TOTUL, PE INVERS!

     Prezentul îmi amintește de o viață anterioară, când eram tânăr și voios – se făcea că eram o țâră pe la Beirut, când aflu că-n țară tocmai s-a scrumut un cutremur! Cum domiciliul îl aveam (și-l am, încă), în zona nefericită unde cutremurele sunt la ele, (și la mine), acasă, mi-a sărit pitpalacul, din piept, că li s-o fi întâmplat ceva alor mei, recte - neveste-mii și lui mon son! Și cum mi se acrise, de pe-atunci, de Moldova mea dragă, dar aflată mereu cu câte-un săbioi deasupra capului, ba rusesc, ba turcesc, ba papuaș, mi-am zis că mai bine mă mut și scap de cutremure! Rău am făcut, nu m-am mutat, că nici acum nu-i rost de-o liniște, cu gonitul pe vreo autostradă, iar despre dezvoltarea economică, niciodată ca lumea, (ca să nu piardă țara, dacă devenim pașalic rusesc), a devenit doar economică, fără dezvoltare! Că ce-a fost, a murit în coteț!

Așa cum mă lăudam, cutremurul, unul relativ mare, dar relativ mic, mi-a dat ideea să mă mut la pupăza-n vale – prin Oltenia sau pe la Timișoara. Dar nu trece mult, vreo cîteva zile și aflu c-a fost un cutremuraș și pe la Timișoara. Abia atunci am înțeles că, de ce ți-e frică, nu scapi pe tine. Chiar dacă te muți și crezi că ești în siguranță, vine Bau-Bau și-ți trage scaunul. Dacă nu ți-o trage altfel!

N-am adorat vreodată teoria fatalismului, dar mi se pare stupid să-mi închipui că sunt evenimente pe care să le pot evita. Viața, moartea, răutatea, prostia, veselia, boala, etc, nu sunt chiar șarjabile și nu pot fi evitate 100%. Mai schimbăm, pe ici, pe colo, cîte-o piatră la destin, dar trebuie să fii cretin să-ți închipui că tu ești jmecher și sari etape, în timp ce ăilalți stau la coada vieții!

Scurt: m-am săturat de coronavirusul ăsta, despre care nu știu mai nimic! Nici n-am cum, cine știe, nu-i prost să-mi spună și mie! Am trecut de faza cu rânjitul la el și la cei care tremură-n izmene, când aud de el. Cred că și lui i s-a acrit de atâta scandal, nu mai poate, săracul, să se odihnească noaptea, cât îl toacă toată omuleștimea. Și nu-i grav că există, ci pentru că a intrat spinoza, psihoza și psihodoza în creierele multora, care îl visează zi și noapte. Nu-i, amărâtul! atât de ucigător, cât l-au mozolit toți și i-au pus și coarne!

Am un set de întrebări, la care nu aștept răspunsuri, că cine se știe ce dracu’ mi se mai vinde:

-dacă îmi intră coronavirusul în casă, ce să fac - să fug sau să-l iau în brațe?

-dacă aud că CRVR e la 2 km de mine, îmi iau familia și fug? Dar unde să fug?

-dacă intră și vorbește politicos, îi pun în traistă niște zahăr și faină, de la supermarket, tot am golit rafturile, pregătindu-mă pentru un război aComic? Poate pleacă și scap!

-am auzit că fuge de proști! Acum înțeleg de ce ocolesc mulți librăriile, bibliotecile, teatrele, sălile de concerte, etc! Sau am auzit greșit și-i pe invers?

-nu pot politicienii noștri să-l păstreze, cum le place lor să aibă de toate, fără cheltuială? Doar pentru ei! Că, deși au fost apeluri la mucles, au ajuns să-și bage coronavirusul, de-au dat-o-n panică!

-alt subiect nu se mai găsește, că visez doar coroane, visuri încoronate, viruse și virusări, bașca pe cineva c-o coasă, cercând să taie limba la știriști, lachei, scârbe și bulangii, în timp ce unora le merg afacerile din plin, și ăia nu-s eu!

-când e cutremur, cum e mai bine – să fugi, să te ascunzi sau să te rogi? Unde să fugi, unde să te ascunzi și de rugat, mai ai timp? Dar la coronavirus?

Știți ce zic eu? să ne adunăm mințile, acasă! Că i-am umplut de parale pe mulți, iar nouă ne-au rămas panica și coronavirusul! Nici nu mai vreau să aud de subiect – dacă vine, vine! Dacă e să mor, pot muri strivit și de-o mașină, cu Covid 19-n ea! Iar dacă e să mă chinui, o să mă chinui! Dar nu mai vreau să fiu chinuit de alții, cu tema asta!

CIVILIZAȚIE(remake)

Ne-am dat în mă-sa – ne-am cilivizat!

Civizilat! Vizat! Mai mult ne-am divizat!

