E SEZON, PENTRU PEPENI! ȘI-AM ÎNCEPUT SĂ-MI IES DIN EI!

     Îmi închipui, tot timpul, că sunt un câine rău, nevaccinat, care se ferește să muște bucuțe și piciorușe, pentru că mama m-a învățat să fiu un câine creștin-ortodox, deci să întorc obrazul pentru următoarea scatoalcă. Din postura asta, de patruped, mă tot dau înapoi, să nu irit fețele subțiri, pînâ am ajuns să mă dau cu fundul, de pereți. Ceea ce demonstrează că nu-i suficient să faci, când trebuie, un pas înapoi, că așa ajungi la colț. Și-atunci sari la beregată, nu te mai uiți unde și pe cine, sfâșii, trebuie să ripostezi, că, altfel, te ia Mama - Gaia!

            De data asta, nu eram la colț, dar mi-a ajuns veninul în urechi, când, din postura de Arici, am citit postarea lui nenea Lucian Mândruță! Care m-a zgândărit în orificiul meu, zis bârlog, deoarece nu-mi aminteam unde am auzit de nenea și cui făcea plecăciuni, înainte ca acesta să intre-n tentativă de suicid! Curios, ca orice fată mare, care a rămas, după, tot mai mare, m-am documentolat și m-am apucat de citit comentariile de la postare. Paranteză – nu știu ce i-a venit unui fâs, ca mine, să ridice ochișorii săi minusculi, către un crepu-sculă al jurnalismului românesc!

           M-am emoționat, ca cioara la parastas, aflând că Nenea Lucian a ajuns să sune la urgențe, prin Franța, când i s-a aplecat în față, că e român! Pentru că asta m-a scos din șlapi și din bermude, că lui nenea i s-a făcut rușine, că e român! Parcă l-a rugat cineva, să-i fie rușine! Noi ne rușinăm în fiecare zi, nu pe bani, ca el, dar ne vedem de-ale noastre, nu defecăm și-n creierul altora, atingând ce doare pe toată lumea!

            De fapt, plimbările sale cu bicicleta prin țări străine, când unii dintre noi abia ajung să zărească, din mers, un ștrand de pe vremea răposatului, nu se termină chiar întotdeauna, cu 112! Numai că, trăind din frecarea, la rece, a emoțiilor drept - credincioșilor, i-a fătat mintea, subiectul, fie vorba-ntre noi, cam festonat cu ață albă! Și chiar a prins - comparativ cu jelania, de pe la noi, și Tartarul e mai modernizat! Cum declară majoritatea comentariilor, datorită naturii umane, repetentă la români!

         Ce-a uitat marele jurnalist, de m-a scos din ciorăpei, este că rolul său e tocmai să arate adevărul și, eventual, să promoveze ideiile de bine! Postarea face exact contrariul, citești și cauți cuțitul de curățat pantofi, să-ți tai beregatele! Mi-e scîrbă de nemernicia asta – după ce ai contribuit la executarea bunului-simț, înlocuindu-l că exemplara ta mizerie, te rușinezi! Da’ te rușinezi tare, că-i îndemni și pe alții, să se rușineze, de rușinea ta!

            Cum ar fi, ca toți cei care și-au bătut joc de țara asta și de semenii lor, să orbească peste noapte? Să fie nevoiți să trăiască la mila celorlalți, pe care i-a adus la ne-milă? Pe toți rușinații ăștia, care nu mișcă un deget, i-aș pune să trăiască în și din rușine, să se simtă precum ne simțim noi, când suntem prostiți! Ce face, frate! banul, din om!

            Și mie mi-e rușine, dar de mine, de ce-am ajuns - să fiu nevoit să trăiesc fără principii morale, ca să nu mă pipilesc contra vântului! Așa, doar rușinându-ne și aruncând cu cartofi stricați, n-o să îndreptăm lucrurile! Mai ales când epistolarii de profesie, în loc să vină cu idei creatoare, ei mozolesc ode pentru alții! De parcă n-ar exista mizerii, și la ăia!

           S-o spunem pe aia dreaptă – am ajuns, târâți cu bună știință, să nu mai credem în bine! Ia să vedem – câți ieșim, mâine, în stradă, să chemăm oamenii, la voluntariat sau la donarea de sânge? Să-i oprim pe ăia care scuipă semințe sau lipesc gumă de mestecat, pe scaune? Sau ne e frică să nu ne trezim c-o ghioagă pe spinare?

            Sunt enervant rău – ce tot insist pe exemplul personal? Ce? un vierme cu țepi, ca mine, moare din exemplul personal?

            Nu! Dar de aici trebuie plecat!  

DRAGOSTE CU NĂBĂDĂI!

(NEW!)

Dragosti, cu năpădăi,

Unde ti duci, în puii mei?

Dragostea-i ceva glumeț,

Dar scroafa-i moartî în coteț-

Istea nu sânt sentiminte,

Ci neccesități! Urgente!

Dragostia vini și pleacă,

Și mugește, ca o vacă,

Câ, în secolul vitizei,

Are soarta căcărezei!

Am modiel, pe Manuela,

Cari-aspart telenuvela:

Toatî, numai nuri și țâțe,

Cu pupili, ca la mâțe,

Are prizâ la baștani,

Și sî cracânî, pe bani!

Da-i di-a noastră, din popor,

Câ-i cioplitâ din topor!

