GÂNDURI FUGITIVE

De ce mai toată lumea, scandează azi, “IUBIRE”,

Când vezi, cu ochiul liber, că-i doar nefericire?

Și se întrec poeții nătărăi, statuie să-i ridice,

S-o laude, cu patos, dar fără să o strice!

Când colo – ce să vezi? ideea ce persistă

De fapt,... e fum și praf – iubirea nu există!

M-am agățat și eu, cu mâna știrbă, de "colac" -

Ah! m-a ars ca un incendiu, iubirea fără leac!

Asta era odată, când nu aveam musteți!

Acum, privesc în urmă, bușindu-mă-n pereți-

Ce dragoste, fârtate! făr’ de vreun interes?

Atunci, aveam tichie! Acum, am de ales!

Cum să mai cred? - iubirea nu-i natură moartă,

E vie, e plăcută, dar iată! nu se poartă?

Mă tem că mă înșel și sunt handicapat

De am uitat – eu, blegul! în ce am fost băgat!

Cu vrerea mea expresă și nu întâmplător,

Am fost luat drept cârpă, și nu, drept luptător!

N-am înțeles vreodată, cum de-aș putea orbi -

Din dragoste completă, pe dată, de - aș muri?

De ce să îmi iau viața? Sau să i-o iau pe-a ei?

S-a terminat cu focul și nu mai sunt femei?

Nu mai aud eu, bine? de vreți ca să scandați -

Iubirea-i păcăleală! Și nu mai sunt bărbați?

Nu se mai învârte roata, dacă am fost trădat

Și, fără zarvă mare, la  javre, aruncat?

Să fie vreo pedeapsă, că am aprins un rug,

Apoi, din indolență, n-am rezistat și fug?

Mi-e teamă, însă, că ne-nșelăm pe temă -

Iubirea nu-i senină, nu poartă diademă!

Iubirea e un scut doar pentru cei ce-o au!

De aceea, ea se vinde! Și sunt destui, ce-o dau!

E doar simbol! E-o schemă! Balonul dezumflat

De care-n disperare, rămâi cam atârnat!

Și fiecare caută, hoțește, să-i fure un sărut.

Dar nimeni nu-i cinstit, să spună c-a pierdut!

Iubirea a ajuns subiect intens de presă.

Dar e doar falsitate, sub masca ei imensă!

Nu vezi decât clowni, cu suflete-mpietrite,

Săltând, în ochii lumii, persoane izmenite!

E-atâta tragedie, ca-n comedia greacă,

Că-mi vine să vomit, simțind că mi se-apleacă!

Nu-ți mai săruți iubita, și treci, direct, la fapte,

Trecând peste finețuri, gen - o cafea cu lapte!

Iar când te paște boala, și cauți companie,

Constați că nu-i iubire! Și-ar trebui să fie!

“Se caută vinovați!” – cam asta-i consolarea,

Când te privești cu ciudă! Te-apucă disperarea!

"Iubirea nu există! E vax! E doar ca surogat!"

Atunci când, nonșalant, în dragoste-ai trădat!

Eu zic – lăsați-o moartă! Să nu o amintim!

Dar, cu sufletul curat, mereu să tot iubim!

Nu trebuie fațadă! Nici vorbe, nu-s de spus,

Dacă arăți iubire! Atât! e prea de - ajuns!

Și când vom face roată, în ochi - ne vom privi,

Cu dragostea în suflet, atunci, cu toți, vom fi!

M-AM NĂSCUT ÎN ROMÂNIA! ȘI NU SUNT TEMBEL! (Poezie patriotică pentru clasa a XVII-a B)

M-am născut în România

Și nu sunt  tembel!

Cu atâtea aberații,

Zău! nu-s de oțel!

M-au trimis ai mei, la școală,

Să nu-i fac de râs!

Din păcate, e-o urzeală-

Am ajuns de plâns!

Stau pe marginea grămezii

Și-mi aștept, iar, rândul,

În vreme ce se licitează,

Cine-mi ia comândul!

Am, drept creier, o sardea!

Inima - i o piatră!

Limba mi-e ca o pingea,

Când nu-i bășicată!

Mă tot uit, pe dinapoi,

Să văd ce m-așteaptă!

Gândul mi-e un șarampoi,

Soarta mi-e nedreptă!

Nu-nțeleg, ce pitpalaci!..

Ne-au trimis la stână!

De-am ajuns cam tolomaci,

Să frecăm smântână!

Ne era mai bine-așa –

Săraci și frumoși!

Decât stând la o cafea

Și neomenoși!

Pe la droaie de străini,

Umplem buzunare!

Ne rugăm, să fim calini,

Vom mai fi - NOI, oare?

N-o s-avem, la bătrânețe,

Nici iarbă, de leac!

N-o s-avem nici bătrânețe,

De-acum, întrun veac!

Nu avem, măcar, copii,

Să ne ducă dorul!

Ne-au lăsat, să ne luptăm

Chiar cu viitorul!

Sunt român și-mi place-n huță,

Dar nu sunt tembel!

Ăștia, creier de maimuță,

Sunt cam toți, la fel!

Deși m-am cam săturat,

Să mimez prostia,

Eu, din suflet, c-un oftat,

Prefer  România!

De mi-ar da un sac de bani,

Plus palat  în Franța,

Vreau să mor printre ai mei,

Promovând speranța!