Cât ne-am dorit să renegăm maimuța,

Și iată evoluția - o premărim fuguța!

Ne-am tot dorit să fim doar domni și doamne,

Deși tot ne mai ghiorăie un maț, subtil, de foame.

Precum mistrețul retardat, zăresc un friend

Ce și-a făcut din părul de pe piept, un brand,

Din labele-i de urs, lopată de grădină,

Cu creieru-i ceva mai complicat, că-i de găină!

Din spirit de economie, furăm de prin WC-uri

Hărtia și săpunul! Ca uzităm doar spray-uri.

Spălatul pe mânuțe e pură fandoseală-

Dacă ne pleacă jegul, rămâne pielea cheală!

Așa suntem expuși la viruse și microabe,

Și o s-ajungem la spital, cărați  cu toți-n roabe!

Nu mai purtăm ciorapi! Sunt mult prea perimați.

Mai bine – dinții strânși. Sau retro – încleștați!

Sacoul strâns pe fesieri ascunde budigăi

Ce, la curtea lui Ludovic al XIV-lea, aveau cei nătărăi.

Cu lanțul greu, de sute de chintale, purtat la gât

Poți domoli un taur! Sau prinzi un porc, de rât!

Vorba domoală, ce te ungea la suflet și-alina,

E-nlocuită azi, cu –  Mai du-te-n ...vraja mea!

Fete subțiri, machiate, cu țoale brenduite

Nici nu au observat pe unde-s ...opărite.

Parfumul lor cel fin, pictat cu nădușeală,

Îți mută o ureche și nasul se răscoală!

Ce zgomotoși suntem noi ăștia, civilizați-

Vorbim cu toții, odată! Și toți, neîntrebați!

Ne dăm de ceasul morții, să spunem o trăsnaie

Din care să răsară un mort hazliu și-un foc de paie!

Și ne pricepem, Doamne! la toate și la tot-

Ce dacă punem zarzavat și-oțet, întrun compot?

Vorbim 5 limbi străine!  Oriunde și la fel!

De aia ne-nțelegE 3 mâțe, o capră și-un cățel!

Civilizați, limba nu-i la-ndemâna orișicui-

Mai simplu e  cu mâna, limbajul corpului.

Mai bine am comunica prin semne,

Și-așa ne descurcăm precum o curcă-n lemne!

Nici nu am început! Dar mă opresc aici-

Din scorbura-mi umilă, de troglodit arici,

Cu-așa de multă lume, complet civilizată

Mă simt că sunt în plus! Și că am pus-o, Tată!

ȘAH-MAT!

  Nu sunt mare jucător de șah. Mai degrabă nu sunt nici măcar jucător de șah, judecând după intervalul de timp dintre două date, când am atins piesele. Pe care le ating des, când le șterg de praf!

            Tatăl meu m-a învățat să joc, fapt pentru care am luat la bătaie, de era curtea plină de fulgi, de fiecare dată când făceam greșeala să accept provocarea lui. Nici el nu se lăuda că joacă șah, nu prea avea timp și nici răbdare, doar întro după amiază de duminică, o partidă, două, rar, trei. Cum spuneam, mă bătea de nu aveam aer, până când mi-a ținut un speech, din care reieșea că nu muți nimic, dacă nu poți anticipa cel puțin trei din viitoarele mutări ale adversarului, plus replicile tale. Nici după aia nu l-am “omorât”, dar reușeam să-i mai „fur” câte un mat!

            Abia după ce a sărit de 65 de ani și a făcut 2 AVC-uri, cu hemipareză permanentă, am reușit să-l bat și să-mi iau revanșa. Glumesc – nu puteam face așa ceva, de obicei ar trebui să te pui cu unul mai puternic decât tine, nu cu unul  mai slab! Că nu e așa, nu e vina mea! Dar numai pentru bucuria de a-i vedea ochii, râzând că e încă „verde”, și tot nu l-aș fi invins mereu, chiar dacă puteam, de mult timp, s-o fac cu ușurință. Nici să nu-i iau vreo partidă, era prea deștept să nu se prindă că joc la cacealma și că mă las bătut! Să nu mint – mă bătea „pe bune”, era deajuns să mă uit pe pereți, după rahat de muscă, și dacă nu eram la zi cu anticiparea mutărilor, cum ar fi trebuit,...!

            Tot așa, din cauza mâinii parțial blocate, nu mai putea pune râmă-n ac, așa că n-a rezistat, m-a obligat să-l duc pe malul unui șanț, unde se agitau niște pești rahitici și super - poluați, să prindă pește, pe “ultima lui sută de metri”. Adică – eu să-i vâr momeala și, eventual, să-l ajut să scoată „prada”! Bineînțeles, n-am prins nimic, ăia erau pești de oraș, crescuți pe marginea ghetou-ului și erau unși cu vaselină!