Ista, da! cel eximplar,

Cari ni du-ce la altar,

Câ de-atâtia dame-n șui,

Prinzi altarul mamii lui!

Dragosti, bătute-ar fâsu!

M-ai făcut de râsu-plânsu-

Nam puteri și nam răbdare

Sî te duc, scârbă!-n spinare!

Faci, la fițe! Iei caimacu!

Dragoste, luate-ar dracu!

Ai trântit, și tu! butonu,

Șî-mi bulești și neuronu!

Pe atare vremuri șui

Ia mai puni-ți pofta-n cui,

Nu tu, vilă! nu, palat!

Dragosti, ești de...!

Am, în mațe, fluturași,

De la niște colțunași,

Nu di la amor ghebos!

Câ nui bun, nici sănătos!

C-a ajuns dragostia, șou,

Că prea seamân-a garou!

A ajuns, nenică, serial,

S-o tot dai, en- gros-n canal!

Lumia plânge și suspinâ-

Dragostia-i moartă-n grădină!

Cine mai adoră, hăi!

Dragoste cu năbădăi?

FĂ CUM TE TAIE CAPUL...!

(NEW!)Ilinca fusese curioasă, încă de la început – pe cine a invitat soțul, la inaugurarea noii proprietăți? Numai că Dragoș, fire foarte dură, o rugă, pe ton de ordin, să lase lista invitaților pe seama lui.

            Își doreau demult să se mute la casă, așa că vânduseră apartamentul și umblară după un teren, timp în care se înghesuiseră în micuțul apartament al părinților lui Dragoș, care era suficient de mic, ca să fie sufocant pentru cei doi bătrâni, ca să nu pomenin de Ilinca, Dragoș & Company!

            Și, pe când se spălau pe bază de listă, neîncăpând toți, dimineața, în baie, Dragoș le făcu surpriza și Ilinca se trezi legată la ochi, urcată în mașină și dusă spre necunoscut! Unde, după i ce eliberă vederea, se topi de fericire – nici în cele mai minunate vise ale ei, nu văzuse așa frumusețe!

        Surpriza urma să fie totală, odată cu sosirea acasă, a copiilor și familiilor acestora. Numai că o gură spurcată află de viluța cochetă și hectarul de teren aferent, pe care familia Mugur le cumpăraseră și zvonul se lăți pe Net, de sunau telefoanele întruna. Cunoscuți, necunoscuți și neamuri, toți doreau să-i felicite, cu speranța că vor “ciuguli”, și ei, ceva din proaspăta “căpătuială”! Așa că Ilinca nici nu apucă să vadă pe unde pășește, că profitorii se și auto-invitară, la inaugurare! Cum spuneam, cernerea acestora și-o rezervă Dragoș, care se înconjură cu un zid al tăcerii.

            Grădina și curtea se umplu, seara, de mașini și oameni, care, după ce felicitau gazdele și le lăudă bunul - gust, se apucau de mâncat și de băut, pe socoteala altora, felicitându-se între ei. Dragoș și Ilinca se treziră, 3 ore mai târziu, ținându-se de mână și minunându-se cât puteau băga unii, în ei, și nu plesneau! Și, cum toată populațiunea  topise băutură, din belșug, singurii treji, erau tot gazdele!

            -Ce nu înțeleg, dragul meu, este cum de ai ales pentru asemenea eveniment, exact oamenii pe care nu vroiam să-i văd, și, cred, că nici tu! se miră femeia. Ai ceva de masochist, în tine, de-ai stricat asemenea moment, cu așa personaje! Ce-ți veni, zău?

            -Mi-a cam plăcut istoria și mi-am adus aminte de anul de grație 1594, pe vremea lui Mihai Viteazu! Mai ții minte ce s-a întâmplat atunci?

            Invitații, “torpilați“ de băutură la maximum, mutaseră distracția afară, unde nu se mai cunoșteau grădina și pomișorii. Până și trandafirii, acum călcați în picioare, miroseau a șampanie și-a grătar!

            -Nu cred că știu! replică, calmă, Ilinca.

         -Creditorii, de la care Mihai se împrumutase pentru a cumpăra tronul, sunt chemaţi cu caietele de datorii la vistierie cu promisiunea că le vor fi înapoiate sumele cerute. Strânşi aici, aceştia au căzut până la unul sub loviturile oştenilor şi tunurilor lui Mihai. Asta era ideea!

          Femeia, cunoscându-și soțul, nu întrebă mai mult, și, dintrodată, se miră de faptul că pe malul  heleșteului, pe care atât de mult și-l dorise, nu mai puțin de 6 panouri, interziceau  scăldatul!

            -Știi ce se întâmplă cu un copil mic, căruia îi spui să nu bage degetele-n priză? continuă Dragoș, sărind la alt subiect. – Bineînțeles că știi, doar avem trei copii! Așa că ți-e cunoscut – cum te-ai întors cu spatele,  cum vâră degețelele în priză, să vadă ce pierde! Și asta se aplică chiar și la oamenii mari – dacă le spui că nu trebuie să facă ceva, de-a dracului o fac, să-ți facă-n ciudă!

         O lăsă, fără cuvinte, pe Ilinca și se duse la microfon:

-Dragii mei, ne bucurăm că sunteți alături de noi și de bucuria noastră! Simțiți-vă ca acasă, nu vă jenați! Am doar o rugăminte FACEȚI CE VREȚI, DAR – NU SĂRIȚI ÎN LAC!