Chiar năuc și zăpăcit,

Cu sufletul – moină,

De aici, nu vreau să plec!

Am rămas la doină!

Cei ce urlă, fără rost,

Că nu avem țară,

Eu le zic așa, că-s prost-

Să rămân-afară!

Iară cei ce lehuzesc,

Pe cei bani ai noștri,

Vreau, rapid, să-i lămuresc-

Sunteți niște monștri!

PREMONIȚIE

-Vii de la doctor, că pari foarte senin?

-Da! mi-a spus că sunt pe lista de așteptare!

-Listă, la ce?

-La cursurile de pilotaj! Mă fac îngeraș!

-Păi, cum așa?

-Mi-a spus că, din cauza fondurilor, mă operează la anul și la mulți ani!

-Atunci - azi, zâmbește! mâine va fi mai rău!

-Nu zâmbesc, am fost la dentist și-am rămas așa, de când am plătit!

COTUL BULELOR CU MÂNERE! (4)(N-ați scăpat de nebun!)

Mai am în pușculiță din astea, vătămătoare la cerebel:

8.CODUL BUNELOR MANIERE:

”În mijloacele de transport în comun: dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.”

Deci, după ce ne lămurim care-i doamnă, și care, nu, urcăm în mijlocul de transport în comună și-i oferim locul, dacă mai găsim așa ceva, locurile fiind ocupate de plozi, cu sau, fără părinți (nesimțiți). Sincer, nu vreau să cedez locul niciunei cucoane străine, care abia așteaptă să-și posteze șunculițele, lăsând bătrânețile să facă varice! Iar bilet, să-și cumpere singură, s-a învățat lumea la pomană, să-i dai tu, tot timpul! Asta, dacă nu-s mai iute și mă așez primul, făcându-mă că mă doare-n fund! Cât despre posibilitatea să stau în picioare, lângă ea, doar n-oi fi nebun, că nu mai prind loc nici după Apocalipsă!

Ah! dacă-i nevastă-mea, atunci mă sacrific și-i cedez locul șoferului, cu o condiție – să țină ea, în brațe, papornițele cu legume și "trotil"! Nu de alta, dar hrana rece face rău la ulcer!

9.CODUL BUNELOR MANIERE:

”Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă, este deosebit de importantă.”

Vai! dar ce perimat e Codul! – nu se mai poartă ceas, se poartă numai cuc! Cine are! Cine nu are, are telefon, așa că s-a dus pocnetului, punctualitatea! Să moară musafirii, flămânzi, dacă am ceva de postat! Cum adică - punctualitate la masă? Păi, dacă te-au invitat, să te aștepte! Ce? ciorba nu merge și rece? Dacă am ceva urgent de făcut (scuza generală în ultima perioadă!), să nu mă aștepte, că eu pot mânca și din picioare! Când oi sosi, oi vedea dacă oi mânca oi! Mă satur și c-un sendviș cu ton, mie îmi place să dau tonul la petreceri!

           Ce? să sun și să spun că întârzii? Și care mai e farmecul, dacă nu-i vezi pe prezenți, foindu-se, cu bale la guriță?

10. CODUL BUNELOR MANIERE: 

„Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.”

Scuze! n-am înțeles ce să nu așez pe masă, mă duce mintea la prostii! Și dacă pun coatele pe masă, care-i chestia, sparg paharele, răstorn sarea, rup scobitorile? Ce poate fi mai comod decât rezematul în coate, când vorbești discuții? Și cum să folosesc doar o mână, n-am două? S-o țin anchilozată pe una, în poală? A cui poală, că toată lumea își aruncă poalele, peste cap? Cum o să mai sorbesc direct din farfurie, dacă o duc la gură c-o singură membră? Ce le-au mai trecut, unora, prin scufilax – să stai popândău la masă, cu mâna ...!

(va urma)

COTUL BULELOR CU MÂNERE! AZI SUNT RĂU!(3)

Și cum nu mă las ușor prostit, mă fac că ninge și merg mai departe cu manierele astea deprimante:

5.CODUL BUNELOR MANIERE: 

„Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.”

Nu cred – azi nu se mai pune mâna la vorbitor, deoarece organul în cauză, cel mai băgător în rahat turcesc, nu numai că scoate limba la interlocutori, dar o mai și mușcă! Mâna se poate înlocui cu o lopată, care are aria mai mare și e mai rezistentă la șoc, plus că poate transporta mai multă materie, de care pomeneam!

Bănuiesc că cel care a inventat chestia asta, cu laba la gură, a fost intens scuipilozat, de a recurs la acest mic subrefugiu, care n-are nici o valoare azi, când “a trage vânturi în public”, e de cotidian! Mai bine mânuța s-ar posta în altă parte, acolo unde, de obicei, șterge urmele politeții! Cât despre căscați, la câți cunosc eu în libertate, ar trebui să se meargă doar cu mâna anchilozată, la gură! Cum adică – n-am voie să dau și altora, virușii mei? Și ce batistă, neamule? nu-i mai bună hârtia igienică?

6.CODUL BUNELOR MANIERE: 

„De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.”

