NUME ȘI RENUME!

     Datorită podoabei ce-i ținea loc de nas, născută vânătă în prelungiri, de producție proprie, toată lumea îi spunea NĂNĂU! Cu excepția mamei sale, care făcuse o hemipareză, când cineva o întrebase dacă Nănău e-acasă, iar ea aflase că nu mai avea fiu, avea Nănău! Ei! gurile rele spuneau că nu nasul i-ar fi atras porecla, dar cine știe, care o fi  fost adevărul?!?

      Oricum, proeminența năsoasă îi atrasese și faimă, cunoscut fiind la ce sunt buni năsoșii! Femeile îl priveau admirativ, făcâdu-i cu ochiul, spatele și torsul, iar tineretul - speranțe își scuipa în sân, să nu viseze urât, noaptea, neștiind ce pierd.

        Numai că Nănău avea alte preocupări și-și vedea, cu greu, lungul nasului. Dar era consecvent, își urmărea scopurile cu perseverența unui câine de vânătoare aflat în post prelungit. Acum era foarte prea-ocupat cu găsirea unei soluții, bazice sau acide, care să-l scutească să se mai ducă la barul unde își vâra nasul printre sticle și bețivi. Pentru că Nănău era, încă, barman, și, tot încă unul care făcea foamea, barul unde lucra fiind locul de pelerinaj al jumuliților din cartier, ăia care nu plecau pînă nu băgau și limba-n pahar, de frică să nu piardă ceva!

        Ideea de fugă de la locul de muncă, considerat ca fiind condamnare la locul de beci, îi venise și altă dată: anul trecut, auzind că se fac bani frumoși din plantele  medicinale, plantă pe juma de hectar, luată în arendă, numai mentă! Numai că fusese atît de cald, în vara aia, se uscase toată plantația, iar din ce nu se uscase, nu reuși să vândă nici măcar un sac! Prinzându-l în mahala pe nemernicul, care-i spusese că afacerea cu mentă merge strună de cobză, îl bătu, până acesta arătă de parcă ar fi dormit în cuptorul cu microunde. Pentru că, la întrebarea lui Nănău- “De ce tocmai - mentă?”, troscangiul i-ar fi răspuns, rânjind ironic:

- Mentă? Pentru că mie mi-a plăcut întotdeauna să frec menta! Ha! ha!!ha! Te-ai prins?

Nănău nu renunță la plantele medicinale – tot cultivând menta aia, învățase o mulțime de chestii despre ele și începu să le consume! Începu cu mătrăguna, în semn de protest pentru faza cu menta! Când începu să numere câinii maidanezi și păsărelele pe cer, stopă dieta și trecu pe păpădie, zisă popular și ceva legat de târtița găinii. Abia atunci află că plăntuța respectivă folosea celor cărora le stătea fierea-n gât! Dar el nu avea nimic cu fierea altora, lui în stăteau altele la beregată!

De unde experiențele astea ciudate? Din sărăcie, ar fi zis majoritatea, dacă nu ar fost în minoritate. Trebuie spus că Nănău fusese, la originea mă-sii, cu ceva sânge de boier, nu de barman jertpelit. Cum puțea, toată ziua, numai a tutun, se gândise, cu vreo 10 ani în urmă, să-și ia nasul la purtare și soarta, în lăboanțe, și ar fi optat pentru o privatizare. Rumegând ideea la 100 grade C, pe atunci găsise vreo 7-8 soluții, dar lenea e cucoană mare și-are pietre în sandale, și nu făcu nici două paie, cruce!

Acum, gândul revenise, doar că, între timp, se schimbaseră foarte multe și nu mai găsi mare găinaț de cioară, de făcut. Nănău - perseverentul nu renunță, însă la capodopera creierul său, de aici rezultând încercările cu buruieni de leac.

După faza cu păpădia, plantă struguri de masă, care se dovediră a fi struguri de stafide. De! n-ai de unde să știi ce-ți rezervă viitorul! Ori, lui Nănău îi plăcea falimentul, așa că rată, și de data asta, întâlnirea cu norocul. Destul de perspicaK, de felul lui, schimbă de drum și își deschise tractir, dame consumate găsindu-se, din plin, pentru necesitățile societății. Ideea  cu bordelul, nu era rea - ca să iasă țara din criză, se zvonea că se va legaliza prostituția și vor modifica Constituția, astfel încât fiecare bărbat să aibă dreptul de a ține o soție și un soț, în același timp, dar numai dacă ai suficiente fonduri, să întreții așa familion! Să vezi atunci scăderea șomajului, ăi cu bani putând să țină și mai multe perechi!

