Mare greșeală a făcut, când a ascultat de indicațiile pârlitului ăluia de
țăran – cu GPS-ul stricat, până la ăla, toți ceilalți întrebați îl ghidaseră
cum trebuie. Cum l-a ascultat pe nenorocitul ăla, a nimerit în Ținutul Uitat de
Timp și așteaptă T-Rex-ul, să apară din boscheți! Drum mai mizerabil, ca ăsta,
n-a văzut în viața lui și nici n-o să mai vadă – numai gropi de 30 cm - adâncime,
și hârtoape, de zici că ești în montagne russe, nu în mașina proprie, în drum
spre...! Spre unde, naiba? că nu mai ajunge la conferință nici la Paștele
Iepelor!
Din cauza unui accident de
circulație, care a blocat “marea arteră de circulație” ore-n șir, era grăbit să ajungă la timp la conferința
unde trebuia să prezinte un material unic. Plictisit să stea în mașină, fără vreo
speranță că-și va putea relua drumul la timp, auzi pe cineva spunând că ar fi o
variantă ocolitoare, cu vreo 23 de km, mai lungă, dar drumul nu e așa bun. Simțindu-se
vinovat că a plecat prea târziu, custodele își spuse că trebuie să facă orice,
numai să nu facă de râs muzeul, așa că acceptă primele indicații și porni la
drum, fără să se întrebe de ce n-o fac și alții. Prima parte a drumului se
dovedi haotică, dar frecventabilă, apoi întâlni Nenorocitul, care îl aruncă pe
partea selenară a regiunii, acolo unde nu ajunsese, încă, civilizația!
Aproape că-l podidi
plânsul, când se trezi în pustietate, plin de praf și fără direcție de
orientare clară – jur-imprejur, câmp! Și drum găunos! Nu tu, stâlpi, nu tu,
indicatoare! Putea, la fel de bine, să se afle și-n Sahara, tot nu știa încotro
s-o ia!
Abia întrun târziu zări pe-o
coastă de deal, Casa! Mă rog! coșmelia albă acoperită cu stuf, cu pereții din
chirpici, dată cu var alb. Înconjurată de un gard cu raiele, unele dintre ele,
putrezite, altele, înlocuite cu mlădițe proaspete, contrastând cu cele vechi.
Ciutura fântânii, o găleată veche, era spartă, dar nu cât să nu poată fi
folosită. Fântâna, croită din pietre de râu plate, avea capac de scândură
negeluită, nu prea veche, semn că fusese înlocuită, iar jgheabul ducea în
fundul ogrăzii, acolo unde se vedeau un hambar strâmb și-un coțet unde se foia
o scroafă uriașă. Toată curtea nu măsura mai mult de un teren de tenis, dar se
vedea că, deși timpul trecuse pe-acolo, o mână de gospodar o ținuse în viață,
curată și frumoasă.
Iată ce văzu custodele,
când ajunse aproape! Casa părea din altă lume, nu se vedeau urme de curent
electric, unelte moderne, sau ceva din snobismul lumii contemporane.
Din casă răsări un moșneag
uscățiv, dar care se mișca sprinten – un om bătrân, dar fără vârstă! Nu
așteptă să fie salutat, ci dădu el,
binețe, întrebând ce vânt aduse musafirul prin preajma casei lui. Musafir care
se apucă să-i spună unde vrea să ajungă, făcându-l pe bătrân să zâmbească - în loc să se apropie de destinație, o luase
taman în parte opusă, așa că nu va mai ajunge la timp acolo unde dorește. Pe
custode îl apucă nervii, dar nu avea ce face, astfel că acceptă invitația
gazdei de a se spăla nițel și de a îmbuca ceva, înainte de a pleca la drum.
Se ospătă doar cu lapte
proaspăt, semn că bătrânul avea vacă, cu telemea scoasă din zer, pe mămăligă
caldă, și cu apă rece de fântână. Se spălă pe mâini cu apa rece și cu o bucată
de săpun de casă și, dând să plece, din politețe, întrebă cum de stă gazda,
acolo, singură, fără televizor, apă caldă și duș fierbinte:
-La viața mea, am trăit,
și eu, cum zici dumneata! a răspuns bâtrănul. – După ce a murit taica, că maica
s-a dus cu 8 ani, înaintea lui, am venit să vând locul, dar n-am mai plecat! Simt
că aparțin pământului ăsta, bojdeucii ăsteia și sunt frate cu ăst copac, care
ne ține umbră! Nu mă deranjează nimeni, nu supăr pe nimeni, nimeni nu-mi
dorește răul și nu vrea bunul meu! Pe cine să atragă paragina asta? Dar pentru
mine, locul ăsta reprezintă totul – aici m-am născut, am crescut și-am învățat.
Aici sunt îngropați toți ai mei și mi-o veni rândul și mie, să fiu îngropat în
spatele casei, unde sunt cu ceilalți. Pământul ăsta mi-a dat din ce să trăiesc
și n-o să-l iau cu mine, ci el o să mă strângă la pieptul lui. Singura mea
supărare e că urmașii mei sunt plecați prin lume și n-am cui să las bruma asta
de moștenire. Și tabloul!
Custodele se simți
intrigat - ce tot îndrugă moșul? Ce? a
dat în mintea copiilor, de se ține scai de mai nimic? Și despre ce tablou e vorba, de-i pare rău că
nu-l lasă la urmași?
-Hai
să ți-l arăt și dumitale, să vezi moștenirea pe care ne-a lăsat-o cei dinaintea
noastră! Poftim în casă!
Pe
peretele de un alb strălucitor, se afla un tablou care reproducea exact casa,
curtea și toate celelalte, așa cum erau în realitate! Custodele înțelese dintro
ochire ce vechime are tabloul, în timp ce bătrănul îi spuse:
-Averi, n-au avut ai mei! Nici nu le-au trebuit! Dacă
trăiau astăzi, alta ar fi fost treaba și mersul lucrurilor! Au ținut la sărăcia
lor, dar nu s-au gândit niciodată să înstrăineze moștenirea noastră de familie,
chiar și atunci când a fost vorba de viață de om! Din generație, în generație,
fiecare a avut grijă să țină locul și casa, așa cum au fost când a fost pictat tabloul!
Acum, mă întreb care străin îl va moșteni!
Custodele nu mai avea cuvinte – tabloul era necunoscut,
dar purta semnătura lui Nicolae Grigorescu!
