un ghioc!
Rămân doar amintirile uitate, rătăcite
Iar alte clipe, din eternitate, vin la loc!

Și fiecare clipă  petrecută lângă voi
Mă-ndeamnă să mai cer măcar un ceas
Să m-adăp din clipele trecute
Și să țin minte pe cele ce - au rămas!

vineri, 29 iunie 2018

POSTUL SÂNPETRULUI


- Vecină, dragă vecină! Ai ținut postul ăsta? se trezi Uța întrebând -o pe Lala
- Ce post prinzi, vecină? Că numai la posturi înalte, te gândești! Acum ai început să prinzi și posturi străine?
- Păi, luna asta n-a fost post mare? Tu nu te uiți în calendar?
Lasă-mă, fato, nu-mi fă, și tu, capul, calendar! Ai ținut odată, post, și te fălești, parcă ești curca-n lemne! Glumesc, fato, am ținut post, ca toată lumea! Ce, crezi că-s o balegă  mică și proastă, să nu știu de Postul Sânpetrului? Să știi că am fost mai mare, la viața mea. Știam să leg și două propoziții - A plus B  egal C!
Și pe ăștia doi apostoli, de unde îi știi?
- De la mama și de la bunica! Mama spunea că Sfânt Petru e piatra de temelie a credinței, iar bunica arunca cu melesteul, după ea, că Sfânt Pavel este “vas ales al alegerii dumnezești”! Cică unul , Dero...!
- Nero!
- ...nărodul ăla de împărat, prieten cu pompierii, că a dat foc Rromei, i-a omorât pe-amândoi, să-i dea exemplu, să nu mai spună bancuri politice! Să nu mai critice guvernul, că nu știe a vorbește corect! Să nu mai minciunească lumea, că e scumpe prețurile!
- Nu era vorba de creștinism?
Bine că nu era vorba de cretinism, că avem destui din ăștia! Ce e de mirare, e că pe Pavelică îl chema, inițial, Saul și a cam omorât credincioși, până i-a venit mintea la cap, ca să nu-i fie de ciolane. Îl știi pe Ștefan?
-  Factorul?
-  Nu, fa, sfântul Ștefan!  Se pare că Saul ăsta, înainte de a-și lua carte de identitate pe numele nou, Pavel, i-a făcut o bucurie lui Sf. Ștefan! Apoi a venit Hristos, de l-a luat la șuturi, că de ce-l prigonește?  Așa că s-a creaștinizat, cum ar zice Veorica! Știi că i se mai spune și Apostolul Neamurilor? O fi din cauza că și-a pus neamurile în posturi cheie, mai puțin, puse la postit?
-  Apoi, nici de Sf. Petru nu mi-e rușine, nu e el, ăla, care s-a lepădat de Hristos? Și doar l-a avertizat c-o să fie șulfă?!? Ca la noi, îi spui că-i  un măgar și el, nimic! Nu ca Petru, care devine cel mai important apostol și sfetnicul lui Dumnezeu! O fi avut și el, TELDRUM-ul lui? că nu degeaba se spune că ține cheile Raiului și trebuie să asigure hrana animalelor sălbatice!  Eu cred asta, multe animale sălbatice mai hrănim, degeaba!
- Se spune că Sfinții Petru și Pavel stau în lună, unu-n dreapta, altu-n stânga!
- Păi, dacă-s sfinți! N-avem noi, norocul ăsta, să mai plece câte unul, dintre ăștialalți,  de-ai noștri, la dracu-n praznic! Pe lună sau oriunde! Că parcă-s la ciclu! Odată pe lună!
- Am aprins o lumânare și am spus rugăciunea de Sânpetru! M-a apucat o liniște sufletească, ceva de speriat, mă simt mai ușoară cu 3 kile, că m-am curățat de păcate, și parcă nu mă mai înjunghie-n coșul pieptului, ci în pieptul coșului! Se pare că e adevărat, rugăciunea te vindecă de boli!
- Las’ că te liniștesc ăștia, fără  rugăciuni! O să rămâi numai cu ele!
- Sfânt Petru e cu grindina?
- Că doar n-o fi cu PSD-ul! Sau cu PNL-ul, USR, etc? El circulă ca tot omul normal, pe jos! Se spune că arată ca un om obişnuit: îmbracă straie ţărăneşti, lucrează pământul, creşte vite şi, desigur, pescuieşte. Și guvernează! Guvernează peste ploaie şi căldură, posedă puterea de a arunca grindina peste pământ. Se zice că, atunci când SFÂNTUL PETRU plesneşte din bici, sar din acesta scântei, care, odată căzute pe pământ, se transformă în licurici.
O altă legendă populară spune că, atunci când oamenii se îndepărtează de credinţă, SânPetru cheamă balaurii şi începe să pornească grindina asupra acestora, mărunţind-o, ca să nu-i pună pe oameni în mare pericol. Ziua sărbătorii, oamenii obişnuiesc să dea de pomană pentru sufletele celor morţi- sărbătoarea fiind cunoscută şi sub numele de Moşii de SÂNPETRU.
- În această zi se respectă sărbătoarea lupilor: nu se pun capcane şi lupii nu se alungă cu focuri de armă, pentru ca aceste animale sălbatice să fie îmblânzite şi să nu fure vitele din gospodării.
- Care lupi? Ăia de la Zoo sau ăia care ne fac zile fripte?
- Cine se trezeşte de dimineaţă, în fiecare zi de post, pentru a vedea răsăritul Constelaţiei Cloşca, va avea tot anul parte de bine şi i se vor împlini toate dorinţele.
Chiar toate? Că eu m-am rugat și tot nu trece moțiunea de cenzură?
- Pe durata postului, femeile nu au voie să lucreze în casă pentru că e vremea când trec ielele şi strâmbă trupul femeii pe care o găseşte lucrând.
- Aha! de aia nu mai muncea nimeni, se pare că munca strâmbește tot!
- În zilele de post ale Sampetrului, la ţară se respectă obiceiul ca mamele să lege la gâtul fetelor usturoi sau pelin ori să le pună aceste plante pe tălpi, că atunci când trec frumoasele, adică ielele, să nu zăpăcească minţile copilelor.
Ce să mai zăpăcească, soro, nu-s destul de zăpăcite și-așa? Ca noi toți?
- Oare de ce, în orice zi de sărbătoare, mică, mare, mijlocie, noi trebuie să ne gândim la ceva urât?
- Pentru că ni-i gândul la prostii, așa cum ne-au învățat alții! Nu știm decât să băgăm în maț și să ne jeluim! Noi, pozitiv, nu putem gândi decât când suntem beți! Uite, nici azi nu putem să ne abținem și să spunem, din tot sufletul:

La mulți ani, Petru, Petre și Paul, Paula, Petronela și Petruța!


joi, 28 iunie 2018

CINE MĂNÂNCĂ ȘI CE ANUME!


Dineul era în toi, când chef-ul bucătar  Renee a deschis expoziția gastro - astronomică:
-Mesurzi e medamz, je suis tres încântat să vă prezante notre cuizin! Pur Universal anconesans detaliere va fi dată de mon asistentă, Flora! E tre joli e est româncă!
Flora ieși în fața selectului auditoriu și începu întro moldovenească neoașă:
-   Ici avem, de la franțuji, numai potol de marcă: ouă Florentine și tartă Provence, doar dupî un Gordon Blue! Nu vă uitați dupâ mămăligî, că aia i bună la sarmali! Sau un pui Marengo, Crogue Monsieur ș-o prăjâturî For Breton! Ori, la capît, cartofi Duchesse, în sos Bearnaise și Claufoutis cu zmeurî!  Nu mai hliziți, tolomacilor, că nu - i ce credeți voi, numai la prostii, vi-i gându! aia nu merge cu zmeurî! Dacă vă vorbesc de nucile de Macedonia, că-s a dracului de scumpe, iar hliziți, vi-i gândul numai la șofrănel, motănel șî coțcărel, nu la caviar Beluga, că n-ați ajuns pânî acolo, cu cultura! Vouă numai la scrob, vi-i capul, nu la omletă Le Parker Meridien sau sandviș Club Von Essen!
Convivii încercau să nu se facă de băcănie, degustând trufe albe, cacao de Valhona, cafea Kopi Luwake sau ceai verde Tieguanyn. Cunoscătorii se mirau, cum de anul acesta nu există, la expoziție, carne de vită japoneză Wagyu sau pizza Louis XIII. Cea mai apreciată fu înghețata de vanilie tahitiană, pusă în cornet din hîrtie de ambalaj, nu se știe cine a fost tâmpitul care n-a asigurat ambalajul original, în formă de scoică, și nu hîrtia aia pentru împachetat țevi de oțel, unse cu vaselină! Dar, după unul din principiile românești tradiționale, o lingură de rahat, la un poloboc cu  varză, nu se simte!
Palatul Parlamentului era, iarăși, gazda expoziției numisma... gastronomice, deoarece acolo, indiferent de orientarea politică, se aflau cei mai mari mâncăi ai neamului, cei mai adormiți și cei mai canibali! Uitând de mămăliga cu ceapă, de-acasă, condimentată, din belșug, cu sare și-un șip de țuică, participanții la deschidere lingeau, pe furiș, degetele, iar unii procedau la strângerea proviziilor, în scopul diminuării diurnei.
Deodată, un străin năvăli peste ei, stricându-le buna dispoziție și foamea-n gât, prăvălind-o pe Flora, care se simți violată în auz, de urletele semi-inteligibile, ale năvălitorului:
-V-am prins, bazbunzicilor, vă lăfăiți în sudoarea poporului! Vă dedați la crăpăt scump, în timp ce românii halesc găluștele voastre, alea, cu brânză, că mare brânză ați mai făcut! Numai cu poalele-n brâu și mare cozonac, cu mult rahat, ați făcut mare rahat! Noi, mucenici de post, cu ciorbă din burtă, mâncăm borș în stradă! Bă, voi care faceți tot timpul, ghiveci, ce-i cu fața asta, la voi, de castraveți și gogoșari la oțet? Stați ca sarmalele în cuib, și ne faceți varză călită, până ajungem salată boeuf! Pasca! ...voastră tradițională  nu vă intră- n capul ăla, de vițel, nu-i așa? Nu vă mai înfoiați, precum curcanul la cuptor, că nu vă duce capul decât la gogoșele! Numai la ciolan, vi-e gândul, că ne torpilați doar cu clătite și supă de urzici, tu le faci, tu le mânănci! Taci și-nghite”, asta ne spuneți, mai tot timpul! Ne-ați făcut creierii, pane, și plachie! Ba ne-ați trecut și pe pește, avem față de macrou afumat, saramură de gheboși și cod de vreme rea, la cuptor! Cui îi place mus-caca și cu colarezii cu lapte, înghite salată orientată și ruladă de tras în piept! Chiftelelor! ar trebui să fiți bătuți, ca pe șnițele, dar asta ar însemna să ne coborâm la nivelul  vostru!
Din mulțime, un tip cu prestanță și cu părul alb, semn că le văzuse pe toate, încercă să-l tempereze:
-   Prietene! Noi nu suntem naționaliști, ca alde tine! Noi suntem progresiști și inovatori!  Mondiali! Păi, am plecat, cu ani în urmă, de la tașche cu pegmez, am dat, naibii, rotogoalele de berbec și iată-ne la bujeniță, cu pandișpan, nu cu mămăliguță pripită!  Noi am promovat bulzul românesc, dar ne-au bătut la fund olandezii, cu brânza lor, că noi nu puteam face plăcintă cu brânză fiartă-n lapte, cu vacile astea, ale noastre, cu chip de dalac! Zama de găină cu tocmăgei am transformat-o în zama oului! Acum lucrăm la salată de creier, dar nu prea găsim mult material! Poate, pe termen lung, până în 2712, vom face tot posibilul ca fermierii noștri să nu mai fie așa țarani și să poată intra și-n supermarket, nu numai în pământ. Abia atunci, pe planeta Venus din Milo, vom mânca tradițional, românește, ce mâncăm, noi, parlamentarii, de obicei, în discursuri!
Dinspre bucătărie se aud bătăi de clopot, dovedite a fi doar bătăi încasate de Renee, maestrul bucătar, cu tigaia! Prins a fi un impostor - un senator plecat în delegație și uitat 5 ani, pe-afară!
Viruna, șefa pompagistelor de la chiuvete, se miră cu voce tare:
Cu gândul numai la mâncare, te trezești cu ditamai impostorul! Care, bineînțeles, după ce a uitat să vorbească românește, le mai stâlcește și-n tigaie!