Nănău nu avea bani, nici să treacă strada pe semafor, până la WC! Dar se gândi că tractirul ar fi putut pregăti forța de muncă pentru o căsnicie de succes, doar nu toate se învăță la fără frecvență! Ca să nu mai vorbim de abandonul școlar, datorat  concepției că aia nu știe carte, așa că listele sale de înscrieri erau, tot timpul, pline, fiind nevoit să facă rezervări.  Plus consilierea! Capitalist modern,  cu bani luați cu camătă, Nănău reuși, în scurt timp, să strângă o avere frumușică, mai ales când deschise și propria sa școală politică de vară. Ieși din anonimat și fu invitat la show-urile de televiziune, ca fiind unul dintre întreprinzătorii care au reușit să reușească! Ba chiar primi o mulțime de propuneri, să intre în politică și să devină parlamentar, însă nasul lui îi spunea că doar banii lui miroseau interesant, nu și politica sa.

Nănău a uitat de buruieni și de efectele lor. Singura plăntuță pe care o mai respecta, era trifoiul. Și nu din cauză că aduce noroc, ci din cauză că a zăcut o noapte-ntreagă, beat, în trifoi și n-a răcit. Plantă curativă, ce mai! Ah! nu! greșesc - are și-o chestie cu mușchii, se duce la sală! Și cu lichelele, pardon! lichenii! Și, mai ales, cu macul. Că îi dă idei de creștere economică, prin metoda creșterii demografice. Halal Nănău! a uitat când stătea cu nasul în farfurie, în borșul se ștevie! Acum măcăne, că-i dotat!

-NU VREAU, NU SE MERITĂ!

-Alo! nu mai ai de gând să ieși, că s-a împlinit sorocul? S-au adunat arhiereii și fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață: “După trei zile Mă voi scula”. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Și Pilat le-a zis: Aveți strajă; mergeți și întăriți cum știți. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra. ...N-ai nici un gând?

- N-am chef să ies, stau, bine merci, și-aici! De ce să ies, nu vezi ce frig e? E Aprilie și zici că-i Ianuarie!

- Păi, nu-i prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară, deși diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat de o Biserică sau alta (calendarul gregorian sau calendarul iulian)?. Ai promis că ne arăți de ce ești în stare! Văd că nu mai vrei! Le-ai zis degeaba minorosiţelor: "Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea!”?

- Păi, ce i-a venit lui Toma, să vrea să vadă semnul cuielor și să pună mâna în coasta Mea, că el nu crede decât pe pipăite? Degeaba i-am zis “ Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”, el o ține pe-a lui, că nu mai învie nimeni, și nimic, în zilele astea! Îmi bat gura de pomană! M-ai zăpăcit :” Hai, învie!”.Cred că ai vrut să spui: „Hai în vie!” că numai la asta vi-e gândul! Și, de trei zile, deși l-am dat pe silențios, îmi zbârnâie telefonul, cu același mesaj! Voi nu aveți treabă, de dați toată ziua, SMS-uri? După ce m-ați lăsat să mă bată în cuie, acum vreți să înviez! Să înviu! Să ...ceva! Apropos! are vreunul dintre voi, dureri? Nu, nu de la gută! O să vă povestesc altă dată, cum e chestia cu piroanele, nu știu în care supermarket le-au găsit, da’ erau cam ruginite și mă dor rănile! Nu ies din peșteră, decât după ce fac antitetanos. Ia mai lăsați-mă, voi, cu învierea voastră, că pe voi, numai dacă vă dor dinții, ziceți că sunteți în travaliu! Auzi! bre! m-a jertfit Tatăl meu, pentru niște milogi trădători! Care vor să-i dea cu trefla, pardon! cu tifla, lui Pilat din Pont, că e cam pontos, băiatul ăsta, le are cu crucificatul! Ce te uiți așa la mine? Ce? nu crezi că m-am cam săturat să mă văd înviind, în fiecare an, în timp ce voi, oamenii, păpați mielul?  Vă vopsiți ouăle? Aud că niște candidați la europarlamentare, și le-au vopsit, strategic, tricolor! Cât despre post, numai posturi aveți în căpățână! Și voi vreți să particip la înviere! Ca ce chestie? Să mă lăsați, iar, de izbeliște? Nu vreau, frate! să înviu! Stau aici, la răcoare, până ne adunăm mai mulți! S-a dus Barabbas pân’ la București, să aducă întăriri de la Beciul Domnesc! Își face gașcă, iar Eu, rămân iar singur! Îmi iau conced, să plec la munte!

- Dar minunea? Cu peștii? Să te înfățișezi de trei ori, să credem în Înviere?

- Treceți pe conserve de pește! Zău că m-am săturat, veniți toată ziua la mine, să fac minuni! Da’ voi  de ce nu vă puneți mintea la contribuție, să vă doară, și pe voi, capul, și nu de la curent! Ăștia care au închis peștera cred că erau români, nu evrei, că au astupat-o, de s-au rupt, e un curent, de zici că bate alizeul! Eu aș ieși, nițel, pe-afară, dar dacă le vine o idee cu repetiție, și mă răstignesc din nou? Iar pe cruce? Iar sânge? Că nici sânge pentru transfuzii, nu prea mai e! Bine că nu m-au ars, că, dacă mă ardeam în România, nu găseau  un spital  de arși, pentru Fiul Domnului!