            Tata, s-a dus! Eu am rămas cu lecția că, în viață, ca și la șah, trebuie să anticipezi mișcările advesarului, că doar șahul nu s-a născut doar pentru amuzament, este război în toată regula.

          Eu nu am jucat șah cu fiul meu. Poate, am mutat piesele cu fiica-mea. Ei n-or să aibă amintiri cu mine, mulțumindu-le din ochi că s-au lăsat bătuți la jocul ăsta. Și, sper! nici cu mine rugându-i să-mi vâre rame-n cârlig. De fapt, ce amintiri vor avea despre mine? O bătaie, ceva? Doamne! câte lucruri putem ignora cât trăim, ca apoi să ne plângem că le-am ratat!

            Șahul este o chestie prea nobilă, ca să fie la îndemâna oricărei ciumăfăi, cu pretenții de intelectual. Dar iată! poate deveni prilej de amintire, întrun timp care nu ține cont de anticipația noastră, ci doar de mutările pe care le-am făcut!

SCURTCIRCUITARE

   Zău că ni s-au prăjit neuronii, scurtcircuitați de mizeriile avalanșei mediatice, de nu mai gândim normal. Sau pe-acolo! Cu spume la guriță, cu limba-ntre dinți și cu creierul uscat cu feon-ul, constituim o masă de manevră, cum nici Napoleon n-a avut vreodată, adunată-n curte. Apropos de Napulionache, rămas în memoria uitătorilor de carte drept unul care avea probleme cu femeile, poate să-mi spună cineva unde se mai fac cursuri napolioniene? Văd că a crescut numărul dătătorilor de ordine și a limbiștilor adiacenți și vreau să știu unde se pregătesc. De exemplu, ieri, în microbuzul ce mă târa la munci, o cuconetă abia pășită în mijlocul de locomoție și-a descoperit bastonul de mareșal din raniță, rămas de la bunelu’, de la Vaterluu, și s-a apucat să dea ordine, fără s-o întrebe cineva de culoarea ochilor. Și cum primul eram eu, am fost pus să reglez scaunele, unde nu am atestat profesional, așa că m-am scuzat de nepricepere. La coborâre, femeia din spatele ei a atins-o cu poșeta în cîrcă, stârnind un cor de miorlăieli și mărăituri, greu de reprodus, pentru că nu-s de reproducere, erau sterile. Simpatică ființă!

            Lumea în care trăim a devenit, cum spuneam și altă dată, un soi de maidan plin de scaieți și flori de mac-mac, unde maidanezii trăiesc ca niște boieri-bibi! Să luăm cazul celor care circulă prin mijlocul străzii, unde se simt ca la ei acasă, adică îi doare-n...! Tot ieri, un nene lălăia drumul de-alungul lui, dar pe carosabil. Când am ajuns în dreptul domniei sale, a cotit spre roțile mele, în plin avânt, fără să-mi arunce, barem, un scuipat cu caimac. Ratându-l la mustață, ce credeți că a făcut? S-a uitat monstruos de urât la mine, scăpând o înjurătură, că l-am deranjat. Nu cred că s-a prins că, dacă mă urcam pe el, nu se mai uita urât, ajungea urât!

            N-am să înțeleg de ce se înghesuie omuleștenii, când vor să urce în mij-loacele de transport în comună – se dă carne, la liber? La tren, mai înțeleg, se grăbesc să prindă loc, ca să aibă unde să le amorțească oasele, până la destinație, dar de ce la lotobus, microbus, troncobus, metrou? Și de ce sunt babele, agresive, cu clăbuci la mestecător? Cred că li s-a dus tinerețea, de nici câinii nu se uită după ceva frăgezior, că nu mai e de unde, dar dacă vor să fie băgate-n zeamă, pot ține și clănțul închis, făcând pe mumia în repaus! Cât despre bătrânii care confundă drumul, cu ulița copilăriei...!

        Când zic că s-au mai dus din neuroni, iau în calcul și posibilitatea ca asta să se întâmple doar la mine. Deși, mă îndoiesc – ați auzit că Trenul Prieteniei era plin cu țigări de contrabandă? Asta da! viziune - nicotină, pentru toți prietenii mei!

           De fapt, durerea mea e mare, dar din mai multe motive, dintre care unul clar, mic și cu mujdei: de ce toți vrem să fie pedepsiți cei care își bat joc de noi? Ah! nu! nu că nu trebuie pedepsiți, ci ÎN CE CONSTĂ PEDEAPSA? Vrem să-i vedem la zdup? Unde o duc, poate, mai bine  decât mulți din noi? Unde au drepturi și stă UE cu bunghiul pe ei, să le fie cald și bine, că, de! sunt privați de libertate! De parcă i-am împins noi, să și-o privatizeze! Nu mă refer la violatori, ucigași și alte deșeuri, ci la gunoaiele care au spoliat țara asta și dintre care n-am văzut prea mulți înghesuindu-se în curtea pușcăriei. Mă refer la cei care, atunci când vor ‘ieși’, vor avea pe ce pune mâna și n-o să mai trebuiască să muncească!