miercuri, 27 iunie 2018

STAU CU DEGETU-N GURĂ ȘI MĂ ÎNTREB...!(I)


La fel ca  și un copil mic, precoc și stafilococ, stau cu unicul meu deget curant, de data asta, în gură, și - mi pun întrebări, care nu vor căpăta răspuns, nici cât caca de muscă! Stocul de întrebări, vizibil inepuizabil, crește în fiecare moment, nu am găsit vidanja pentru toate astea, cum le zice,... neînțelegeri”?
Prima întrebare întrebătoare - cine îmi explică cui datorez petele de pe fructele din grădină și de pe legumele din copaci? Sau invers, nu contește, tot nu se coc acolo unde cresc! Mi-am privit cele 8 piersici din măr... piersicul pe primul rod și m-am minunat - parcă scuturase cineva burlanele, pe ele! Fructele, acoperite cu ceva băltăreț, gen cenușă de furnal amestecată cu apă distilată,(mai mult lată, decît disti!), mă îmbiau să le arunc cât colo, nu-mi plac fructele inspirate de pensula unui pictor modernist! De la Cernobâl-Bâl, încoace, bâlbâiala celor care ar trebui să ne spună ce cucuta mă-sii! consumăm, drept aer și apă, mi se strecoară-n măruntaie, precum șarpele cu clopoței! Bine, tai clopoțeii! Unde sunt rapoartele alea, care ne spun cât oxigen mai avem, în aerul poluat? Câtă piatră la rinichi adunăm zilnic, din apa care poate fi potabilă, sau nu, dacă ne luăm după ultima știre? Să fie o întâmplare că au început să se ofilească pomii, cu tot cu rod? Nu plouă, nu plouă, nu ne batem cu Dumnezeu! dar de ce  eu ud pomii și ei, bieții, mor? Cred că o fac de ciudă, să ne arate cum se face-o grevă! Mă duce gândul, tot mai mult, la zvonistica privind aruncarea din avioane, planoare, olițe și urne, cu tot felul de substanțe, cu scopul de a mai decima dintre noi! Că suntem prea mulți și degeaba! Cam prăpăstioasă idee, dar dacă alta, n-am? Alo! organul de serviciu! cum stăm cu emisiile de la Cernobâl, că mi s-au dus, pe rând, prietenii, rudele, cunoscuții și nici eu nu mai am mult? Să nu veniți cu explicații, din alea, că piersicile fac pureci, că nu cred, la noi, mulți pureci nu se fac, se fac numai păduchi lați!
Până la următoarea întrebare, bine că ne ocupăm cu probleme grave, cum ar fi fătatul ideilor! Chiar suntem chiori, cu diplomă, nu vedem că seacă pământul sub noi, în timp ce ne ocupăm de mângâierea maidanezilor de orice fel?

LIPSURILE ÎNTĂRESC CARACTERUL!