Nu ies și nu vreau să înviez! Gata! nu se merită efortul! Voi numai când ajungeți la anaghie, vreți să vin Eu, să vă preiau durerile, voi aveți gâlci! Nu zic că jertfa mea a fost în van, dar degeaba, tot a fost - n-ați învățat nimic din asta! Și, în zilele de azi, care mai crede în jertfe și în Înviere? Banul, fratelo! bănuțul! nu crucea și răstignirea, astea sunt pentru proști și pentru Mielul Domnului! Așa că, înviați voi, că Eu n-am chef! Prea le-ați trombonit pe toate!


PS E doar o glumă, nu o luați pe invers! Deși...!
Avem nevoie de foarte multe, să ne mai descrețim frunțile, suntem plini de gânduri și de patimi, încât pe percepem pe dos, pe toate! Ar putea încerca mai des, să ne privim sufletul și să ne întrebăm ce facem cu el. Ca să putem să ne bucurăm de fiecare clipă, și de fiecare picătură de ploaie, de un răsărit de soare sau de gălăgia puilor de om! De orice, chiar și de tristețile noastre, pentru că, după furtună, vine și vremea bună!
              

HRISTOS A ÎNVIAT!

IERTARE! DE O MIE DE ORI, IERTARE!

Ce ar lipsi, în săptămâna  mare?

Ah! mai nimic - să cerem, toți, IERTARE!

Dar nu din vârf de buze! Nu, ca uret!

Ci din adâncul a ce numim, noi, suflet!

De ce am face-o? Ar trebui, mai des,

Să înțelegem, ce e de mare înțeles:

Degeaba  suspinăm și ne prostim,

Dacă nu judecăm profund! Nu să postim!

Ar trebui să învățăm - să facem pasul înapoi!

Să nu zădărnicim lumina, ce stăruie în noi!

Ce simplu-ar fi – greșeala-ntunecată

Ne fie, de îndată, și pe veci, iertată,

Dacă, fără orgolii, de la fiecare,

Ne-am apleca și am cerși iertare!

Să m-ascultați, ar fi cam efemer!

Dar eu pot să-ncep, în colțul meu de cer:

Îngenunchiat, tăcut, fără temei,

Iertare, aș cerși, de la părinții mei!

N-am apucat, în graba asta mare,

Să-i prind în viață și să le cer iertare!

Că, pentru toate, există-un început-

N-ar trebui să uit, mereu, că m-au crescut!

Iertare, vouă, prieteni, dragi confrați,

Dacă mai sunteți, pe mine, supărați-

Poate-am greșit, că-n lumea asta mare,

Nu sunt icoane, să avem iertare!

Să arătăm în ele, precum sfinții!

Iertați-mă, și voi, cum m-ar ierta părinții!

Copiii mei, iertare, cer și vouă!

N-am apucat, să fac o lume nouă,

În care să aveți, un loc, asigurat!

Iertare! dar nici s-o salt, n-am apucat!

Dușmanilor, le cer și lor iertare!

I-am provocat, punând pe rană, sare!

Și-n loc să-mi domolesc culoarea urii,

I-am dat prilej, să fete-n cerul gurii!

Mi-e sufletul, o rană! Și, mirare!

Mă simt mai bine, dacă cer iertare!

La toți, vă cer iertare! Am greșit:

În loc să meditez, la ce-i mai nimerit,

M-am năpustit pe zeci de coridoare,

Fără să-mi pese, dacă vreau iertare!

Nu mai țin minte, pe cine-am urgisit,

Și nu mai știu, pe cine am lovit!

Mi-e somnul, putred și obositor,

Dar n-aș dori să uit, și-apoi, să zbor,

Din viața asta, în viața viitoare,

Dacă n-am căpătat secundă, ...de iertare!

Nu credeți că mai bine-ar fi așa-

Să cerem îndurare și să putem ierta?

Dacă nu credeți asta, din oficiu,

Mai bine-ați face, și voi, un exercițiu:

Lăsați rușinea și-așezați-vă-n noroi

Ca să puteți, să vă iertați pe voi!

Iertare, vă mai cer, pentru ultima dată!

Poate greșesc și-acum! Și, Cerule, mă iartă!

APEL DEȘANȚAT CĂTRE PĂRINȚI MĂMOȘI!