              Din categoria mulgătorilor de voturi, mă surprinde poziția unor primari care au luat calea iluminării cu led-uri, contrariați de atitudinea polițiștilor locali, pe care îi văd pentru prima oară, de la înființarea acestora. Și care se declară nemulțumiți de activitatea lor! Îmi aduc aminte ce-mi spunea un polițist local – Eu dau amenzi, ca să mă aflu-n treabă, că majoritatea nu le plătesc, că n-au de unde! Sunt unii care au zeci, și dureri în șale, că le dăm noi, amenzi!

            Ei bine! zilele trecute am văzut niște personaje care prestau munci în folosul comunității! Și mi-a trecut prin minte că, dacă aș fi primar, aș cere instanțelor să mi-i dea mie pe  toți neplătitorii de amenzi, că sunt destule de făcut și nu se-nghesuie nimeni la voluntariat. Cu ce mă încălzește pe mine că ăla a luat 5 ani, dacă trebuie să-l hrănesc, să-l educ, uneori, fără rezultat, și să-l „integrez”, fără ca el să miște din mustăți? N-ar fi mai frumos, ca în locul suspendării, să-l pun să sape niște șanțuri, nu l-a obligat nimeni să facă pe specialul?

            Ați auzit de detergentul ideal pentru fructe și legume? Ăla care curăță pesticidele și ceara de pe dumnealor? Că noi, acum, mâncăm ceară și pesticide, pe care apa de robinet nu le mai spală, trebe detergent special. Da’ ceva, să le facă moi și pufoase, ca pe rufe, nu ați făcut, dragilor?

            Ce legătură are detergentul și tema de mai sus? Nici una! Sau poate o fi fost o altă repriză de scurtcircuitare! Și, dacă stau bine și gândesc, astea, de mai sus, nu prea au legătură între ele. Dar acesta e modelul după care, de la o vreme, mă prefac că meditez - încep din colțul ăsta și termin sub coada vacii!
        

SE MIRĂ ȘI BĂTRÂNII-N ȚARA ASTA!

Se miră și bătrânii-n țara asta,

Că nu e loc de-arat și semănat!

Că s-a-ntors lumea și s-a pus de-a lat,

Și e mai bine, dar, totuși, ne-am schimbat!

Mai șoșotesc bătrânii, prin gingii secate,

Că-s țarinile prăfuite și uscate!

Vaci, nu-s, și nu mai au nici lapte

Să-și umezească buzele crăpate!

Se uită-n zare și așteaptă clipa

Întoarcerii acasă, pentru cei plecați!

Se roagă să-i mai țină Dumnezeu, uitați,

Ca să-i mai vadă-odată, adunați!

Cu ochi pieriți, măsoară iarăși timpul-

Găsesc că nu-i târziu să plece-n Soare

Dar nu știu - cin’ o să le-aprindă-o lumânare?

Că lumea s-a schimbat și n-o mai doare!

Și stau bătrânii, singuri, și se miră:

-Ce s-a-ntâmplat cu lumea asta oarbă

Boțită și urâtă, ce-n stare e să soarbă

Pământul, aerul, chiar și un fir de iarbă?

De ce se duc ai lor, mai tineri, chiar copii,

Iar ei rămân în viață și vai! neputincioși?

Cum li se strânge carnea, când văd copii frumoși

Pe paturi  amărâte de spital, nesănătoși?

Puțini mai sunt cei ce au prins războiul!

Sau foametea, sau patima din cer!

Încomodați de lumea plină de mister,

Ar mai dori ceva frumos, dar nu mai cer!

Obișnuiți cu statul pe la coadă,

La farmacii se-nghesuie de zor.

Sătui de anii care tot trec și mor,

Sunt răi și acri, și fără viitor!

Cum de-am ajuns aici, pe scena strâmtă?

Mă uit la ei și simt ce mă așteaptă:

O să m-abat din calea aia, dreaptă

Voi deveni, ca ei, exact o treaptă!

Înconjurați de rele și minciuni,

Tristeți ce-au coborât din rame,

Le este frig și chiar li-e foame,

Rugându-se la timpul care doarme!

Să nu îi ignorăm - sunt tot ai noștri!

Viața le-a fost un lanț greu, de oțel!

Vom fi și noi, cândva, ca ei, la fel,

De nu vom deschide cufărul și inima din el!

SĂ NU SPERIAȚI ÎNGERUL PĂZITOR!

 De mai bine de 2 ore, mi-e rău! Ah! nu e vorba de răul obișnuit – e unul aparent nou, deși tot aceeași inimă îmi stă!