În primul rând, ar trebui analizat termenul arhaic, de “doamnă”! Să fie vorba de femeia care a sărit de la oi, la boi, apoi, la noi!? Aia, care nu se spală decât odată pe an, când o prinde ploaia, pe-afară?  Personajul care ronțăie, cu zgomotul ce imită un turboreactor, shaorma, mici, chiftele, vag - floricele pe câmpii, și gâlgâie, bând din stacana de bere? Sau drăguțica cu silicoanele la vedere, cu buzele cât trompa elefantului, doar că, atunci când deschide gura mai larg, trebuie să pui balize cu “S.O.S – Salvați Rasa Umană”? Mignona cu surâsul Monalisei, dar cu înjurături de birjar devenit taximetrist, care își pune șoldurile, în mâini, și - ți toarnă un găvan cu neologisme despre mamă și alte neamuri? Creatoarea de copiii, pe care-i uită-n tomberon, poate cresc până-n toamnă? A nu se confunda Doamna, cu Femela, în acest caz pot înțelege de ce s-ar ridica la bărbați, chiar și la masă!

Dacă vorbim de colegele noastre de suferință, care cresc copii și fac de mâncare la trântori, nu fără a-i mușca de gât, atunci declar răspicat că mă voi ridica de la masă, atunci când voi fi sătul! pardon! când o să văd o doamnă!

(va scurma!)

MIRAJUL BOGĂȚIEI

Moartea i-a apărut în vis, dar nu sub înfățișarea cunoscută, ci ca o tipă bine făcută, frumoasă, cu buze ca cimpoiul, cum e moda acum, îmbrăcată sumar, cât să i se vadă tot. Îi tot făcea semne obscene, să meargă cu ea, în timp ce lui îi zumzăia în cap tot soiul de promisiuni zgubilitice, din alea care nu pot fi refuzate nici de cei de pe patul de moarte. Cum și-a dat seama că e Moartea? După miros, că s-a trezit cu senzația că mușcase din tămâie și atunci a înțeles cine îl căuta de zor. De atunci, gândul că nu mai are mult de molfăit printre vii, nu-i mai dădu pace - știa că i-a venit rândul! Și s-a morcovit de tot!

Dar, după ce a mai clocit niște gânduri, și-a adus aminte că-n vis, Coana Mare îi tot cerea să-și mai cumpere niște zilișoare, dar, cât s-a chinuit, nu a reușit să-și amintească ce anume trebuia să dea, ca să le obțină. S-a sucit și s-a-nvârtit, și soluție, n-a găsit! Așa că a început să gândească pe arătură, până ce i-a trecut prin  minte – ce place omului, în general? Ceea ce valorează foarte mult – AURUL! „Să știi că asta vroia Coana Fără Coasă! Dacă stau și gândesc mai mult, sigur AUR, a spus!” și-a zis și s-a dus  să numere lingourile de aur, care-l costaseră viețile celor din familia sa și a tuturor celor pe care îi cunoscuse vreodată.

Mulțumit de rezultat, și-a vârât degetul în nas - apăruseră două probleme: unde găsește Moartea, s-o mituiască, cum făcuse toată viața, și cu cine să care purcoi de aur, să-i stea Morții, în gât, de mult ce era! Primul necaz se gândi să-l rezolve apelând la Biserică, dar alergase degeaba, din popă-n popă, toți îi spuneau că, mai întâi, trebuie să-și dea obolul bisericii, apoi se va mântui prin moarte. Prețul i se păru prea mare, nu-i mai rămânea lui, să-i dea Morții, destul, ca să-l păsuiască. Și, chiar când era pe punctul de a renunța, găsi un pui de popă milos, care-l sfătui să nu mai caute Mortea, că va veni ea, singură, când va fi timpul. Și că e păcat de moarte, să-ți cauți moartea! Dar, dacă insistă, să plece la drum lung, în zilele noastre, toate drumurile și șoselele sunt pline de moarte.

Mai rămăsese problema căratul mormanului de aur! Se gândi îndelung și prin minte îi trecu gând mârșav – dădu zvon că dă de mîncare și de băut o săptămână, la cunoscuți, rude și prieteni, gândind că aceștia, după ce se vor sătura, nu-l vor putea  refuza, să nu-l ajute! Doar că socoteala îi ieși strâmbă – când au auzit că trebuie să-l ajute să care ditamai greutatea și să caute și moartea, li s-a făcut, subit, rău și au șters-o înjurând! – Al dracului porc! vroia să-i pună și la treabă, să-i ducă și la moarte, pentru niște lături, tocmai pe ei, care nu mișcau un pai, degeaba!

Rămas singur, realiză că trebuie să-și ia soarta în mâini și să se descurce singurel, fără sprijin dinafară, cum s-a mai întâmplat, de n-a mai rămas nimic, mai ales din aur. Își umplu buzunarele cu metalul prețios, luă și vreo două sarsanale pe umeri și porni la drum. Primii kilometri i se părură nu foarte grei, dar, apoi, începu se cocoșeze sub greutatea aurului, care părea din ce, în ce mai greu. Începu să se gândească la enormitatea gestului său - cum să alerge după Moarte, cu ceva greu, în cârcă? Vru să arunce aurul și să se întoarcă, deja viața i se părea mai frumoasă, chiar și scurtă! Dar nu și fără aur! Un fior îl străbătu – ce să facă? să meargă mai departe sau să se întoarcă cu întreaga avere ce-o avea asupra sa? Sau s-o arunce? Fără ea, viața nu ar fi avut niciun farmec!