Insist pe tema excesului de așa-zisă dragoste părintească – nu tot ce credem noi, că e bine pentru copil, este și benefic acestuia! Cum ar fi înghesuiala de la poarta școlii, când duci, sau iei, copilașul! Și ne mai mirăm că sunt obezi! Nici cum era odată (și, poate, o mai fi!), când  năpârstocul pleca 7 km, de-acasă, să ajungă la școală, unde îl aștepta o sală de clasă abia încălzită, pentru care trebuia să spargă lemne. Dacă era iarnă (nu ca acum, ceva ca o toamnă rece), copchilul nu se mai ducea la sală, ci înota prin troiene, ba chiar făcea și ceva tuneluri, să poată ajunge la aceeși sală de clasă, unde uitase cineva să facă focul! Cât credeți că ar rezista un copil, dintre cei de azi, la așa vitregie a sorții?

Mi-aduc aminte ce drăcușori aveam, copil fiind, când mă punea mama să mestec în mâncare! Ce - drăcușori, era toată talpa Iadului, pe limba mea! Mi se părea muieresc, că trebuie să dau cu linguroiul, fiind băiat! Eu eram viitor bărbat, iar bărbații, nu-i așa? nu fac pe bucătarii improvizați! Lecțiile de gastronomie s-au terminat aici!

Parcă v-am mai povestit reversul? Nu-i nimic! dacă nu v-am povestit, să mai povestesc odată, ca să fie de trei ori:  acum vreo 30 de ani, a căzut norocul peste noi și munceam la Brăila. Aveam un bucătar meseriaș, care se lăuda că bucătărise la cel mai mare restaurant din Constanța, dar nu avea recomandări, să ne convingă. Ei, bine! gătea, întradevăr, foarte bine, și interesant! Doar că a dat peste el o hernie și a ajuns la spital. Noi, la tura de două săptămâni, aveam destulă mâncare, să ne săturăm, dar nu avea cine s-o și facă. Așa că, 8 zile am mâncat friptură: în tigaie, la cuptor, pe plită, pe cărbuni, pe jăratic, la soare și la rotisor! Borcanele cu fasole verde, mazăre, etc au fost uitate, părăsite și au rămas virgine, până ni s-a aplecat de carne!

La sfârșitul celor 8 zile, dacă pronunțai ”friptură”, te trezeai șnițel, și nu vienez!

Sătui de carne, am pus  mână, de la mână, și am plecat, împreună cu un coleg, la primul restaurant, aflat la vreo jumate de kilometru, de unde ne-am întors cu ditamai oloiul cu ciorbă de burtă! Care nu era friptură!

Trec zilele, timp în care făceam, zilnic, naveta la restaurant, și ajung acasă: nu-i spun soției, că-i dau idei, ci mă duc la maică-mea, unde, cu ceva rețineri, o rog să mă învețe să fac o tocană. Se uită, lung, la mine:

-Da’ unde erai, când îți explicam, când erai mic? Și cum mai fugeai, să nu te vadă cineva, cu polonicul în mână!

Tac, resemnat și vinovat! Fac cursul rapid de bucătari și, când mă întorc la Brăila, mă rog, pe drum, să vină nea bucătarul, înapoi!

Nu vine, așa că, a treia zi, suflec mânecile scurte ale tricoului și mă apuc, să fac mazăre cu carne. Iese bine, toată lumea e sătulă, cratița e jumătate, apoi se golește, cineva spune:

-Ai fost mârlă, nu ne-ai spus că știi să gătești! Ne-ai lăsat să ne umflăm cu fripturi, și să aruncăm banii, pe restaurant!

Nu pot să le spun, că abia ce-am învățat să mișc lingura în oală, îi las să creadă ce vor!

De la faza asta, am desprins mai multe învățăminte: prima – dacă mănânci, toată ziua, numai fripturi, ți se apleacă! Nu poți mânca, toată viața, numai carne macră, mai rozi și-un os! Adică, nu te aștepta numai la bucurii, mai sunt și necazuri! Nu sunt numai clipe frumoase, sunt și măgării! Și, dacă n-ar fi ciolanul gol, n-ai simți gustul cărnii adevărate. Numai cu BINE, BINE, BINE! când vine răul, e o adevărată tragedie, nu știi ce ai de făcut! De aceea, copiii noștri trebui să mănânce și fasole, nu doar grătar!

Doi: oricât ni s-a părut că părinții ne vor răul, punându-ne la munci murdare, nepotrivite cu vârsta noastră, poate că nu au greșit - ne-au pregătit pentru murdăria, la care ne vor supune alții, și societatea! Și, dacă privim cinstit, ei poate au făcut-o cu milă, să învățăm, ca să știm să ne ferim, pe când străinii nu vor umbla cu mănuși, vor lovi și vor rânji! Când am descoperit, matur fiind, câte am fost obligat să fac, de către părinți, (ca, ulterior, să constat că știam foarte multe despre lucruri, de care alții nici habar, n-aveau) le-am mulțumit părinților, că m-au „chinuit”!