Am sus, în pod, un șoricel,
Și am rămas făr-Ariel.
Îmi simt arterele, beton,
Dar am rămas fără Calgon.
Mă ia un gând, fără accent,
Și m-au lăsat fără curent!
M-am apucat de ascuțit o sapă.
Exact la timp, rămas - am făr’ de apă.
Mai am o ceapă și o varză.
Am spart  și ultima mea vază.
Un bec, s-a ars! Ard lumănare.
Pe care-am transformat-o în frigare.
S-a rupt mânerul, de la dulăpior.
Și mi-a intrat o așchie-n picior.
Când am vrut să bag un cui, în priză,
S-a prăbușit și vechea mea corniză!
Toate-mi lipsesc! Și mă lipsesc, de toate!
Nu mai am zi, așa cum n-am nici noapte!
De mic, în lipsuri, am trăit eroic
Să mă ridic, dar numai metaforic!
Așa s-a mai călit oțelul - pus pe jar!
Așa cum te hrănești, având doar un molar.
Cum te-ntărești și - ți cresc, mereu, puteri,
Cînd dai de dracu’! venit de nicăieri!
Mai nou, trăim sintagme! Teoreme!
Și ne-ntărim, tot călărind probleme!
Pe asta o știe și-un ultim guguman-
Până la urmă, tot n - ajungem la liman!
O minte creață sau sobor de crețe minți,
Au născocit, că strângerea din dinți,
Reduce riscul de paradontoză!
Așa, că din belele, luăm o supradoză,
Ca să trăim, mai lesne, mult și frumușel!
Mă rog! Mai mult! Nu la toți și nici la fel!
De n-ai nici sare, nici piper, boala te paște!
Sau, poate,  mult mai bine, nu te-ai naște!
Nu cred că se-ntărește caracterul
Schimbând doar dricul! Ci schimbând șoferul!
Înlocuind, din timp, ce gâdilă-n căp’șor,
Nu irosind, în timp, ce este - nșelător!
Mă-ntreb, de n-ar fi elevat,
Să aruncăm, tot ce e de rahat!
Să nu privim, la alții, în ogradă!
Să punem, sub papuc, ceartă și sfadă!
Oare se poate! Să trăim doar omenește?
Eu nu prea simt, că ura ne-ntărește!
Nu simt că-s mai puternic, când grijile m-apasă!
Oare dacă-s lălâu, în pace, ...nu mă lasă?
Nu vreau averi și nu-mi doresc putere!
Doar liniște și pace, atât, mereu, aș cere!
Vreau să fiu om, cu bune și cu rele!
Doar eu, ai mei, necazurile mele,
Un bob, zăbavă! Și-o bucat’ de cer!
Nu caracter măreț și clonț de fier!
Consider că-s călit și răs - călit!
Am pus sare, pe rană, acolo unde-s fript!
Un pic de frișcă? Cremă- caramel?
Un pui la tavă! Coaste de purcel?
Un vinișor mai sec, cu iz străvechi?
Aud? Sau sunt în pană de urechi?
Cu aste lipsuri, eu pot trăi domnește!
În rest, vă jur, trăi-voi românește!

marți, 26 iunie 2018

AMINTIRI DE PE ULIȚA VEȘNICIEI(II)