Odată, vorbind cu duhovnicul meu (pe care nu l-am mai vizitat în ultimii ani, spre marea mea rușine!), acesta mi-a spus că unele fapte nu sunt neapărat, păcate! Dar trebuie să gândim înainte de a lua o hotărăre, de a acționa, pentru că ne putem abate de la calea cea dreaptă și ne părăsește Dumnezeu. Spre exemplificare, spunea că fiecare dintre noi avem un înger păzitor, pe care, dacă nu suntem atenți, îl speriem și-l facem să se îndepărteze, rămânând fără apărarea divină, și trebuie să muncim foarte mult să-l aducem înapoi. Explicația sa venise la întrebarea mea dacă e bine să-ți ghicești viitorul în cafea, cărți, sau să apelezi la farmece. N-a sărit în sus, nu m-a apucat de beregată, nu m-a amenințat cu focul Iadului, ci mi-a spus că nu există decât magie neagră, nu există magie albă, iar cei care fac din astea, e clar cu cine lucrează! Doar atât - să nu-mi mai sperii îngerul păzitor, făcând din astea! L-am ascultat și-am primit destule dovezi că cineva, acolo sus, mă iubește! Deși sunt convins că n-am să plec din lumea asta, fără să se tragă răbojul și să plătesc pentru toate relele pe care le-am pricinuit!

Astăzi îngerul meu păzitor a fost cu mine: vrând să ies din parcarea din Grădina Publică, am simțit că ceva îmi frânează roțile pe spate! Mi-am zis că iar o fi vreun dâmb, vreo cărămidă sau bolovan, nu contează ce era, știu că-mi punea piedică. Am dat să accelerez, dar a fost un scurt moment de ezitare, care a fost norocul meu: din dreapta, din spatele unei dube, alene, A IEȘIT O MĂMICĂ C-UN CĂRUCIOR! LA CIRCA 50 DE CM DE SPATELE MAȘINII! CARE A TRECUT ÎNCET, FĂRĂ SĂ MIȘTE CAPUL, PE CARE ÎL ȚINEA ÎNCLINAT SPRE STÂNGA, UNDE ȚINEA TELEFONUL! Am ieșit prin spatele ei și m-am oprit în dreptul lor – NICI NU M-A VĂZUT, NICI NU M-A BĂGAT ÎN SEAMĂ! Căruciorul era pentru gemeni, iar mămica nu părea să fi terminat liceul!

Nu știu cum am plecat de-acolo – o clipă, să fi dat mai repede cu spatele! Mă vedeam la poliție, dând declarații, rămânând cu conștiința încărcată că am omorât pe cineva! Mai ales, copii! Pentru că erau TREI COPII! dacă punem și mama, la socoteală!

M-am convins – mă iubește Dumnezeu! Altfel nu cred că s-ar fi terminat așa: îngerul meu păzitor să-și bage piciorul sub roțile mele, ca să mă oprească! Doamne! a devenit periculos și să trăiești normal!

GÂNDURI MARI LA OAMENI MICI

  Bunica se trezește interpelată pe WHATS APP, de  către nepotul de aproape  5 ani, care pare foarte bulversat și neliniștit:

-Bunica, am o problemă mare și nu știu cum să procedez! Am o dilemă!

Bunica rămâne perplexă – de unde știe ăsta mic, de dilemă? O fi știind și ce înseamnă?

- Ce anume te frământă?

- Am trei fetițe la grădi, care mă iubesc, și nu știu cu care să mă-nsor!

Bunicii i se face rău – treabă serioasă, ce mai!

- Adică?

- Sunt două fete care mă pupă toată ziua! Dar nu-mi place că mă pupă tot timpul!

- Și?

- Și mai e Ioana cea Mică! Ea nu mă pupă toată ziua! Pe care s-o iau de nevastă?

- Păi, trebuie să alegi pe cine îți place cel mai mult!

- Atunci o aleg pe Ioana cea Mică! (Țipă la maică-sa, aflată în bucătărie). -Mami, am găsit cu cine mă însor! M-a ajutat bunica. Gata! o aleg  pe Ioana cea Mică. (Rămâne cu degetul în falcă) -Bunica,  da’ cu celelalte două ce fac?

Tocmai intră tatăl, care a prins ceva din discuție :

- Dar de ce vrei să te însori așa de mic?

- Pentru că eu cresc prea repede și nu am timp !

ÎMBÂRLIGĂCIOSUL

   Dacă pe vremea lui Răposatu, se legau prietenii la rând la carne sau la butelii, moda statului în noadă, la coadă, se mai păstrează și azi, doar că cele mai frecvente relații apar acum la statul pe la ușa medicilor. Și cum să nu legi prietenie cu cineva aflat în suferință, mai ales că nici tu nu prea pari întreg-întreguț?!?

            Prin urmare, coada de 7 persoane existente înainte de începerea programului medicului în cauză, supravegheată ochiometric și aleatoriu de trupa de 4 majorete... pardon! asistente care sparg semințe, fu întregită cu următorul viitor pacient (sau nu!), un personaj pus pe arcuri, fără stare de repaus.