Trei: ce-o fi , frate! rușinos, în a face și altceva, decât ce credem că trebuie făcut? Cum ar fi - un blid de mâncare? Păi, dacă ne uităm azi, doamnele preferă bărbații care știu să gătească, a devenit probă înainte de cununie! Sub pretextul că ”cei mai buni bucătari, sunt bărbați”, doamnele ne-a fixat un nou target - cuisineria! parcă așa se spune? Ce? mai ajungi la starea civilă, dacă nu știi să tai ceapă?

Aici vroiam să ajung – exagerăm, ținându-ne copiii, sub un clopot de sticlă! Fata nu știe să gătească, de când s-au inventat restaurantul și catering-ul, moare mâțul, sub umbrelă, nu mai trebui bucătăreală! Mă întreb dacă mai știe cineva, să coasă!!!  Nu! nu cu coasa! Așa cum multe dintre cele valabile, de la datul jos, din pom, nu mai sunt de actualitate! Cum ar fi bătutul cuielor! În tălpi! Nu în suflete!

AM UN LEU!

Am un leu! Nu vreu să-l  beu!

Că sunt biet român plebeu!

Cu el, insulă, îmi ieu!

Să fiu insular, și eu!

Am un leu! Eu, cât trăiesc,

Vreu, pe el, să-l înmulțesc!

C-am văzut, că când mierlesc,

Unii, tare-nebunesc!

Am un leu! La bancă, pus!

Știu că nu e de ajuns

Să-mi iau vacă, țais, de muls!

Ăsta-i gândul meu ascuns!

De la leu, cine-a plecat,

A urcat sau a picat,

Dar se pare, că-i păcat

Să îl lași însingurat!

Am un leu și sunt balcanic!

Cu atât, sunt un localnic

Cât scrumbia-n locul tainic!

Numai râtu-mi este falnic!

Am un leu, din paie moarte!

Pân’ la capăt, nu-i departe!

Că nu-mi trebuie nici carte,

Să halesc doar alterate!

Am idei, de-un leu-bucata!

Că tare! m-a bătut tata

Să mă duc, să fac armata!

Iar eu, i-am făcut bucata!

Dar îmi vine, sub băscuță -

Cu un leu, îmi iau măsuță,

Mă sui, mândru, în căruță,

Cat în târg, o cămăruță,

Te belesc, pe mătăluță,

Să-mi fac bani, de o căsuță,

Și-mi dau foc, la validuță,

C-am o minte, cam micuță!

Și-uite-așa, c-un leu și-o floare,

Trec  în viața viitoare,

Unde nu duc în spinare

Nici idee călătoare,

Nici pustiu, nici mahalale,

Doar o oală cu sarmale,

Și-un pahar, din cea licoare

Care-ți place și matale!

C-așa-i viața omului,

În patina timpului -

Dulceața pământului,

Alergatul vântului,

Frumusețea cântului,

Nu-s de-un leu și nu au pui,

Când te uiți la cer, și sui,

Vrând pomana porcului! 

Dar, cu mintea mea, de-un leu,

Mânii, eu, pe Dumnezeu,

Dacă umblu teleleu,

Mă prefac, că nu sunt eu,

Că nu sunt român, ci zeu!

Vreu valută, nu de-un leu,

Mă dau mare, că sunt zmeu!

Și nu cred că e-un păcat, 

De-am uitat, de unde-am plecat!

ICOANA

 Copilă fiind, tot auzise povestea cu icoana prețioasă, moștenită de bunica dinspre mamă, „mamaia”, care se lăuda c-o are de la maica-sa, nevastă de vechil boieresc. Povestea era lungă și cuprindea pistolul lui stră-bunicul, marele vechil, căruia îi știau de frică 12 sate, câte avea boierul, pe atunci, în zonă, cât și cele 16 hectare luate după revoluție, confiscate de comuniști, și care, după spusele bătrânei, nu reprezentau decât un sfert, și chiar mai puțin, din averea moștenită de la părinții ei. Dar bine că primiseră înapoi, și-atât, încă mai arau cu plugul tras de cai, pe coastele prăpăstioase unde li se repartizaseră loturile, de către primărie.

Ca fapt divers, icoana nărăvașă, subiect de mândrie familială, nu fusese văzută decât de cei care se lăudau cu asta, nicidecum în carne și..., pardon! în sticlă și ramă, pentru că din astea, nici n-avea. Mitul icoanei făcătoare de minuni, revigorat periodic, nu căpăta noi adaosuri, cum se întâmplă, de obicei, ea fiind însoțită mereu de pistolul Mauser, cu care vechilul războinic ținea în frâu țărănimea dezbrăcată și plină de gâlci, care se cam dădea la el. Adică cele două obiecte avuseseră același destin - să fie ascunse, undeva, în casă, și să nu le mai găsească nici dracul, nici taică-său, ca să nu mai pomenim, de cel care le ascunsese.