Cum vă amenințam, iar m-au năpădit amintirile despre ai mei! Și tot socru-meu e de vină, c-a băut din tescovină! Nu mi-o luați în nume de rău, dar așa aș vrea să fiu și eu pomenit, după ce dau colțul ierbii și privesc rădăcina de iris, de jos, în sus.
   Cum să nu-mi aduc aminte de el, când amintirile sunt puține? Trece omul și se duce, nu mai rămâne după el decât oale și ulcele, un adăpost antiaerian, de 1, pe 2, pe doi! Unde răutatea și prostia nu mai fac mizerii nimănui!
   Când mă duceam la țară, la socri, nu mă puneau să fac mare lucru, parcă eram lăuză! Când făceam ochișori, nu era țipenie prin curte, dacă excludem porcul, capra și păsările cerului! Nici gâștele și nici rațele nu erau acasă, erau cu sorcova, prin sat.
Odată, trezându-mă așa năuc și neștiind cum să-mi petrec timpul, m-a apucat hărnicia băiatului de la oraș, care gâdilă vaca, în loc s-o mulgă! Apropos, n-am încercat niciodată să mă dau la mulsul vacii, am văzut cum se dă cu copita și la case mai mari!
M-am foit prin curte, fără să descoper vreun suflet viu, cu care să stau de vorbă, la țară nu se stătea la taclale, ca acum, oamenii mai și munceau, că mâncau pe bau-bau, iarna. Mi-a venit ideea să ascut aracii, auzisem de seara, că era o treabă  de făcut! Am luat bărdița lui socru-meu și m-am așezat pe ditamai trunchiul de copac, lângă stiva de araci. Toc- toc, na! că s-a rupt vârful! Și iar tot-toc, iar s-a rupt vârful! Nu m-am lăsat, când am ascuțit primul par, era cât un toiag! De unde să știu cum se ascut ghioagele alea, la mine acasă, cu 20 de araci, aglomerai curtea?!?
Când am ajuns la al 15-lea toiag, am întors capul și l-am zărit pe socru-meu, stând pe o cioată și râzând cu gura cât bostanul, cine știe de când era acolo și-mi admira opera”! S-a ridicat și a venit spre mine, spunându-mi:
-Lasă că-i aranjez eu, tu mă lași fără araci! Sau îi faci scobitori! Hai cu mine, la cosit! Eu de la cinci, sunt pe șes, cosind!
Nu pusesem, în viața mea, mâna pe-o coasă, așa că suna palpitant. Când am ajuns la pășune, am și pus mâna pe coasă și dă-i! ca disperatul! N-am ratat nici o mișcare, toate au intrat în pământ, avea coasa aia un nărav, să ia pământ, în bot! Poate că aș fi continuat, dacă nu curgeau apele de pe nefericitul ne-cositor! M-a salvat, iarăși, socru-meu, care m-a consolat:
-Lasă, că nu te pricepi! Bine că ai învățat carte, că nu trebuie ca toată lumea să știe să cosească!  Și să știi că nu ești bun nici de Moarte, la cum dai cu coasa!
El a rămas să dea din mânuțe și a făcut asta până pe-nserate, în același ritm, fără sincope, pauze sau grăbeli pripite! Când am văzut cât a cosit, m-am gândit că mie îmi trebuiau 2 săptâmâni, să scormelesc pâmântul!
De parcă nu-mi ajungea cât de prost picasem, seara următoare m-a luat la muls oile, că era la rând! Pe mine m-a pus să-i împing oaia, în strungă! Eu, la strung știam să lucrez, dar nu și la strungă! Și nici nu mi-a dat instrucțiuni de utilizare pentru oi, așa că m-am descurcat, cum am putut -  luam oaia, de blană, și-o aruncam cu capu-n acolo unde trebuia s-ajungă! Îi plăcea, nu-i plăcea, acolo ajungea! Primele cinci oi au fost un mizilic, următoarele cinci, cât să-mi iasă ochii! Pentru următoarele, n-am mai ținut socoteală, eram transpirat și obosit, de parcă dădusem la coasă!
Socru-meu se amuza copios, m-a lăsat să arunc cu oi, pînă mi-a ieșit limba, apoi mi-a spus:
-Decât să joci ping-pong, cu oile mele, mai bine ai lua o nuia, merge mai bine!
A avut dreptate, dacă arzi oaia, la fund, c-un băț, nu mai trebuie să faci haltere, cu oi!
 Era un om mucalit și înțelept, care se enerva ușor, când vedea un prost! Și nu eram singurul care-l enerva, până și pe copiii lui avea boală, când îi vedea hapsâni și puturoși. Simțul nativ, al  ridicolului, îl făcea ciudat, dar, cu toate că ne înjura pe toți, când îl enervam, putea ierta ușor!
-Nu le poți ști pe toate! Care crede că le știe pe toate, e un dobitoc! Așa cum nu e un dobitoc ăla care învață!
Pace ție, tată – socrule! Oriunde ai fi !


luni, 25 iunie 2018

BĂTRÂNEȚE, HAINE GRELE!