Optă să înainteze, teama de Moarte fiind mai mare chiar decât dorința de a trăi sărac!

Istovit, ajunse pe înserat la o punte din lemn, așa cum îi povestise unul, care zicea că păcălise Moartea. Dădu să treacă pe ea, dar nu făcu doi pași, și lemnul începu să scârție sub greutatea lui și-a aurului ce-l căra. Se încăpățână să înainteze, hotărât să-și atingă țelul, dar, când ajunse la jumătatea punții, aceasta se frânse și el se prăvăli în hăul de dedesubt, unde vuia o apă neagră și învolburată. Vru să rămână la suprafață, dar aurul îl trase la fund și totul se sfârși!

De pe celălalt mal, Moartea rânji satisfăcută! În ținuta ei cea de toate zilele, arătând ca de obicei, chicoti:

-Încă unul care credea că scapă de mine, mituindu-mă! Uite că s-a dus, cu toată averea lui!

POVESTIRE LĂPTOASĂ!

      A fost odată, ca niciodată, o fabrică! Să zicem, de lapte, care, precum mulgătoarea emerită Joiana, hrănea bebeii și pe părinții lor ne-haliți (încă!). Ei! era fabrică de lapte pe vremea lui Cizmaru Împărat. După ce acesta a dat ortul popii, fabrica a mai șchiopătat o vreme, înainte de a deveni mare brânză. Cum s-a întâmplat în mii de alte povești, din care s-a scurs zerul, de-a rămas numai cașcavalul, i-a rămas și fabricuței ăsteia, cămașa mică, după ce fusese privatizată prin metoda MEBO. Pentru cine nu are ținere de minte, se știe că în perioada 1993 - 1996, 28% din privatizările din România au fost făcute prin metoda MEBO (837 din totalul de 2.905). Iar în perioada 1994 - 1997, profitabilitatea societăților astfel privatizate a scăzut de la 7,3% la 2,2%, în timp ce gradul de îndatorare a crescut de la 29,3% la 48,5%. Numai bune de înhățat de către zmeii cei răi și ciracii lor! Spre aducere aminte, fabrica trecea din tabăra statului, în labele nespălate ale angajaților, care deveneau acționari, după care ajungea chiar și șomeri, când măgăoaia dădea în bubițe de faliment, insolvență și alte boli contagioase.

             Cum spuneam, moșia lăptoasă făcea ceva concurență la mai - marii laptelui și-a brânzei, dar nu venise încă vremea de-acum, să cadă-n bot, lăsând locul marilor lăptoase ale lumii. În consecință, trebuia să dispară și, pe locul ei, să apară un depozit sau orice altă fabrică de confecții, dar nu cu iaurt și Sana!

    Fiind prin perioada când democratița făta pui de ornitorinc, nu s-a prins multă lume cum e chestia cu cupoanele, alea de le avuse toată populimea, dar de care au beneficiat numai cunoscătorii, care azi o au mai lungă decât mâna! Averea, bineînțeles! Așa că, ca să scape de bântuiala dușmanilor și datornicilor, mama ei! de conducere, i-a convins pe ăilalți, să-și vândă acțiunile, ca să scape de ele, și să înceapă o viață de basm. Numai că au uitat să povestească că nu toată lumea e egală, viața fiind nedreaptă, și nu o să primească toți, același preț pe acțiune, ba unii n-or să primească deloc.

            Când s-au trezit cu chiloții lăsați și fără sutien, s-a iscat o tevatură, dar, în instrucțiunile de folosire a Mebo, apărea, cu limbă de moarte, că drepturile în Împărăția Cucilor, se obțin doar în instanță. Fără să știe că cea Curte Domnească și-a încasat partea cu vârf și-ndesat, plus vreo câțiva mâncători de buruieni a Curții! Și-așa a început Războiul celor Două Rozete, dintre care una spartă!

            Interesant e că noii proprietari ai gâștei cu ouă de inox, avea spatele asigurat de... cineva, al cărui nume nu poate fi reprodus, fiind prea târziu pentru reproducere. Care și-a luat partea și-a uitat de fabrică, ceea ce dovedește că era doar un personaj de basm, ce o duce astăzi, împărătește!

         Vagoanele cu echipamente de inox și alte deșeuri au murit pe o line moartă, după ce n-au mai avut ce să care, toate fiind vândute la preț de fier vechi reciclat de 6 ori.

        Și uite-așa,  mirii au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, fără ca Nașii să fie deranjați de vreun Fâț - Laptos! Și cred că mai trăiesc și astăzi, dar în alte condiții! N-are nicio legătură una cu alta, dar asta e altă poveste! Trăiască Revoluția Română de la 1989!

MESAJ PENTRU ULTIMII MEI PRIETENI

 Din ultimele mele descoperiri arhe - ologice, reiese că nu tot ce zboară pe rețelele de socializare, ne mai mănâncă...! Ba aș putea spune că, dimpotrivă, un fel de selecție nenaturală stăpânește totul, deși fiecare dintre noi crede altfel, că-i cel mai bun și cel mai isteț! Bașca eu!

Cu toate astea, mă simt ca o prostituată abuzată și părăsită în deșert! Vă închipuiți - un Arici dezavuat, prostit de singurătate și tembelizat de soare, scoțând cracul pe Șoseaua de Centură! După ce și-a epilat țepii și s-a frecat cu cremă! Dar nu pentru că m-a bătut soarele-n cap, mă simt ca o ștoarfă bună de lipit afișe, ci pentru că mi se pare că n-am găsit esențialul!