Icoana nu părea, din descriere, ca fiind una de preț, referitor la aspect, dar valoarea părea să-i fie dată de minunile pe care, se zice, că le-ar fi scremut. De aceea, nimeni nu mai lua în seamă povestirea, deși mulțimi de neamuri scotociseră, bucată, cu bucată, șandramaua, în căutarea relicvei, pasămite, din motive etnice. De reținut că respectiva icoană, conform descrierii, arăta ca fiind o chestie afumată, urmare a faptului că stătuse sute de ani pe post de suport de candelă, timp în care ajunsese să se bronzeze, și nu se știa precis din ce-i făcută! Dar era frumoasă, cert! Și-ncă ceva - era descrisă ca fiind foarte grea, la un cutremur căzuse din ditamai pironul, care, de obicei, ținea setul de securi, și, unde căzuse, rămăsese gaură, de-și sclintise piciorul mama bătrână, când călcase în groapă. Dar, despre asta, nu se povestea - nu era trecută la minuni!

 Că veni vorba de minuni, nicio povestire nu amintea de vreo minune vădită, totul se reducea la “Vai! Ce mult bine a făcut!”, “Ce păcat, că n-o găsim!” și “Era așa veche, că nici străbunicul nu știa de când e!”.

În consecință, fata nu și-a bătut, prea mult capul, deși, pe vremea copilăriei sale, mai surprinsese niște neamuri pătruzând, pe furiș, în casă, când credeau că nu-i nimeni, și scotocind după potcoave de cai morți. Ei nu-i păsase niciodată, nu credea în fantasmagoriile clanului din care se răgea, pardon! se trăgea!

Vestea morții bunicuței sale o luă pe nepregătite - bătrâna, văduvă vreo 15 ani, nu dăduse semne că vrea s-o tulească, totul se petrecu bruc și instantaneu! Așa se trezi că ajunsese singura moștenitoare a hardughiei lăsate întro coastă și a peste 10 hectare de pârloagă, despre care nu știa ce trebuie să facă cu ele. Pe acestea le vându, păstrând șandramaua, cu gând să revină, să se mai odihnească, când o rupe-o stress-ul și angoasa. Să fim, totuși, cinstiți – pe lângă valoarea sentimentală, nici nu se găsise picior de rumân, să cumpere coștereața!

Doi ani mai târziu, primi un telefon – ruda care avea grijă de bordei o sună, să-i spună că cel căsoi arsese aproape integral, așa că trebuia să vină, să ia o hotărâre -  trage cu buldozerul,mai departe, sau îi mai dă foc, încă o dată!

O podidi plânsul când văzu ceea ce mai rămăsese din casă -  prin cine știe ce minune, mai rămăsese ceva din  mijlocul clădirii, restul era scrum! Dormi, în seara aceea, la ruda respectivă și plânse toată noaptea – chiar în ziua aceea pierduse și apartamentul plătit de două ori, cu credit în franci elvețieni, așa că, de dimineață, mai era încă proprietară pe ceva! Acum, nu mai avea chiar nimic! Lacrimile le împărțise pe categorii – pierderi și tristețe provocată de amintiri, duse pe apa Sâmbetei!

 Ziua următoare, boci în continuare, plătind pentru faptul că, la înmormântări, nu prea găsise multe lacrimi, de irosit! Acum, avea de unde, din rezerve!

Abia a treia zi își luă inima-n dinți, și dinții, în gură, și se duse la locul incendiului: tot foiindu-se printre lemne arse și  vălătuci afumați, în final arăta ca scăpată de lângă cazanul cu smoală!

La un moment dat, se împiedică de un ciot ars și se prăbuși printre rămășițele nearse, exact acolo unde focul pare că nu avusese putere! Își luxă mână, când atinse solul, semn că izbise ceva dur – ceva metalic!  Curioasă, răscoli acolo, să vadă ce era și descoperi un obiect făcut din material dur – o icoană!

Părea că este făcută din funingine, dar, ulterior, după ce frecase ore, la ea, de sub stratul gros de fum ieși ceva strălucitor!

Icoana se dovedi a fi făcută din aproape 5 kg de argint și avea o vechime de aproximativ 250 de ani! Nu a predat-o la muzeu, a făcut greșeala să spună unei prietene, despre icoană, și s-a trezit cu un individ, care a făcut evaluările de mai sus. Și tot el a cumpărat icoana și a dispărut!

Din banii luați, și-a făcut altă casă! Nu atît de mare, dar modernă și cu tot ce trebuie în ea! Poliția a anchetat-o ceva vreme, se găsiseră destui, s-o reclame, începând cu fostul soț! Nu s-a dovedit nimic, așa că lucrurile au rămas așa!

Până la urmă, s-a dovedit că icoana tot a făcut o minune - i-a redat viața!

-SĂ NU PUI MÂNA, PE UN PAR?!?

Ciudat! dar sub aspectul de arici,

Lumea te poate crede - un simplu măscărici!

Nu e totuna, să te umilești,

De la prostie, să-ți vină, să rânjești,

Să iei poziție de ghiocel, când poți

S-ajungi la mâna ăstor mari și hoți!