Ghimbu era mândru, de mureau curcanii, mici, mari și albaștri, de ciudă, că nu erau la fel de înfoiați: lângă tânara lui nevastă, se auzeau cu tropăie hormonii, parcă erau o herghelie de cai sălbatici! Mioara, în rochia ei albă, de mireasă, tăiată economic, cu două palme mai sus de genunchi, vroia să-i arate lui Ghimbu ce grijulie e, și cumințică, arătând, la toată lumea, ce avea mai scump, pe dedesupt! Și, slavă lui Eros, avea ce arăta, altfel nu se explică grimasa rubedeniilor lui Ghimpu, cu care el era de-o vârstă, căutătura invidoasă, a femeiilor și ochii, de melc vicios, ai bărbaților. Departe de a se supăra, lui Ghimpu îi crescu inima cât turla bisericii, bucurându - se că, în sfârșit  a scăpat de hoașca de nevastă-sa, prima lui nevastă fiind cu 13 ani mai mare ca el. Acum, la 40 de ani, și-a luat nevestică de 20, să moară de invidie  foștii colegi de școală și leatul lui!
Cei care îl cunoșteau pe Ghimpu, nu îndrăzneau să comenteze, să vocifereze sau, Doamne-Sfinte, să bârfească - ultimul dobitoc care făcuse asta, fusese găsit împușcat, la ZOO, lângă cușca crocodilului. Ori Ghimpu avea permis și pistol, numai că, exact atunci, fusese văzut de o mie de oameni, la o sindrofie cu cai mascați. Tot atunci o cunoscuse și pe Mioara, care-i venea drept un soi de fină, mai îndepărtată și care se transformase întro nevastă extrem de apropiată.
De multă vreme văzuseră cu toții cum îi curgeau balele după fată, dar hoașca, cu care se căsătorise pentru banii ei, era ceva mai și decât Cerber, ăla care păzea haznalele, la greci. Abia când a terminat Ghimpu, s-o lefterească de parale, abia atunci s-au lămurit lucrurile - dragoste, cu de-a sila și de-a mila, nu se poate! Și cum baba nu se dădea dusă din calea fericirii lor, i-au făcut vânt pe fereastră, întro piscină goală! Cu 17 fracturi și-un picior în gips, baba a cedat nervos, de au fost nevoie de scutece. Divorțul l-a eliberat pe Ghimpu, a legat-o, de țurloaie, pe Mioara și toată lumea a trăit fericită, până la adânci...! Scuze! n-am văzut semnalul roșu și-am deraiat!
Spre stima lui, trebuie să recunoaștem că Ghimpu nu a băgat în seamă apropo-urile celor din jur, siliți să și le-nghită, cu tot cu dinți!  După 14 ani de sclavie, la hoașcă, tinerețea Mioarei îi dădea aripi, de făcea reclamă la RED BULL! Se hârjonea, de dimineață, până seara, cu prospăta și suculenta lui soție, care părea cea mai fericită femeie din junglă! Iar Ghimpu nici nu-și dădea seama că poate să-i fie tată, așa era de înfierbântat!
Au trecut 12 ani și în casa familiei Ghimpu soarele răsărea și apunea, de pe aceeași parte! Cum? nu-i posibil?  Invidioșilor, nu vreți să recunoașteți!