            Prima dată năvăli peste trupa de supraveghetoare, deranjându-le din ocupațiile celeste, unde depuse, pufăind pe nări, poza proaspătă cu plămânii dumnealui. După ce ieși, continuă să pufăie pe nări precum taurul la corida, stârnind un ușor curent de aer, neprielnic celorlalți. Văzând că nu-l întreabă nimeni de sănătate, se lansă singur pe orbită:

            -Stau toate, cu mâna-n fund! Iau banii de pomană! (Lumea aprobă.) Când ajungi la mâna lor (Una singură?), se șterge cu tine...! (Nu se precizează zona.) Iar eu stau acum, ca prostu’, degeaba! (Cine să-l plătească pentru stat?) Auzi! (Aud!) îl aduc pe tata, că-i era rău, și, când îi fac analizele, zic că are TBC! Mă întreabă cine mai stă cu el - eu le spun că EU! -Trebuie să-ți faci și tu analizele, să vezi dacă ...! Și iată-mă-s umblând pe la doctori! Prost eu, să vin în țară, să văd de ăl bătrân și să mă trezesc că-s suspect de TBC, eu, care nici pastile nu iau! Țara tâmpiților – să te pună pe drumuri (Nu că n-ar fi așa! Cam are dreptate! Parțial!) M-au pus să mă și grăbesc, că nu mai au program la raze după 13.30! Și nu mai vine doctorița asta, na! e 12.15 și are program de la 12! (Noi, ceilalați, tăcem – avem deja 45 de minute, fiecare a venit mai devreme, crezând că-i singurul!) Mă enervez și plec! Păi, în Italia chema patronul săptămânal doctorul, să vadă dacă nu suntem bolnavi! Asta după ce ne-am îmbolnăvit mai mulți și ne-au băgat în carantină. (Aha! asta era cauza!) De atunci, la control! Gata, am plecat, e 12.30! Își bat joc de noi ăștia, din sănătatea românească! (Subscriem și noi!) (Intră alt amărât, cu poza plămânilor la purtător). Cei doi se cunosc deja, de la “raze”: - Intră, frate, nu mai sta ca prostu’, că nu te bagă pupezele alea în seamă! Mai ales aia cu păru lung, are niște draci în ea – mi-a spus să mă calmez! Eu am venit în țară și stau pe holuri și ea îmi cere să mă calmez? Uite-o că iese!

            -V-ați mai calmat? îl întrebă respectiva, liniștită. Că înainte vă uitați tare urât la mine!

           - Și ce? n-am voie să mă uit urât? Nu mă lași dumneata?

            Tipa se retrage, simțind pericolul. El o urmărește, privind-o fix, cu privire rea:

            -Mai ești și urătă! (Nu e chiar așa, dar fiecare cu standardele lui!) Urâta dracului!

            O doamnă în vârstă, de lângă mine, nu se poate abține:

      -Poate ai avut noroc și nevasta dumitale e mai frumoasă! (Greșeală!)

      -Da’ pe mata cine te-a invitat la vorbă? (Poate la monolog, că de jumătate de oră, doar el vorbește!) 

        Tace puțin, dar îl răcâie pe suflet:

- Ca să știi, cucoană, că am ținut două neveste! Și amândouă au plecat la băi! (Ne privește și nu e convins că am priceput cu toții.) – Ducă-se! eu mi-am trăit viața, pot să mor, că le-am făcut pe toate! Ba chiar și mai mult decât alții! Și pot să mai țin o muiere, și mai multe! Am doar 46 de ani, până la 50 și.., mai pot! Și să știți cu toții, că femeiile sunt mult mai rele decât bărbații! În Italia, erau 40 de femei și noi, 4 bărbați! nu vă povestesc cum era! La englezi, lucrez cu 5 femei la un bistrou! Iar nu vă povestesc cu e! (De fapt, nici nu l-a rugat nimeni.) Rele sunt, nu-mi spuneți mie!

Iese „urâta” și dă rezultatele. El se uită la ea și rămâne mirat: - Eu ce trebuie să fac?

-V-au ieșit bune, vă puteți duce acasă! Scrie și pe foaia aia!

            O privește cu suspiciune, dar nu se uită în hârtii:

-Eu nu cred! Am să intru la doamna doctor, să mă lămurească.

Stă puțin, eu sunt următorul. Se face că nu vede și se adresează următoarei doamne:

-Pot să intru, să întreb, că nu stau mult?

Doamna face semn către mine, că-s înaintea ei. El se întoarce și cere voie să intre. Abia aștept să-l văd plecând, așa că îi fac semn că are liberă trecere. Cum iese cel dinăuntru, se strecoară pe ușă, pe care n-o închide. Se aude tot - nu-i bolnav! Iese, mulțumindu-i cu plecăciuni doctoriței. După ce închide ușa, ridică trunchiul și se uită sfătos, la noi:

-O doamnă! nu ca urâta aia! Să tot vii la medic!