         De aceea, vreau să le mulțumesc (n-am făcut-o demult!) ultimilor mei prieteni! Tuturor celor care mai citesc inepțiile mele, după refuzul meu de a mai folosi intensiv Facebook-ul! Nu sunteți mulți, dar sunteți importanți pentru mine! E cineva din State, uimitor de aproape de mine, n-apuc să postez, că și citește! Să ne trăiești, frate! Nu trebuie și nu pot să trec peste consecvenții mei prieteni, fără de care m-aș fi împușcat, cu pixul, demult. Așa cum nu pot să nu le mulțumesc celor care-mi dovedesc că nu muncesc degeaba, cum își închipuie unii. Pentru că n-am insistat vreodată de tema asta, am să ies din vizuina mea și am să explic răspicat, care este viziunea mea – că putem învăța indiferent de vârstă, religie, rasă, sex turbat, animale de companie sau rude decedate, care ne bântuie. Că putem, la orice vârstă, să ne schimbăm și să devenim mai buni! Că putem să-i privim pe ceilalți în ochi și să ne spunem că, indiferent ce păcate ne rod, putem să transmitem și altora, un mesaj – fiți mai buni, mai iertători și mai atenți! Zilele trecute m-am convins – mă înșel!!! Nu vrem să fim mai buni, mai iertători și mai înțelepți, vrem să ne dăm mari că suntem mai jmecheri ca alții, săracii!

            Tot pentru că am observat că mă con-cu-fundă unii, cu umbra lui Zamolxis, trasă la rindea, țin să-i  asigur că eu nu copiez pe cineva, nu iau postări de pe net și nu plagiez pe nimeni. Dacă mă suprapun cu cineva sau par a-mi însuși  cuvinte de-ale altora, n-o fac cu intenție, dar pot să jur – postările mele pot fi  (prea puțin) influențate din exterior, dar interiorul e al meu - 100%! Deci – EU MUNCESC, CÂND SCRIU! NU FUR ȘI NU MĂ UMFLU ÎN PENAJ, dar nu pot spune că nu-mi pasă de efectele celor ieșite din bibilica mea! Cum ar fi audiența! Și m-am săturat să tot miorlăi, să aștept să sară prietenii mei – cititori, cu ouă stricate sau varză murată fleșcăită, dacă ies din matcă și dau chix! Nu știu și chiar nu vreau să știu cărui fenomen trebuie să-i mulțumesc pentru lipsa de interes vis-a-vis de lucrăturile mele, dar, uneori, cred că s-a văzut, îmi vine să scriu prostiuțe ieftine, ușor digerabile, mult mai plăcute suflețelului. Dar atunci s-ar alege praful de Arici, n-ar mai înțepa nici cât blana oii! De aceea mă simt ca o prostituată bătrână, care nu trezește nicio o mumie. Pentru că speram să rămân una frumoasă, de lux!

            Iată de ce îmi iubesc puținii prieteni – mă fac să uit de cum mă simt! Întro lume atât de nebună, e greu să fii normal! Sau să definești normalitatea! De aceea, să fim cum om fi, dar să ținem aproape!

COTUL BULELOR CU MÂNERE! AZI SUNT RĂU!(2)

 Chit că nu vă place, am să continui cu CODUL BUNELOR MANIERE, în manieră proprie – poate mai învăț, și eu, ceva util:

3.CODUL BUNELOR MANIERE: „Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.”

Haida - de! acum ne-am găsit, când e în trend să nu lași pe nimeni să-l mănânce pe-al lui? Exemplul clasic: te uiți la un talkshow, unde modelatorul! pardon! moderatorul, vorbește mai mult și mai tare decât invitații, de uită ăia ce-au vrut să spună și pe cin’ să muște! Ce pretenții să mai ai la un mucea-mic, care te trage de izmene, să-l bagi în seamă, când mămica și tăticul lui își halesc cuvintele, direct de la sursa numită bot! Tocmai ce-am observat că a devenit sport național ca cel copilaș al tău, indiferent dacă are sau nu, tuleie, să contreze pe cei mai încrețiți, cu prefața –“Am auzit că...!”+ citat de pe net! Și ce poate fi mai carotabil, decât să-i iei vorba din gură, la unul care chiar are ceva de comunicat!

4.CODUL BUNELOR MANIERE:  „Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.”

Of course, my horse! mai ales bărbații intră primii în cârciumi! Deși, în ultima vreme, am văzut mai multe muieri, cărora nu le pasă cine intră, și unde, primul! Pot înțelege, astfel, de ce era una beată, zilele trecute, rezemând un pomișor – aștepta un bărbat, să intre după el în bodegă! Atenție, însă, doamnelor! nu-l supărați înainte, pe bărbat, că vă scapă ușa-n freză, așa, dintro mică neatenție! Pot să înțeleg și de ce intră unele femei, înaintea masculului -  să arate cine ține hățurile și cine e cocoș, în casă! Până și vânătăile pot însemna  că nu trebuie să ai prohab, ca să intri prima! Iar, ca să fii bărbat, trebuie să intri, mai ales, prin restaurante sau baruri! Uite paradox - 30 % dintre postările de pe net, sunt cu cheflii, rangă sau în curs de muceală! Dar nu-s de la restaurant, că pe-acolo trebuie să intre bărbatul primul! De aia intru eu, rar, și singur, să mă asigur că nu calc în copite, Codul!