Ghimpu, de la o vreme, evita să se privească dimineața, la bărbierit, zicându-și că face un serviciu, cuiva străin. Părul plecase cu sorcova, mai avea o coroană căzută pe urechi, ca o tunsoare de călugăr franciscan, tocmosan sau eolian, în timp de orice alt firișor părea un fulg de nea, tăvălit prin cenușă. Foștii lui mușchi îl părăsiseră, și ei, îi dusese la sală și-i uitase acolo, iar ei n-au avut glas, să strige după el! Dacă, în copilărie, lumea zicea că era un pic, crăcănat, acum îl întreba dacă mai călărește tauri! Și, mult mai grav, dimineața se simțea extrem de singur, părăsit și de alte podoabe!
Mioara nu zicea nimic, conștientă că Ghimpu nu se mai despărțea de pistol, nici în baie! Asta, poate, pentru a clarifica că are, încă, cocoș, la echipament. Uitase, și ea, să se mai frece, de el, făcea numai păr prin casă!
Întro zi, rumenă ca pâinea caldă, mă rog! ca ceva mai rumen, năvăli în camera lui, se lipi de el și-i șopti:
-Am păstrat secretul, cât am putut! Sunt însărcinată!
-Iartă-mă, draga mea! De la nuntă mă țin să-ți spun - sunt steril! o lămuri, blând, Ghimpu.
Mioara se înnecă cu propria limbă, vru să sară pe fereastră, își aminti că e zăbrelită, iar ea, nu e tranșată, dar Ghimpu o opri de la cine știe ce faptă necugetată, cum ar fi un cuțit  aruncat în inima lui:
-   Tocmai mă pregăteam să-ți spun - e timpul să-ți cauți pe cineva, la mine, sculele s-au uzat! Tu ești tânără și frumoasă, mai frumoasă decît la 20 de ani, n-o să stai pe uscat, să prinzi broaște! Văd, însă, că mi-ai luat-o înainte și asta mă cam supără!
Mioarei i se încreți pielea, de părea făcută din zbârcituri - își cunoștea soțul, nu-i trebuiau prea multe, ca să se aștepte la prea puține! A comis-o, a comis-o, acum să vedem urmarea!
Sâmbăta următoare, la Ghimpu se adunară, cu cățel, purcel, scroafe și lăstuni, toți cei care, chipurile! îi iubeau, dar, mai précis, iubeau mâncarea și băutura din belșug, cu speranța că vor vedea gazdele, cu cracii-n sus! La aflarea veștii senzaționale, că Ghimpu va fi tată, toată lumea râse mânzește și vițelește, cu excepția lui Mihu, nepot după frate, a lui Ghimpu! Zâmbetul ironic nu scăpă găzdoiului, care nu-și scăpase din ochii neamul. Îi făcu semn nepotului, să treacă în spate, și se încruntă - plodul rânjea cu gura până la urechi!
Conversară peste jumătate de oră, la început Mioara trecu, ca o păsărică-n zbor, aruncându-i lui Mihu: - Știe tot!
La final, zâmbetul tâmp, al nepotului, se tranformase în grimasă, de parcă înghițise un sac de știuleți, unși cu hrean și pelin! În timp ce fața lui Ghimpu se înseninase, din negru, cum era, devenise  negru-roz-bom-bom! Mihu abia își târâ copitele până acasă! Se culcă devreme, încă nelămurit dacă nu visase! A doua zi trebuia să se trezească devreme, trebuia să înceapă serviciul la Ghimpu! Care îi pusese  să aleargă - groapa sau serviciu! Că doar nu era să-i crească Ghimpu copilul, trebuia să fie responsabil, dacă tot depunea icrele prin ape tulburi! Mihu vru să se revolte, dar crosa pistolului îl convinse, până la urmă!
Ghimpu își frecă tâmplele asudate - bătrănețe, haine grele! Ia, vezi tu, cum scapi pe ele!