N-ați observat, că li s-a suit la cap,

Că ne-am obișnuit, să înghițim cel hap,

În timp ce ei se lăfăie-n castel,

Luptându-se cu adevărul paralel?

Ciudat! dar viața are mare har,

Când pui și mâna, pe un par!

Ce mangosiți! Ce sclifosiți!

Ce cred, că suntem, toți, tâmpiți?

Nu trece-o zi, să iasă castrații,

Să ne prostească, cu ample declarații!

De-am fi și bebeluși, am da în bâlbăială!

Ne-am săturat de bârfă și trosneală.

Și-n Pampers, am executa tonou-uri,

Dacă ne-ar da sacoșe și tricouri!

Să-mi stric, eu, tenul, și mânuța,

Când ăștia ne arată, iar, maimuța?

Bla-bla, gro-gro, miau-miau și be-he-he!

Ne e mai bine, e clar că asta e! 

Nu văd lumină, că nu prea am lumeni -

Din buzunarul cui, or tot lua pomeni?

Că, pân-acum, am tot plătit, cu toții,

Ce au făcut netoții, proștii și cu hoții!

De aia, mi-e ceva foarte neclar-

N-o fi mai bine, cu mâna, strâns, pe par?

Decât să fiu un simplu măscărici,

Ce-ar fi să pun o mână, strâns, pe bici?

Văd - vorba bună, nu merge ca un ceas,

Că, de-atâta dreptate, mi-au cam ieșit pe nas!

Nu-mi pun problema, că viața e nasoală,

Ci, mai ales, că pare rasoleală!

Prea multe vorbe! Prea multă frăsuială!

Și, în secret, mutări și păruială!

Decât să văd umplut acest pahar,

Mai bine, mai sărac! Și fără par!

Nu am mai râs, cu poftă, de un veac,

Cătând să merg în frunte, ca un rac!

Ceva, din mine,- mi spune că exist,

Dar sunt prea ofticat și pesimist!

Mai bine precaut și arhivar,

Decât ca alții,... cocoțați în par!

Nu-ndemn la ură și la cel scandal,

Dar, mă întreb - oi fi vreun animal

De mă aștept, să aibă și habar,

Cei care vor, să pun mâna pe par?

EXEMPLUL MIT-OLOGIC

Se reuniseră ca să bată lista în cuie, numai că nu aveau ciocan! După luni de dezbatere, milogeală, negociere și trăncăneală, ajunseseră la un posibil rezultat, care nu plăcea nimănui. De fiecare dată, cineva, mai mintos și mai ofuscat că nu-și găsește locul dorit, se opunea din rărunchi, determinând un moment de răsucire a minților, așa că o luau, iar, de la început!

Experiența trecutelor alegeri nu valora mare telemea, comparativ cu prezentul, deși nu era prima oară când se întâmpla așa. Numai că acum era momentul final să se finalizeze nenorocita aia de listă, mâine fiind termenul final de depunere. Președintele trase aer în pieptul său coclit de aramă, își făcu, cu limba, cruce, în cerul gurii, tuși scurt și luă cuvântul, care rămase greu:

-Mai dăm odată citire, documentului și gata! terminăm, că mi se răcește mămăliga pe masă!

Spiritul său de glumă nu fu recepționat cum trebuie – mai dură aproape 3 ore, până, în sfârșit, obosiră și considerară că lista e bătută în nituri. Se salutară ceremonioși, de parcă se aflau la curtea reginei Angliei, nu în clădirea veche, fostă casă boierească crăpătă de cutremure, și se împrăștiară pe la cășile lor. Singurul rămas fu secretarul, care trebuia să mai transcrie ceva, să încuie și să plece, și el.

Rămas singur, mutul secretar se trânti pe scaunul ocupat de președinte - el fusese singurul individ care nu stătuse, o clipă, așezat, rolul lui fiind de a fi tot timpul în mișcare, de a asigura apa minerală, pixurile, hârtia, de a goli coșul de gunoi și de a bate, cu o lingură, în masă, pentru temperarea asistenței, calmarea spiritelor și asigurarea liniștii atât de necesare lucrărilor. Cunoscut ca “Umbra Președintelui”, nu vorbea niciodată neîntrebat, nu comenta, nu intra în polemică nici măcar cu coșul de gunoi și nu avea opinii politice. Era un executant perfect și un ascultător sârguincios, de aia îl și păstraseră, chiar și după ce nu mai avură cu ce să-l plătească.

Stătu așa vreun sfert de ceas, după care strânse și plecă și el - a doua zi, lua drumul Biroului Electoral, să ducă lista dată de Partid. Pentru că nu se găsise nimeni s-o facă, toți trebuiau, a doua zi, să fie prezenți la muncă, chiar și pensionarii, sarcina depunerii listei, la București, îi revenise, cu succes, doar lui!