Nu trecu mult timp și se auziră cum plescăia apa-n heleșteu! Abia când îl auzi pe Dragoș vorbind, înțelese legătura dintre urlete, Mihai Viteazu, copii și lista de invitați:

-AM UITAT, ÎNTÂMPLĂTOR, SĂ LE SPUN CĂ AM PUS PIRANHA ÎN APĂ!

FERMA

-Știi ce, Parpanghele? ce-ar fi să ne facem o fermă? Tocmai ce am citit, că unul crește struți, iar altul, șerpi! Dacă ne adunăm toate neamurile și le punem întrun țarc, avem și noi crescătorie de vipere. Toată viața, cât am stat la bloc, aveam crescătorie de gândaci în apartament! Deveniseră din ce, în ce, mai mari și mai grași, nu vroia nimeni să-i dea afară, erau precum membrii familiei. La unii, nici nu se mai deosebeau  gândacii, de membrii familiei! Mai creșteam și porumbei, era unul, ce stătea la casă și era gerontofil!

-Columbofil! așa se numesc, ca pe Cristodor Columbo, ăl de-a descoperit America, că stă, saraca! descoperită, și-o bate-n cap Trump.

- Nu! că pe porumbei, îi hrăneam noi! El îngrijea 21 de mâțe, nu mai încăpeau la masă și porumbeii! Da’ de lăuda că are porumbei! Am crescut și eu niște mâțe, îmi băgase unul, în cap, că merge blana, de căciulă! Când am ajuns la 27 de pisici, nu mai aveam loc în pat, iar nevastă-mea dormea în bucătărie. Întro dimineață, am gătat cu ferma de mâțe! Nu și cu duhoarea! Apoi ne-am mutat la casă, a murit și socru-meu, avem 2 hectare de teren și-o hardughie de casă, să faci hangar de avioane-n ea! Păcat că nu există fermă de avioane, că...! Hai să facem o fermă de crocodili, au mai făcut unii și s-au îmbogățit! Cică o poșetă din pielea lu’ crocodilu’, e 15.ooo de euro, fără TVA! “Fin și durabil!”, asta reclamă! Era venerat pe vremea faraonilor, iar unele triburi hunice îl mai venerează și azi, pentru că au preluat,  de la solzos, „lacrimile de crocodil”!

-Păi, dacă era plin de boli venerice, de ce să-l creștem noi pe ăla, veneratu, ca să ne îmbolnăvim? Că eu abia ce-am scăpat...!

-Păi, primii crocodili au apărut în urmă cu 240 de milioane de ani, iar primii umanoizi au apărut în urmă cu  abia 7 milioane de ani. Vezi diferența? sunt mai rezistenți ca noi, care nu prindem pensia! Și chiar seamănă cu oamenii, sunt rapace și, la început, alergau în 2 picioare! Și, cu toate că are cel mai complex creier dintre toate reptilele, s-a prostit, de merge-n patru, cred că de la băutură.

-Eu am auzit că crocodilii și aligatorii îsi pot schimba dantura de peste 40 de ori de-a lungul vieții. Fără plată! Cum naiba reușesc, că eu nu pot nici să-i scot pe ăștia cariați, că rămân lefter?

- Crocodilii pot înota cu până la 40 km/h doar cu ajutorul cozii masive. Pe uscat pot alerga cu până la 20 km/h, însă obosesc repede.

- Să-și ia mașină, barem un SH!

- Și crocodilul poate trăi până la 80 de ani!

- Și bunica , la fel! cu pensie de la CAP!

- Crocodilii “servesc” în medie 50 de “mese” pe an și pot supraviețui perioade de câteva luni, fără a se hrăni.

-Oauu! nu trebuie multă hrană! Dar totuși noi, dacă facem fermă, cu ce-i hrănim, că nu-s vegetarieni?

-Ei! când li s-or face foame, chemăm niște prieteni și-i lăsăm la comun, care pe care! Noi luăm subvenția de la stat și creștem pui de focă, că tot se minte la noi, de-ngheață apele!

DOAMNA ȘI ÎNGÂMFATUL (Varianta – BA PE-A MĂ-SII!)

 Vizionând pe CINEMARATON, filmul  BUNĂ! CE FACI?, mi-am adus aminte de o bună prietenă, despre care nu mai știu chiar nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

            Filmul de mai sus, spre stupe - fracția mea, a stârnit niște ecouri demult apuse, de prin sufletul meu – nu credeam că, de la un film românesc, inima mea mai poate să tresalte și să plângă! Ei, bine! povestea celor doi soți seamănă destul de bine cu povestea doamnei de care vorbeam, finalul fiind, întrun fel, asemănător, dar, totuși, un pic diferit. De fapt, povestea lor seamănă cu mii de alte povești, poate chiar și cu a noastră!  

            Dotată cu o minte sclipitoare, dama cu Camelii (avea două fete) a rămas doar cu liceul, pentru că a trebuit, pe lângă creșterea copiilor, să țină și-un soț, la facultate, care el, bietul, avea gâlci! Nu putea munci, el trebuia să fie creator! De păduchi!