COTUL BULELOR CU MÂNERE! AZI SUNT RĂU!(1)

Mi s-a părut interesantă ideea de a se preda la școală, în paralelE cu ora de religie și educație ciNică, și ceva din CODUL BUNELOR MANIERE! Numai că n-a avut-o nimeni, s-o aplice la nivel planetar! Nu că s-ar prinde totul de omuleții în creștere, ci pentru că 0,3%, tot s-ar mai schimba ceva din comportamentul acestora! De aceea, m-am ambalat pe temă! Pentru eventuale reclamații, aștept provincia!

1.CODUL BUNELOR MANIERE: “La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.”

Da’ ce, în blugi mi-e greață? C-un tricoi, cu ditamai inscripția : „Ai am the Beast”? Elegant e și când dai să te scarpini în fund, și bagi mâna pe lângă curea! Ia să vedem  noi, ce înțelegem prin eleganță: jucăm teatru, făcând o operă din expoziția de pe buric! S-au dus, tataie! vremurile la costum și cravată, merge și sacoul cu părul de pe piept. Și fără ciorăpei asortați la culoarea glodului! Damele nu mai preferă taioarele, cum erau la bunicuțe, merg niște colanți care pun în evidența structura gelatinoasă a feselor. Păi! vine omul la gală, să vadă vreo porcărie, sau să observe cine și-a făcut lipo-po-subție, sau și-a scăpat pompa de desfundat chiuveta, drept în cioc? Bă! eleganța nu e pentru orișicare momârlan, trebui și-un pumn de semințe de florea - soarelui, pentru atmosferă! Păcat - s-a renunțat prea ușor la buzunarele tip șacoșă, unde convivii puteau depozita produse proaspete sau refrigerate, bașca un kil de vin! Cu mulăciunile astea, care scot în evidență ceea ce nu există suficient, sau, contrar, ceea ce debordează pe-afară, greu mai scoți de-o cină și-un breakfast! Mai dă-o-n pisici, de eleganță, cine mă place, mă place și-așa, nespălat!

2. CODUL BUNELOR MANIERE: „Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.”

E destul de periculos și pe trotuar, și chiar în balcon, cu nebunii ăștia de pe soșete! pardon- șosele!  De aia sunt atâtea panouri cu “Staționarea, interzisă!”, Codul ne spune că suntem necivilizați și impotenți mentali, când zburdăm pe străzi! Nu asta vrea să spună? Da’ ce? Să nu ne vadă lumea împreună cu vreo turbăciune, oligofrână sau retardat? Ah! e reclamă la terase – “Bârfa merge mai bine la cafea și-una mică”! Nu prea am înțeles de ce trebuie s-o ștergem din stradă, că doar nu facem miting, doar vorbim vorbițe! Să fie de la chestia cu căscatul, când te plictișești de prostiile unora care și-au pierdut lacătul de la gură, în WC? Ăia, cu care nu te poți înțelege, c-o țin doar pe-a lor? Mi se pare deplasată părerea asta - ce poate fi mai cool, decât să stai pe bordură și dai din clanță, să te vadă toată belehuzimea, câte carii ți-ai plombat!

(va urmare!)

SĂ NU UITĂM NICICÂND...!

    Mă pregătesc intens, sufletește, să scheaun la tortura singurei mele urechi, rămasă unicat de la ultima campanie electorală. Cum să nu transpir de fericire, PENTRU O ROMÂNIE ANORMAL DE NORMALĂ! dacă simt că viitorul este ÎN LĂTURI, DE FIECARE ROMÂN! Chestie de ciurdă! Dacă privesc, cu gâtul, realitatea, cei ce spun  FERIȚI-VĂ DE  ROMÂNIA! nu cred că manifestă  RESPECT PENTRU HOȚI! cum se laudă unii! Pentru că hoții strigă cel mai tare la frații lor hoțomani! De aceea invit populimea la CONSPECT, EDUCAȚIE, ROMANȚĂ!, asigurându-vă că, pentru uitarea păcatelor, SEMNEAZĂ PENTRU UNUL, CU BUNĂ ȘTIINȚĂ! Deși suntem mulți care VREM SĂ TRIMITEM SOCIALISMUL ÎN “HISTORY”!, să fiți siguri că nu ader la O ROMÂNIE FĂRĂ LANURI ȘI FĂRĂ RAFIE,  ÎMI DORESC! Aș vrea să cred că n-am bolunzît de tot și că E TÂMPUL PENTRU O NOUĂ ALERGARE, UN NOU VISĂTOR ȘI O NOUĂ PARANGHELIE! Dar REGALITATEA DINTRE OAMENI, mă îndeamnă SĂ SPUNEM STOP!  MÂRLĂNIILOR NAȚIONALE! Toate sună frumos, da-s făcute să ia doar ochii și să înfunde urechile!

 GATA CU BATJOCORA, ar trebuie să fie slo-ga-ganul sub care să belim ochii, la alegeri,  ca să nu belim altceva! De exemplu: mielul, capra și berbecul! Să nu întrebați care, ce și cum, că nu mă descurc! Și mi-e teamă că tot n-am terminat cu batjocora, la cum se prezintă lucrurile! Pace vouă! doritorilor!