Abia când primiră buletinele de vot, membrii marcanți ai partidului istoric, inclusiv răposații de la începutul secolului, își dădură pumni în cap – pe prima poziție, fruntea - frunții listei, se afla secretarul cel mut și bleg! Deși îl căutară, să-l linșeze, nu reușiră să dea de el, decît după alegeri! Adică atunci când mutul ajunse senator! Ce se întâmplase? Nimic! doar că rescrisese lista, punându-se pe el, cap de listă, pe o hârtie care, cu cîteva zile înainte fusese albă ca zăpada și cei șapte pitici, după care, pe ea, ateriză semnătura lu’ domn președinte, plecat dintre noi, în Caraibe, în ziua când semnase ca primarul! Cei de la Centru validaseră lista, care deveni publică și chiar păstră ceva din forma inițială.

Secretarul se ivi, țanțoș, la partid, echipat la patru ace cu gămălie, cravată asortată cu petele de la ficat și cu un zâmbet lătăreț pe chip:

-Salve! stimabililor! Să ne apucăm de treabă! De-acum s-a schimbat roata - voi o să mă ascultați pe mine, destul v-am ascultat eu, pe voi!

        Își înghițiră oftatul, dracii, puii de draci, nepoții de draci și simpatizanții Iadului prezenți - nu aveau ce să-i facă, era prea târziu! Patru ani, de-acum încolo, trebuiau să-i suporte hachițele, indiferent de tipurile de otravă pe care le visa fiecare, că i le tornă-n apa minerală! Cazul va deveni mitologic, pentru unii, și mitomaniac, pentru alții!

      Întrebat, în particular și în secret, de ce a făcut asta, senatorul a răspuns cu aplomb senatorial:

         -Dacă nu vroia nimeni să pună punctul pe I, mi-am zis că sunt numai potrivit pentru asta! Plus că toată lumea fugea de răspundere, de muncă și de ascuns scheleți, în șifonier! Ce m-am gândit eu – până când o viață tristă și amară, de sclav pe plantație? Eu, cât am muncit pentru partidul ăsta, nu merit nici măcar o pensie specială?

TROPĂIND PRIN LUMEA VEGETALĂ

-E cotoioasă treaba!  Și-i subțire!

Grăi cireașa de pe tort!

-Decât o oră de iubire,

Mai bine – mort!

Răspunde busuiocul,

În timp ce menta-și strînse cocul,

În  semn  că nu e de acord.

Nemulțumit că nu-i băgat în seamă,

Un brusture se clatină de amor -

Trecu un bou, puțin cam chior,

Și-i rupse din tulpină, picătură

Smulgându-i geamătul din gură.

Destăinui, drept compensație,

Că-i prea cuprins de adorație

După cumătra salcie pletoasă!

Colo-n zăvoi, o trestie-i geloasă-

Stejarul cel bătrân, să se desfete-

Se dă la tinerele, și zburdalnicele, fete.

Și, de pe rădăcinile de veacuri,

Șoptește tinerelor, ...numai fleacuri!

Un nufăr, poleit cu raza lunii,

S-a dat în grija dură, a minciunii-

E divortaț și vrea, ca din partaj,

Să-și cumpere un lac! Și cu etaj!

Trei  albăstrele vor să facă-avere-

S-au deghizat în dame de plăcere!

Se simt, de libertate, jugănite!

Și stau, ca proastele, la soare, tolănite,

Așteaptă, să le vină, și lor, trenul!

Păcat! Că au pierdut terenul

În fața tufelor de mure și măcriș!

Doar n-or vrea, să crească-n păpuriș?

Un crin s-a fâsticit și s-a uscat -

Demult, nu mai e alb! că s-a pătat!

Laleaua simte că vremea i-a trecut,

Și se gândește doar la noul început-

O operație estetică-și dorește

Să poată, să trăiască...omenește!

Un fir de iarbă tace și suspină -

E un nimic! Ca el, e lumea, plină!

Se mulțumește, numai să privească

Se bucură, că poate să trăiască!

Dar, dintrodată! tot ce-i luminos,

Se-ntoarce, marțial, cu susu-n jos:

Toate, ce-s vii, simpatice, drăguțe,

Le face harcea - parcea, cireada de văcuțe!

N-a mai rămas o floare! un nufăr! O surcică!

N-a mai rămas nimic, deși cireada-i mică!

Din cele - enumerate, mă gâdilă în barbă

Doar ce a mai rămas - banalul fir de iarbă!

Mototolit și palid, tulpina își îndreaptă,

Nu-i timorat- trăiește și știe ce-l așteaptă!

Concluzie:

Natura se ascunde, din două - trei scatoalce,

Atunci când năvălesc puhoi de dobitoace!

Și nu-i totuna, să te-ncovoi, de frici,

Ci poți să te apleci! Dar apoi, te ridici!