            După ce Buli a terminat școlile, rând pe rând, s-a trezit geniul din domnia sa și s-a apucat de poezii, devenind mare, și trainic, scriitor! Serios! prost nu era, dar mârlan, da! pentru că nu s-a mai gândit și la alții, de exemplu, la nevastă-sa! Și cum meseria de scriitor cere muze, nu s-a dus la muzeu, ci prin cârciumi, inclusiv la frații noștri moldoveni, care l-au primit cu paharele deschise. Laurii de pe fruntea sa ruginită trebuiau unși cu ceva și, în lipsă de vaselină, mergea și trăscăul.

            Prin rarele sale incursiuni pe la domiciliu, cum o găsea pe nevastă-sa cu cartea-n mână, o lua peste copită, zicându-i că citește degeaba, tot proastă, rămâne! Ce-i a lui, e pus deoparte – avea jmenarul, ditamai biblioteca, v-am zis - prost, nu era!

           Nevastă-sa, după ce i se făcuse lehamite de continuarea studiilor, problemă contopită cu lipsa de dorință, de a mai face o facultate, preferând copiii și serviciul, s-a obișnuit cu stupizenia egocentristului ei, soț, și și-a văzut de citit! Astfel, pe la patruzeci de anișori, oricine avea ce discuta cu ea, asta dacă nu era prost-bâtă și scoatea doar onomatopee, pe trompă!

            Divorțul nu a făcut decât să lărgească gaura dintre ei și să împuțineze cărțile din biblioteca rămasă copiilor. Nu-i vorbă! le citise doamna pe toate și, ca să-ți împrumute o carte, trebuia să stai popândău, ca altfel, nu te lipeai! Cât despre uitat de adus înapoi, mai bine îți tăia-i venele!

            Și i-a venit în minte IDEEA - s-a înscris facultate, secția psihologie! Copilele crescuseră și-și luaseră zborul, putea să se gîndească la propria persoană. Grație colegilor binevoitori și a unor întâmplări nefericite, a rămas fără serviciu.

            A terminat șefă de promoție, la 43 de ani, deși se rușina tot timpul că se simte ca o babă, printre colegii ei, mult prea tineri! Se văita că nu-i merge mintea, că uită, că nu-i intră-n cap, că...!

     Studiile nu i-au adus aprecierea meritată – cu noua diplomă, nu s-a putut întoarce la vechiul loc de muncă! Nimeni n-o vroia, pentru că trebuia să fie plătită corespunzător studiilor! A încercat să declare doar liceul, pentru un colț de pâîine, dar n-a mers, i s-a spus că o trădează vocabularul și manierele! Cu chiu, cu vai, a intrat în învățământ, unde făcea naveta la țară! Și unde era încadrată ca suplinitoare, că nu le trebuia copiilor, psiholog, ci moașă!

       Datorită ei, am trecut printrun divorț, rămânând destul de teafăr. Nu prea îmi convenea ce descopeream despre mine, la ședințele cu ea, dar mi-a prins bine, sfaturile ei privind băutura și femeile au făcut pui și nu m-am scufundat! Ba chiar, aș putea spune, m-au ajutat să mă reclădesc!

N-am mai auzit de ani buni, de persoana ei! A vândut apartamentul și a dispărut! Se spune că s-ar fi recăsătorit cu un fost profesor de-al său, undeva, prin Ardeal!

       Nici nu știe cât îi datorez – pe lângă faptul că m-a ajutat întrun moment de răscruce al vieții mele, mi-a fost și exemplu! Exemplu care dovedește că niciodată nu e prea târziu să iei decizii importante pentru tine și să le duci la capăt, cu mult curaj și chiar cu suferință!

           

CÂNTĂ CUCUL...!

     Dacă ar fi fost cleptoman, ar fi avut o scuză! Dar nu era cleptoman, era un un simplu hoț, de mâna a 13-a ! Mai luase bătaie, de câteva ori, pentru mici furtișaguri, dar nu se învățase minte! Dar pesemne că îl consideraseră prea prost, nici dosar la poliție, n-avea! Vorba aia - prost să fii, noroc, că ești!

Intrase în magazinul ăla, pentru că nu mai avea un sfanț și-l mânca laba, să fure ceva, plus că mâncărimea aia, care-l împingea la rele, venise și nu mai vroia să plece.

Studiase terenul și cu alte ocazii, dar acum socotise că-i numai bine – vânzătoarea era lălâia aia, care se scobea în dinți, cu ochii pe ceas. Pe aia, n-o scotea-i din ale ei, nici dacă-i băgai degetele-n nas!

Se strecură în partea din spate, cea de-a doua încăpere a magazinului, și începu să - și caute ținta: erau acolo tabachere, ceasuri, seturi de cafea pentru cadouri, tot soiul de chestii, de nu știai ce să alegi! El, însă, mare hoț, știa, doar cu asta se ocupa, cu valorile!

Ochi un ceas cu ramă de argint, nu foarte mare, dar și cu mici încrustații în fildeș. Fildeș-fildeș, nu plastic chinezesc! Numai văzând prețul, și te lua cu răcoare!

Așa cum procedase și altă dată, vârâ ceasul în brâu, în curea, unde stătea foarte bine, fără să iasă în relief. Metoda mergea de fiecare dată, pentru că, aparent, el părea un tip dolofan, dar nu avea pic de burtă, cum le stă bine la hoți.

 Se mai învârti puțin prin magazin, strâmbând din nas, că nu-i mulțumit, și se îndreptă spre ușă. Văcuța aia, de vânzătoare, nici gând să se uite după el, tocmai își pilea unghiile.

