Sclavii visau la libertate: munceau din zori și până pe-noptat, iar ce li
se dădea era puțin, mult prea puțin! Visele lor roz musteau de îmbelșugare,
liniște sufletească, respect, înțelegere. Hrana nu le ajungea, erau hăituiți de
mii de ispite și de pretenții absurde, știau că nu valorează în ochii stăpânilor, nici cât zgarda pe care
o purtau la gât. Iar dacă ridicau glasul, să cerșească înțelegere, li se vâra
pumnul în gură sau, mai rău, dispăreau fără urmă.
Dar
întro zi, când se așteptau prea puțin, fură, cu toții eliberați! Dintro dată,
nu numai că erau liberi, dar deveniseră proprietari pe pământurile și
acareturile în care își trăiseră viața de sclav, de până atunci.
Și atunci au muțit: nu
aveau ce să spună, de ce să se plângă și de ce să mai fure, ca să
supraviețuiască! Dacă până atunci visau, acum nu știau ce trebuie să facă!
Libertatea venise și ei nu înțelegeau ce trebuie să facă cu ea!
Când s-au mai dezmeticit,
au tăiat toate animalele primite la eliberare și au făcut un rug imens, să le
perpelească. Așa au înțeles că
libertatea înseamnă să te bucuri de ce ai, fără opreliști. Pentru că nu i-a
oprit vreo cineva! Au mâncat pe săturate și au dănțuit, s-au culcat și s-au
trezit și au luat-o, iar, de la capăt. Până s-au terminat bietele animale, care
nu erau vinovate cu ceva.
Și cum fripturile se
terminaseră, dar năravul abia se născuse, nimeni nu mai vroia să muncească,
nicidecum, să mănânce “lăturile” pentru care se băteau
înainte – dăduseră de gustul de carne și mirodenii ciudate, de mâncărurile
exotice, la care nici nu visaseră vreodată. Și atunci începură să se întrebe de
unde și cum, își pot procura banii pentru
noile visuri. Unele dintre ele, în paradisuri exotice.
Și-au vândut, pentru
început, nimicurile! Apoi, și-au vândut casele și bruma de avere. Au vândut și
pământul, devenit acum o povară – cine să-l muncească? Au închis ochii când au
dispărut pădurea, apa și pășunile, oile, vacile și păsăretul. A venit și rândul
porcilor, să dispară și rasa lor pentru întotdeauna! În tot acest timp, ochii le fugeau după
pomeni. Numai gândul că au trăit o altă viață, muncind, nu le-a trecut prin țeastă!
Munca fusese pentru sclavi, nu pentru oamenii liberi!
Nu au pierdut timpul:
și-au educat copiii să nu fie sclavi! Și că munca, tot pentru sclavi, este!
Până au ajuns să fie sclavii propriilor copii, care au înțeles bine - doar sclavii fac treburile murdare!
Copii, care au devenit niște stăpâni neîndurători, pentru că îi șfichiuiau cu
propriile exemple de educație și-i învinuiau că au fost proști și lași, când au
acceptat sclavia. Au ajuns să-i regrete pe foștii lor stăpâni, pare-mi-se mult
mai miloși și mai înțelegători.
Foștii stăpâni au rămas
tot stăpâni, doar că sclavii lor nu aveau nevoie nici de zgardă, nici de bici –
se considerau liberi și stăpâni pe soarta lor. Doar se credeau! Pentru că nu
era adevărat – treptat, treptat, și-au pierdut din veselia eliberării,
constatând că noua formă de sclavie e dictată de comoditate și dependență.
Chiar uitaseră de vremurile când erau sclavi și visau roz!
După câteva încercări
chinuite de a cere respect (cum nici nu încercaseră în sclavie), s-au potolit:
burțile lăsate, creierele amputate și obiceiul de a cerși, i-au obligat să se
retragă acolo unde încă se mai credeau stăpâni. S-au apucat să guste din supa
mereu reîncălzită a libertății și s-au apucat de comentat democrația.
Din păcate, nu s-au mai
trezit din mirajul libertății, dar au început să vadă că nu există libertate,
ci doar vise roz de libertate. Așa că sunt, în continuare, sclavi care cred că sunt oameni liberi, când, de
fapt, sunt sclavii propriei neputințe!