Oricum, mă pregătesc să-mi fac datoria! Pentru că m-am obișnuit cu datoriile!

NATURAL!

     Diomed primi vești de la frate-său, plecat de 10 ani, în Italia, fără ca măcar odată să revină în satul natal. Acum, îl anunță că vine, hotărât, și, ca să nu vină cu mâna goală, îl aduce cu el, și pe șeful lui, un italian drăguțel, dornic de pitoresc, mici și mămăligă cu brânză, de la stână. Mă rog! nu prea știe italicul, ce-i aia, „stână”, da-i pe-aproape!

        După ce au coborât din avion și s-au hurducăit pe cărările patriei, pe unde Stelu povestea italianului că ar fi trecut carâtele lui Traian, de-au rămas atâtea gropi, au descins în văgăuna numită sat, unde Diomed îi aștepta cu pâine și sare, conform tradiției, dar și cu Oftilă, câinele mușcăcios, care s-a îndrăgostit de turul pantalonilor peninsularului, nevrând să le dea drumul, spre peticire.

            Așa cum își amintea Stelu din copilărie, masa așezată sub nuc era încărcată de bunătăți, ceea ce făcu să-i crească inima, cât un bostan mediu, la gândul că era cinstit cu toate dragostea, de familia fratelui său. Ei! parcă cumnata era cam bosumflată, dar o puse pe seama faptului că italianul se adaptase rapid în mediu – negăsind WC-ul postat în fundul curții, urină pe ceapa și usturoiul familiei, crezând că nu-l vede nimeni!

            -Frate, bine te-am găsit! ridică Stelu paharul în cinstea fratelui, după care vărsă trei picături, cu zgârcenie, spre setea celor răposați, printre care mă-sa și tac’su. – Mă bucur că vă găsesc sănătoși, păcat că Diomed a răcit acum trei ani și nu i-a mai trecut! Dacă e ceva, la care am visat toți anii aștia, sunt bucatele noastre vechi, cărora le-am pierdut gustul printre străini. Întrebați-l pe italian, că i-am făcut capul, toacă, de atâta povestit! Deabia aștepta să guste din ciorba asta, făcută cu borș de casă și cu tăieței tăiați subțire, ca ața, cum făcea mama! Nici n-a gustat din răcitura aia, și deja salivează! Ce să mai zic de cârnații ăștia usturoiați și piperați, cu ardei roșu, de-ăla afurisit, sau de ciulamaua asta, cu smântână grasă, de la vaci cu ugerul plin! Ah! cât mi-am dorit să sparg pe prag o ceapă care te ustură și-n..., cu mămăligă din porumbul ăla, de-l culegeam spre iarnă, din nămeți, și c-o bucată de brânză de oaie! Să “rad” o țuiculiță de prună sau de tescovină și să mă ung pe suflet, c-un pahar de vin de butuc, mustuit sub picioare!

            Se opri, simțind că ceva nu e-n ordine – prea multă tăcere și ochi feriți, la masa asta!

         -Am greșit cu ceva? întrebă panicat, obligându-l pe frate-său, să răspundă:

      -Apoi, s-au cam schimbat lucrurile și pe la noi, ne-am civilizat! Borșul, nu-l mai facem în casă, folosim chiupul la ținut fasolea-n el, să nu miroasă-n casă a otravă de gărgărițe, cu care am stropit fasolica. Tăieței, nu mai tăiem, ia prea mult timp și-s ieftini la magazin, ce să te mai chinui! Răcitura e închegată cu gelatină la pliculeț, cu carne de porc vietnamez! Cârnații sunt făcuți de o firmă din Chișinău, că ai noștri au gust de sacâz! Usturoiul, din mujdei, e din China, iar ardeii nu-s ardei, s-a pus, în loc, wasabi! Smântâna e degresată, dar să știi că ciulamaua e făcut cu praf de griș turcesc! Ceapa e importată din Spania, iar făina din mămăligă, e ungurească! Telemeaua de amestec - oaie+ capră+vacă+etc! Țuica, nu-i țuică, ci vodcă rusească, iar vinul e un derivat din struguri, franțuzesc, care reduce colesterolul!

           -Păi, bine! dar ce-ați mai plantat voi, pe hectarele de la bunicu? Roșiile astea...?

- Turcia! 5 lei, kilul, la magazin!

- Fânul la vite?

- N-avem vite, n-avem fân! Am pus gazon și am montat umbreluțe pe imaș!

- Via?
            - Goji! Și gălbenele!

- Livada?

- Am ras-o și am pus lucernă!

- Atunci, ce îmi dați să mănânc, să știu că e din satul meu?

- Vreo două guri de pământ, dar nu sunt sigur că nu-i din bucata vreunui străin!

MONSTRUL

 În fiecare noapte, la mine vine Monstrul! Nu-l mai simt că vine, m-am obișnuit cu el, ajunge regulat, de parcă respectă un program. Mă mir de exactitatea vizitei lui, în țara asta m-am obișnuit să nu funcționeze niciun fir de nisip, normal, și să nu se respecte niciun program. Nu numai trenurile întârzie, dar și dreptatea, și înțelegerea, toate refuză să ajungă la timp, dacă nu cumva, nu mai vor să calce pe-aici.