Mai avea doi pași, să ajungă la ușă când, de după un paravan, pe care nu-l văzuse până atunci, se ivi un uscat înalt și vânos. Apucă să vadă și monitorul la care se uita ăla, de la camerele de supraveghere, înainte de a fi bătut, prietenește, pe umăr, de se zgâlțâi și magazinul, și de a simți cum ceasul îi cade în chiloți!

Al naibii ceas! se apucă să sune tocmai atunci, iar uscatul comentă:

-Vezi, neică, că-ți cântă cucul! Face - a pagubă!

VORBE CU TÂLC! SAU CU HÂC?

    - Fraților! tocmai ce a venit Ilie din Asia! Și a adus și-un chinez cu el, din Koreea! Cum te înțelegi, Ilie, cu ăsta, că doar nu-i știi limba?

- Foarte bine, l-am învățat românește! Cred că vorbește limba română, chiar mai bine decât unii dintre voi! Sau decât unii, care muncesc pe-afară! Vedeți că e deștept și deja a auzit ce vorbim. Ia întrebați-l ceva, să auziți ce-i merge capul!

-Bă! chinezule! vrei să fii prieten cu noi?

-“Ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii, și mai aproape.”

- Ce zici, bă? că am auzit, dar n-am înțeles ce-ai zis! De unde le scoți, din pantaloni?

- De la Sun Tzu, mare războinic! “Arta războiului”! Zis la el și” Să auzi tunetul, nu înseamnă că ai auzul fin.”

- Bă, chinezule, mă iei peste crac? Poate-ți frig vreo două!

-„Viteazul știe să se bată; prudentul să se apere; înțeleptul, să dea sfaturi. Deci, nu este irosit nici un talent.” Poți la tine frige doi pulpe pui, să fie bine romenite?

- Și cum vrei să ți le fac? Ochiuri?

-„Omul are trei moduri de a acționa inteligent: prin gândire – cel mai nobil; prin copiere – cel mai simplu; și prin experiență – cel mai greu.”

- Tot Sun Tzu ăla?

- Nțț! Confucius!

- Con fu...? Vorbești cam urât, chinezoiule! Simt că încep să te urăsc!

-“Dacă urăști, înseamnă că ai fost învins.”

- Mă! a dracului pielea, pe tine, te dai la inteligența mea! Dă-te-n fericirea mea, de chinez!

-„Fericirea – atunci când ești înțeles; marea fericire – când ești iubit, adevărata fericire – când cel care iubește ești tu.” Tu nu ți-ai iubit mama!

- Ce, mă, ești și psiho-anal...de ăla, hă? Pe aici, viața e grea, bă! n-o s-o înțelegi tu, cu ochii ăștia mici!

-„Viața este simplă, dar noi insistăm să o complicăm.”

- Am să-ți dau un sfat – vezi ce vorbești și cu cine, că e mulți nebuni!

-„Acceptăm sfaturile cu picăturile, dar le oferim cu gălețile.”„Un om plin de bunătate își îndreaptă cerințele către el însuși, un om plin de răutate îndreaptă cerințele către ceilalți.”

- Ilie, eu îl bat pe chinezoiul tău!

- „Încearcă să fii măcar un pic mai bun și vei vedea că nu vei fi în măsură să comiți o acțiune necugetată.”

-Taci, mă din gură! Și-așa sunt supărat, n-am făcut niciun ciubuc azi, parcă am râie! De vreo lună, mă paște ghinionul, de-mi vine să mă mușc de picior. S-a prins lumea, că promit că vin la muncă și dau țeapă!

-„Omul depășește ghinionul și crește fericirea.”

- N-are de gând să tacă, hai? Eu sunt în rahat, până-n gât, și el face de deșteptu’! Dă lecții, mânca-i-aș, eu, gurița lui, de chinez! Noi, supărați, el, ne dă lecții, că-i comunist!

- „Nu e minunat cel care nu a căzut niciodată, e minunat cel care a căzut și s-a ridicat.”

- Tot Confucius, ăla?

- Nțț! Mencius! Care zice: "Cel care învinge orice dificultate și lipsă poate depăși ceea ce dorește". Da’ și : "Cine poate să gândească profund, să vorbească pur și simplu și să fie adevărat, are șansa de a deveni o persoană perfectă".

-Mă mintosule, mai ai multe din astea, filozoficale, de la voi, din Asia?

-“Nu țipa la cineva, decât dacă ești sigur că țipi mai tare”! “Înainte de a strânge pe cineva în brațe, asigură-te că a scuipat tot veninul”! “Omul mic, nu încape în WC! N-are spațiu vital, să se reproducă”! “Prostul, nu este destul, dacă nu-i și cool”! “Dacă a murit capra mea, să moară toate caprele vecinilor! Sau, mai bine, să moară toți vecinii, să le iau caprele”!

-Menciu sau Cufucius?

-Bulă! Că pe astea le-am luat de la voi!

GOSPODARUL

De când îl știu, trebăluiește! Chiar și după ce i-a sărit o bucată din inimă, de s-au chinuit chirurgii 8 ore, să-i coase inima, la loc, tot nu s-a liniștit! Asta e - unii oameni nu pot sta locului, ei trebuie să miște, să transpire și să-și pună mintea la contribuție! Și să dea din mâini! Noroc de marea masă, a celor care nu vor să dea din nimic, ca să se păstreze echilibrul lumii!

Pentru că îmi trebuia o cheie, pe care n-o aveam, m-am dus la vecinul neastâmpărat, știind că are de toate.