Și totuși, cred că e vorba de comunicare ! Apropos! întâmplarea nu e ficțiune deloc!

TRADUCERI

     Mătușa, cu nepoțica de 3 ani:

-Ce faci, fetiță, acolo? Te joci sau ...?

- Mă jloc! Fac pijituri!

-Ce faci?

-Pijituri!

- Adică – prăjituri! Dar nu ești prea dezbrăcată, nu ți-e frig?

-Am să iau ciurupei pe mine! Să nu mai fie flig!

-Și unde sunt ciorăpeii, că nu-i văd?

-Sunt pe falfuria aia male, lângă dirichi! Eu i-am pus acolo!

-Da’ ce, ție îți plac ridichile? Nu-s iuți?

-Mă ciupilesc de limbă, pot mânca doal una, mică!

-Și ce-ai vrea să faci acum?

-Să vlină tata și să mă care-n câcă!

-Dar nu-l doare și pe el, spatele, dacă te duce-n cârcă?

- Nu, că el e bâtlân! Mătulică! vine bunelu’! Face balaulul, cu mine! Ne jucărim amândoi tale mult!

-Am văzut că vă înțelegeți, vorbiți uneori aceeași limbă, că el e surd!

-Ce face inimoara lui bunelu’?

-Vlea balaulul!

-Vine balaurul! Uite cum te ciupe de urechi, apoi te gădilă sub braț, și te trage de nas!

-Hi-hi-hi, bunelu! De ce ai ochii așa mali și rumezi? Te-a bătut bunica?

-M-a dat cu spray! În ochi! Cică a greșit!

-Și te doale? Eu când plâng, mi se lolesc ochițorii! Și am bubiță la lăbuța asta!

-Te doare mânuța? Că lăbuță are iepurașul, ursul, ...

-Tata! Că spune tot timpul că-l doare laba stângă! Cale e difelența, bunelu’, între labă și mânuță?

-Depinde cine o folosește! Stai un pic, trebuie să mă duc urgent la baie!

-Merg și eu cu tine!

- Nu poți merge cu mine!

- Cu bunica, pot? și cu tine, nu?

-Nu poți! eu sunt bărbat!

-Și faci pișu pe colac? Că așa spune mama, după ce pleci! Pot și eu să fac pe colac!

-Cum să-ți explic...!

-Nu mai vleau să te aud! Și-așa nu țeleg ce tot îmi spuneți, că eu sunt mici, voi, mali, și întle noi e un veac de prostelitate! Pofitați că voi nu mai purtați Pampers și mâncați cu lingulița și culitul! Nici mate, nu ne mai dați, că ne doale calul! Ne lăsați să fim ploști, să lâdeți de noi, că mâncăm cuvinte! Mie nu-mi plac cuvintele, de aia nu le mănânc! Le mâncați voi, că sunteți mali și meșcheri, nu vă mai ajunge cu plăjina, pe la nare! Ia zi, când m-a colectat pe mine, cineva, când am gleșit cuvântul? Doar Papa Pișu! când tlăia!

GRABA STRICĂ TREABA?...

-Ia zi, mamaie, cum era pe vremea matale? o stârniră nepoatele, hlizindu-se pe furiș. – Cu băieții, hm?

Bătrâna le privi pe puștoaicele curioase, dintre care cea mai mare avea doar 13 ani – întrebarea nu-i venea bine, dar văzuse și auzise prea multe, la vremea ei, ca să se mai mire:

- Nici întrun caz, cum credeți voi! Cu ochii toată ziua, pe internet și la televizor, știți prea multe, mai multe decât mine.

Vru să se prefacă că asta e tot, dar își dădu seama că e inutil – întrebarea ascundea altceva și cam bănuia ce! Luă taurul de coarne, nu chiar convinsă că procedează corect:

- Numai că le știți, pe unele, prost! Tocmai ce am citit că o fată de 12 ani, a născut! Mă întreb – cum de se miră părinții ei, că era însărcinată și ei n-au văzut? Păi ei unde erau, să vadă că a căpătat alte forme, și-a schimbat comportamentul, nu mai e aceeași?

Puștoaicele făcură fețe-fețe – nu se așteptară că bătrâna să intre-n jocul lor și încă cu atâta patimă! Și da! întrebarea avea ceva ascuns în ea:

-Da’ matale nu te-ai măritat la 15 ani și-ai avut o grămadă de copii?