Monstrul nu m-a vizitat, așa cum spun alții, în copilărie – n-am știut de prezența lui, pe când îmi închipuiam că sunt un cavaler rătăcitor, care scoate paloșul din teacă, pentru a salva domnițele și sărmanii, de hâdul zmeu. Pe atunci, nu-mi închipuiam că, întro zi, voi ajunge să fiu bântuit de un monstru, care va depăși în urâțenie, orice zmeu mai acătării. Și nici că nu voi fi în stare să-l alung, nicidecum, să-l omor și să scap lumea de el!

Când am mai crescut, am început să înțeleg de ce-mi spunea mama, să mă feresc de oamenii răi! N-am înțeles, multă vreme, cum îi deosebesc pe cei buni, de cei răi, dar, cu timpul, am ajuns să văd cum arată un om, și cum, un monstru! Doar că nu întotdeuna monstrozitățile sunt detectabile, monștrii au grijă să se ascundă. Spre deosebire de oamenii - oameni, care nu se ascund și nu se feresc, lor nu le e teamă să arate cum sunt și nu le e frică să greșească. De multe ori, chipurile lor hidoase ascund suflete minunate, nu ca la cei ce poartă măști de carnaval, în spatele cărora stau Spâni și Căpcăuni!

După ce am ieșit din lumea de basm a copilăriei, am intrat în lumea reală, unde am întâlnit alți monștri, dar nici unul nu era ca al meu, ăsta, care mă bântuie! Cei mai periculoși mi s-au părut cei care se credeau Feți - Frumoși și visau că vin pe cai albi, să izbăvească lumea de cei ca ei. Fără remușcare sau umbră de înțelegere, se vizitează unii, pe alții, ziua, în amiaza - mare! Nu ca monstrul meu, care vine noaptea și nu mă lasă să dorm!

Revin la musafirul meu silențios și dușmănos: când caut să mă liniștesc, hop! apare el, cu fața aia când blajină, când veninoasă. Iar când se apucă de vorbit, nu mai tace, nici nu-i pasă că nu vreau să-l ascult. Chiar deloc! Ce-mi spune el, știu demult, dar asta nu mă încălzește cu ceva. Și mă fierbe așa, până când obosește și pleacă, nu înainte de a se asigura că eu nu mai am mult și mor de ciudă! Mă uit urât la el, dau din mâini, să-l fac atent, să plece, dar mi se pare că-i place la mine, a prins rădăcini și nu vrea să renunțe!

Cum mă chinuie? Simplu – îmi povestește ce-am făcut în ziua aia, îmi numără greșelile și-mi atrage atenția să nu mai am încredere în oameni! Zilnic, îmi arată cât de mult mă înșel, când apreciez pe cineva! Mă judecă aspru, de sângerez, că sunt prea deschis, prea sincer, fără să verific dacă se merită! Iar eu îi reproșez că e un monstru neînțelegător, care toată viața n-a văzut decât răul în stare pură, și nu mai poate ierta. De fapt, el e cel care are dreptate, dar nu vreau să-i dau nas și să-i crească coarne! Adică, să nu-i crească coarne mai mari, decât cele pe care le are, că-mi dărâmă pereții, când mă vizitează!

Nu uită, niciodată, să-mi vâre sub nas lista celor pe care ar trebui să-i ocolesc! Care e așa lungă, că ar trebui să mă ascund sub o piatră și să nu scot capul de-acolo, să nu mi-l pierd! Mă fac că nu văd și nu aud, las’ s să creadă ei, că răul pe care mi-l fac, mă ucide, pe când, de fapt, mă întărește! Și ce dacă râd, ca proștii, în spatele meu?  Eu știu cât valorez! Și știe și monstrul meu! Nu-l pricep – de ce insistă? Nemernicia multora, nu mă mai atinge, știu că tot ei vor ieși în pierdere! Cum iese și monstrul meu, când trebuie să plece – încă nu m-a înfrânt! Ce i-a trecut lui, prin cap – să mă sperie cu moartea! N-a aflat nici acum că Moartea e o ușurare, întro lume nefericită, unde a trăi, înseamnă, de fapt, a muri încet. I-am arătat că, atunci când îmbătrănești, monștrii devin pitici și dispar! Adică nu te mai sâcâie cu exemple negative, așa că  poți să te faci că nu bagi de seamă la ce se întâmplă în jurul tău! Devii chiar nesimțit de-al binelea, dacă nu cumva așa ai fost toată viața ta! Nici monștrii nu mai vin, că vin de pomană, chit că îi primești ca pe familia ta!

De la o vreme, încerc să-l conving să se mai ducă și la alții – i-am făcut, și eu, o listă, cu cei care ar trebui bântuiți! Când s-a apucat s-o citească, l-a apucat râsul, de se ținea cu mâinile, de  burtă! Cică sunt depășit, îi știe pe toți, dar n-are timp de pierdut cu pierduții! Zice că lucrează mai bine, cu mai puțini, dar serioși, decât cu mulți și proști!

Ar fi un monstru simpatic, dacă nu m-ar chinui mereu! M-am obișnuit cu el, dar, uneori, abia aștept să plece, să mă lase să văd un film! Deși, după ce pleacă, nu mă pot concentra – n-am cum să-mi protejez urmașii de monștri, dacă eu nu mă descurc cu unul singur, al meu!

A dracului conștință monstruoasă!