L-am găsit în magazie, meșterind ceva, nu m-aș pricepe să explic ce era, dar nici curios, nu eram. Oricum, dacă găsea că-i bine, știam că îmi va spune chiar el, fără să întreb. Pentru că de tot de la el am învățat - să nu fiu curios! I-am adoptat modelul: trebuie să-mi cunosc vecinii din dreapta - stânga, față - spate, fără să mă intereseze când se bat între ei și fără să-i invit, să bea, în fiecare zi, cu mine. E îndeajuns, să ne cunoaștem, fără să facem bisericuțe și fără să ne împrumutăm de borș sau sare.

-Mi-am mai  cumpărat ceva – picamer! m-a luat, repede, de la ușă. -N-aveam și nu știu dacă, vreodată, n-o să-mi trebuiască! Am, acum, cam de toate: pendular, freză, rândea, mașini de găurit, rotopercutor, strung de lemn, strung de metal, abric, drujbă, aparat de sudură, etc! Până și generator, să-mi ducă aparatul de sudură, mi-am cumpărat! Și nu din astea, de la reduceri, mi-am făcut comandă de scule meseriașe, profesionale, să nu mă lase cu treaba neterminată! Știi cum e - când ți-e lumea mai dragă, hop! se strică! Și, pentru omul gospodar, cel mai urât e să nu-și mai facă treaba, că n-are cu ce! Te faci de râs, dacă apelezi la alții, să-și bată joc de tine și să mai rămâi și dator!

M-am simțit, nițel atins, că apelam la el, dar, privindu-l, mi-am dat seama că nu vorbea pentru mine, vorbea tot cu el însuși. Și nu mi-a dat timp să mă rușinez, s-a apucat să înșire sculele, pe banc, mândru că e mare gospodar! L-am lăsat să-și facă damblaua, pentru că nu făcea nimic, rău, și-mi era drag, pentru ceea ce era.

Doar că, la un moment dat, am zărit pe un raft o cutie care nu-mi spunea ce conținea și de care nu pomenise până atunci. Am încercat să mă deslușesc, dar n-am reușit, așa că am întrebat de-a dreptul:

-Da’ în cutia asta, ce-i?

M-a privit serios, ceva mai lung decât de obicei:

-Păi! mă gândesc întotdeauna, că omului nu trebuie să-i lipsească din casă, chiar nimic! Și cum mă pregătesc „să urc sculele-n pod”, am cumpărat, preventiv, și-un vibrator!

CUM SE PERCEPE FERICIREA

         -Mamaie! cât de frumos e cerul! Unora nu le place ploaia, dar mie îmi place, uite-așa! să-mi picurească lacrimile de ploaie, de pe frunze, pe față, să mă răcoresc! Vezi cât de frumos e cerul? Ăla zici că-i curcubeu? Și cine l-a făcut pe curcubeu? Are, și el, părinți? Dacă are, vin să-l vadă, când e trist?

           De o săptămână, privesc firul cela, de iarbă - la început, era doar o pată verde, am zis că-i un vierme ițit din pământ. L-am urmărit și a crescut, crește mereu, îl consider ca pe un prieten! Deja e puternic, stă singur în picioare, la început, cum bătea vântul, cum se îndoia! Acum dă, să reziste, dar e prea mic, încă, n-a învățat să meargă singurel!

        Mâța asta afurisită, se tot freacă de mine! Și-i cade părul, dar ea nu știe! Cred că mă iubește, pentru că, după ce se freacă, se ghemuiește rezemată de mine, și toarce! Mă mir - n-am mângâiat-o niciodată, doar i-am vorbit și, uneori, am urlat la ea, prea mi se băga în suflet! Odată mi-a adus și-un șoarece viu, s-a jucat cu el, prefăcându-se că-l scapă, apoi iar îl prindea! Până la urmă, l-a omorât, dar nu l-a mîncat! De fapt, matale știi povestea, doar ai strâns mortăciunea, dar n-ai bătut pisica! De ce s-o bați? doar e un animal fără minte! Atâta știe, atâta face!

            Dacă n-ar fi Mădălina și doamna Siflea, nu știu ce m-aș face, cred că aș muri de plictiseală. Mădă spune numai prostii, crede că nu mă prind, că-s bleg! Îi turuie gura, nu știu de unde le scoate! Câteodată, când mă privește, cred că i se citește milă, în ochi! Eu mă simt fericit, am cerul și norii, cu mine, și-o am și pe ea, ca prietenă! Aș zice că am destule, nici nu-mi trebuie prea mult! Ce m-aș face, dacă n-aș avea nici atâtica?

            Pe doamna Siflea, o iubesc în taină, dar să nu-i spui, că mi-e rușine!  Nu știu ce-aș putea face pentru ea, pierde atâta timp, să-mi citească! Dacă nu era ea, nu știam nici cum mă cheamă! Până a apărut Mădă, doar ea îmi spunea basme și-i citea toate prostiile, matale nu prea le ai, cu cititul! Prostii- neprostii, dar cu ele am crescut și pot să zic ceva! Nu contează că le spun aiurea, contează că pot spune! Doar înjurături, nu știu, am rugat-o, să mă învețe, dar n-a vrut! De la matale, știu doar “...Tu-ți maica mă-tii!”, că-ți mai scapă, când te-nfurii! Mădă mi-a spus și ea ceva, o înjurătură urâtă, dar n-o cred, se prostește câteodată! Chiar, mamaie, de ce înjură oamenii? Că nu cred că-i frumos să-njuri, cu cerul ăsta așa frumos! Și nu văd de ce-aș înjura, că nu primesc nimic, înapoi, să mă facă fericit!