sâmbătă, 23 iunie 2018

URARE, LA CEAS FESTIV!

Prieteni, vă declar, sec și deschis,
Că sunt, adesea, cu dichis!
Dar când mă faultez, solemn,
Am capul sec, parcă-i de lemn!
Mă strădui, să fiu mai bun! și plec!
Dar, chiar  atunci, mă cam înnec!
Și dau rateuri ordinare
La ceasurile aniversare!
Nu vi se-ntâmplă, uneori,
În loc de vorbe, s-aveți fiori,
Să nu puteți urări, rosti?
De parcă limba, s-ar prosti?
Mă screm, în fondul meu secret,
Să scot urare - n mod discret:
Prietene, când o fi ziua ta
Doresc, să vezi, pe fața mea,
Ce mult mă bucur, că ești viu!
Și ce parșiv mai pot să fiu!
Eu îți urez grămezi de bine
Parfumuri și mâncăruri fine!
O prăjitură, cu fistic
Și creier, cam un polonic!
Iubire! azi e zi măreață
E ziua ta și ai mătreață!
Te-ai epilat și te-ai vopsit
Dar n-a ieșit, cum ți-ai dorit!
Ce să-ți doresc? Eliberare!
Și câte-un ceai, de sunătoare!
Sper că-nțelegi, ce sincer sunt!
Și am în suflet gând mărunt!
Și, uite-așa, la ceas universar,
Închin o melodie veche și-un pahar
Pentru momâi! Și vechii mei amici
Ce s-au cărat! Ducându-se de-aici!
Am limba-mpleticită și dată cu boia
Să pot ura mai multe! Sau, dacă oi putea
Să mă privesc, în undă, să fiu răstălmăcit
C-am păcălit, iar, lumea, fiind un izmenit!
M-ați și crezut? Chiar dacă am mințit?
Că nu e sărbătoare și n-aveți chef, că-i post,
Iubiți confrați, mi-e teamă că n-are nici un rost
Să ocolim subiectul! Eu tot nu am cuvinte!
Vă las, pe voi, s-alegeți, orice vă vine-n minte!
Eu plec și iau cu mine, în stilul românesc,
Doar ceasul aniversar, pe care-l fur-găsesc!
Că nu vă trebuiește nici ceas și nici umbrelă!
La tot atâtea vorbe nașpa, vă trebuie cartelă!
Să vă ureze alții, c-au limba despicată!
Eu spun numai atâta- Adio! Pe-altădată!
Mai am ceva de spus- nu-mi trebuie cuvinte
Ca să vă port, cu mine, în inimă și-n minte!
Cuvintele-s deșarte, la ceas aniversar!
Doar faptele sunt sfinte! că ele, nu dispar!