Eu sunt fericit, oricum! Te am pe matale, pe Mădă și pe doamna Siflea! Dacă eram singur, era mai bine? Nu! nu era! Chiar când te uiți urât la mine, tot fericit sunt!Pentru că simt că trebuie să fiu fericit, chiar și când doare! Asta însemnă că ești viu, nu frunză moartă!

 A mai trăit puțin, după ce a făcut 12 ani! Era pe vremea cât erau interzise avorturile, Ceaușeșcu  vroia natalitate, cu orice preț, era rost de pușcărie. Doctorii nici nu vroiau să audă de avort, iar metodele contraceptive, erau interzise. Cu toate astea, se lepădau copiii, cu toate riscurile, chiar dacă se încercau tot soiul de leacuri băbești, băi cu buruieni, cărat greutăți și multe invenții, care nu dădeau, câteodată, niciun rezultat. Nu mai vorbim de cei care făceau avorturi, cu sau fără practică medicală, riscând  să le moară pacienții, prin cine știe ce găuri de șobolani.

Petrică a avut ghinionul să se nască dintro mamă bețivă și un tată necunoscut, deoarece maică-sa nu mai știa pe unde se întinde și cu cine. Când a simțit că a rămas însărcinată, l-a pus pe unul, zălud, s-o lovească-n burtă, poate avortează. N-a ieșit nimic din asta, așa că, de durere, s-a-mbătat mai tare. Când s-a mai dezmeticit, a văzut că burta îi crescuse mai mult. S-a dus la cineva, care mai făcuse din astea și care se lăuda că-i mare doctor ginecolog. N-a verificat nimeni, dacă chiar era cum zicea el, dar a pus-o să facă rost de bani, s-o scape de plod. Nu se știe cum a făcut rost de bani, dar s-a trezit chiuretată și plină de sânge, crezând că a scăpat.

Din nefericire, marele doctor a tot dat el, cu chiureta, de-au sărit bucăți, dar fătul a scăpat și a crescut! Cum femeia, din matoleală, nu se trezea, s-a trezit la spital, cu burta aproape normală, dar pe cale să nască. Medicii și-au pus mâinile-n cap – cum nu era, pe-atunci, ecograful lui pește, au extras un copil, pe care s-au întrebat dacă nu e mai bine să-l declare mort – nu avea nici mîini și nici picioare! Iar instrumentul folosit la avort, probabil un cuțit de bucătărie, luase și-o bucățică din cap, așa că băiatul nu avea o ureche! În rest, era întreg!

L-au lăsat să trăiască, nu de dragul lui, ci de frica unei eventuale pedepse, dar au rămas cu sentimentul că făcuseră o monstruozitate! De “Doctorul din umbră”, nu s-a mai auzit nimic.

Petrică, după cum s-a văzut, a trăit suficient ca să fie fericit. Dotat cu o minte ascuțită, dar infirm și dependent de alții, se bucura de fericirea lui, așa cum o percepea el.

Nu-i de mirare că, atunci când a murit, Mamaie a oftat, ușurată, spunând cu voce tare:

- Bine că l-a luat Dumnezeu, că-i este mai bine acolo, cu El!

TRAI, PE VĂTRAI! ȘI DUȘ ZILNIC!

Ca să nu put a nimeni, mă fac că fac mătănii,

Stâlcind, în bătătură, un pui de crin uscat!

Degeaba aștept o umbră! Din simple orătănii,

Nu iese, niciodată, un rege și-un regat!

N-aștept, să vină vremuri de glorie uscată,

Cum nu aștept, din basme, să vină Făt-frumos!

Sub sluta educație, cu glorie-mpănată,

Nu se zărește fală, ci doar un cer noros!

Ce-mi trebuie cuvinte? Un simplu scărpinat

E prețuit de semeni și-adus la rang de bază!

Nu sunt un trandafir, de nu sunt scuturat,

Presat, prea dur, la rece! Și aruncat din vază!

Mi-e traiul, pe vătrai, cuvintele-mi sunt moi,

De sfada lumii, mă țin la ani-lumină!

Mă-ntreb - ce chip mai am, iar ochii, de ce-s goi?

De ce mai sunt o plantă, deși nu am tulpină?

Mă tot rostogolesc, să mă anin de lespezi,

Să mă fixez de ceruri, să zac întrun bordei!

Ador să aud ape, mugind în unde repezi,

Ador să privesc oameni și să mă simt ca ei!

Mi-e traiul, pe vătrai! dar tot mai vreau aproape!

Să nu mai las în urmă, tot ceea ce-i folos!

Nu vreau să iert pe nimeni, ca nimeni să nu-ngroape,

Tot ce-i mai omenesc, mai demn și mai frumos!

VREAU SĂ TRĂIESC, DAR NU ORICUM!

Divorțul o lăsase stoarsă de puteri, dar mai puternică ca niciodată. Bine că puștiul era destul de mare, ca să nu fie o povară, se descurca  foarte bine, chiar și singur!

Odată rezolvată problema locuinței, rămăsese doar problema câștigării existenței. "Fostul” revendicase și obținuse apartamentul, venind cu martori  falși, pentru că "avusese cea mai mare contribuție la cumpărarea lui, ea neavând, multă vreme, servici". Pensia alimentară, stabilită la salariul minin, nu ajungea decât pe-o măsea, și aia, cariată, nefericitul declarând că nu are venituri, pentru că jonglase puțin și-și închisese firma, ca să nu plătească mult. Acum era liber și nestingherit, cu o altă firmă, să alerge după fufele lui, nu trebuia să se mai ferească de copil. Care, oricum, nu-l privea cu ochi buni, de când îl bușise de pământ, întrun moment de furie necontrolată, pe când puștiul avea vreo 4 ani. Și cum să nu țină minte, dacă, din bușitură, nu s-ar fi scăpat pe el?

Munca n-o speria, când se măritase, fusese doar  simplă vânzătoare, așa că orice era mai bun, decât foamea neagră! Nu era vorbă, toată familia sărise s-o ajute, dar ea considera că nu-i bine să fii povara nimănui, chiar dacă e de același sânge cu tine, întro zi, s-o găsi cineva, să-ți scoată ochii! Ori, și cel mai bun om din lume are momentele lui de slăbiciune, când vrea să impună cuiva, care îi e dator, măcar o părticică din credințele personale, indiferent dacă sunt bune sau rele! Cel mai bine - să nu fii dator nimănui!

Câțiva ani mai tărziu, soarta îi fusese destul de propice - reuși să-și crească copilul, până la majorat, fără ca acesta să îndure vreo lipsă. Avu grijă să-l lase să-și ia, singur, hotărârile, nu cum fac, de obicei, părinții, îi obligă pe copii să accepte părerea altora. Nu-i ceru nimic și nu i se ceru nimic. Doar că simțea nevoia să facă ceva mai mult, faptul că terminase, între timp, o facultate, nu însemna că ajunsese la capăt! La asta, se mai adăugă și o dorință de vedea lumea și iat-o plecată, la lucru, prin Europa.

Primii cinci ani fură duri – deși ajutată să-și găsească loc de muncă, de către frați, nu scăpă de necazuri, mai ales de cele făcute de alți români. De exemplu, cea mai bună prietenă o chemă în Spania, promițându-i c-o cazează la ea și că i-a găsit de lucru, dar, odată ajunsă acolo, constată că avea de plătit cea mai mare chirie din zonă, iar postul fusese demult, ocupat. Scuzele n-o încălziseră cu nimic, pentru că,  în curând, i se terminară  banii de-acasă și fu nevoită să accepte o mizerie de slujbă.

Abia după ce se mută din ambele, ceva - ceva începu să se lege, dar nu plimbări, ci doar muncă, și iar, muncă!

Când reuși să se stabilească și să câștige destul de bine, își chemă și băiatul, pe care, până atunci, îl văzuse doar în vacanțe, și atunci, puțin.

Printre alte mici mizerii suportabile, făcute până atunci, sosi una mai serioasă - colegele de apartament, două românce, îi șoptiră că directorul e nemulțumit că și-a adus copilul, pentru că nu plătește, și pentru el, chirie. S-a întristat - doar băiatul stătea cu ea, în aceeași cameră? S-a înstristat și mai mult – abia ce se despărțise, în curte, de director, iar acesta nu-I reproșase nimic?!? Cazarea făcând parte din condițiile de angajare, nu vedea ce e în neregulă! După șocul produs de situație, se înfurie și se duse la director, căruia îi spuse că, decât să fie probleme, o să plătească chirie și pentru copilul ei! Acesta se încruntă și ceru explicații - cine a spus și ce a spus? Când auzi de unde se stârnise necazul, o invită să meargă cu el și se duseră, întins, în apartament. Acolo, directorul le spuse celorlalte, scurt – dacă mai aude că i se pun în gură vorbe care nu-i aparțin, cine le stârnește, zboară!  De tot!

Și, cu asta, s-a încheiat discuția! Fără altă chirie!

Începu să se simtă fericită - deși străină, fu acceptată de băstinași, care o considerau ca fiind de-ai lor. Băiatul s-a angajat, și el, s-a mutat separat, nu departe, deci lucrurile erau în făgașul lor.

O vizită la medic și niște analize, spulberară liniștea temporară – pe o vertebră avea un cioc, care creștea! Și-l avea de multă vreme! Medicii i-au recomandat să nu facă efort, și, niciodată, brusc! Pentru că ciocul ăla nenorocit putea să-i intre - n inimă și gata! dusă era! Din cauza asta, până și-o mișcare obișnuită, dar rapidă, putea să-i cauzeze moartea! Ori, cine te menajează, când muncești?

Nu a renunțat la nimic - pericolul morții  n-a speriat-o! Ea, omul care se putea ruga și pentru dușmani, până și pe o bancă-n parc, sau chiar pe bordură, nu putea păți ceva de genul ăsta!

Și iar au trecut anii, și nu s-a întâmplat ceva cu ea! Iar întro zi, n-a mai rezistat și și-a îndeplinit un vis vechi - s-a dat cu parapanta!

 Acum gândește dacă n-ar putea face și bungee - jumping- are deja o vârstă, dar și multă energie! Și e, totuși, prea riscant, nu trebuie să forțezi mâna lui Dumnezeu! Își spune că omului bun, care dorește să trăiască, nu i se poate întâmpla ceva rău! E pe voia Domnului!