-Așa e, m-am măritat la 15 ani! Abia îi împlinisem, când m-a cerut al meu! Străbunicul vostru, fie-i țărâna ușoară, că bun om a fost! Pe atunci nu era ca acum, să te ia de nevastă, fără să fii fată mare! Mamele noastre nu aveau curajul să vorbească prea mult, despre asta, le era rușine. Ce vorbeau  cu fetele, erau doar sfaturi răzlețe, cum să vorbească cu ele despre cum se fac copiii? Ei! ceva - ceva mai povesteau ele, dar asta se întâmpla când erai deja măritată și n-aveai experiență prea mare. Noi, fetele, mai mult bârfeam, decât știam precis ce se întâmplă, după cum venea fiecare cu vreo trăsnaie. Așa că voi trebuie să fiți fericite - mamele voastre pot vorbi cu voi și nu muriți proaste! Dacă nu cumva știți mai mult ca ele! Dacă au, și-acum, curajul s-o facă sau nu consideră că deja le stiți, sau le ignoră! Vremea veche era altfel, că faceți mișto de noi, că eram proști: până să ajungem “acolo”, ne giugiuleam până plesneam! Nu sărut franțuzesc, așa, din prima, ci pupătură sfioasă, chit că ne tremura carnea, sub piele. De-aia eram proști, că până nu simțeam vreun fior, nu ne aruncam ca proastele! Azi, hup-țup, călare în pat, adio și-un praz verde, după! Să nu credeți că eram de lemn sau din lut, ne tropăiau și nouă, cum le spune? hormonii, dar parcă nu ne dezbrăcam așa repede, cum se face azi!

            Nu mai stați bosumflate, că n-ați înghițit nimic, stricat! Poate nu era bine nici atunci, nici e nici acum! Uite! să vă povestesc ceva: noi așteptam noaptea nunții, că dacă nu te găsea fată mare, era jale! Și, cum spuneam, mă mărit la 15 ani, când aveam mintea cât un boboc. Cum nu se găsise nimeni, să mă învețe ce să fac, ascultam și eu părerilor muierilor mai mari ca mine. Și vine vară-mea, căsătorită cu vreun an, înainte, și-mi spune:

-Vezi că bărbații e nehaliți! În noaptea nunții, bărbată-meu mi-a rupt chiloții de pe mine!

Aud și bag la cap – ploadă fără minte! Când vine momentul să ne retragem în camera noastră, mă fofilesc întrun tufiș și-mi scot chiloții – dădusem o spinare de bani, pe ei, de ce să mi-i rupă?

Până a murit, bărbată-meu m-a luat peste picior cu asta –“Da’ grăbită mai erai, de n-aveai chiloți pe tine! Nu cumva nici în biserică ...?”.

REMEMBER ( sau goana după carieră)

   Mângâie, drăgăstoasă, pisica, care se întoarse cu burta-n sus, torcând. Și amintirile începură să dea năvală, la început, învălmășite, apoi se ordonară: de mică, a visat să conducă oameni! A început cu sora ei mai mică, pe care a transformat-o în cățelul ei uman. Atât de mult o iubea soră-sa, că era în stare să bage și mâna-n sobă, ceea ce a și făcut, când i s-a cerut. Au urmat părinții ei, care nu aveau niciun cuvânt de spus, îi răsucea pe degete ca pe firul de mătase. Când  a început să meargă la școală, a descoperit că putea să-l facă pe colegul ei de bancă, să se urce și pe stâlp, fără să comenteze! Cu profesorii, a schimbat tactica – lua fața de victimă, de bolnavă sau de supărată, că aceștia nu știau ce să-i mai facă. Liceul a fost un șir de succese – olimpiade, concursuri, cenaclu, scurte povestiri premiate! Deși remarcabil de frumoasă, nici un băiat n-a convins-o să renunțe la virginitate – i-a convins pe toți, că, la ea, mai mult contează cariera, viiitorul, drumul spre culmile genialității!

            Nici cele două facultăți terminate cu brio, n-au făcut-o mai maleabilă – a lăsat un șir de inimi frânte și-un cor de hăndrălai care se lăudau cu ce i-ai făcut, dar fără să-i creadă, pe vreunul, cineva. Deja cunoscută pentru ambiția ei, se trezi singură-singurică, că începe să îmbătrânească. Atunci i se trezi și pofta de a fi ținută în brațe și mângâiată, dar nu se apropia nici picior de cangur – toți erau convinși că are inima de ghiață și creierul de oțel.

            În compensație, în câțiva ani reuși să ajungă pe trepte unde alții munceau cu deceniile, să ajungă: mașină la scară, 3 secretare, simpozioane, invitații la lumea mondenă! Nicio cerere în căsătorie! Sau măcar o invitație în parc. Și, mai ales, nicio declarație de dragoste! Și ea urca din ce, în ce, mai sus!

            Se trezi că nu mai poate urca – avea un handicap – nu avea familie. Soț, copii, soacră, cumnați, etc. Era doar ea și ambițiile sale.

            Se căsători de două ori, din conveniență, cu bărbați mai în vârstă ca ea, dar persoane respectabile. Se trezi, de fiecare dată, văduvă și moștenitoarea averii decedatului. Ajunse atât de bogată, că nu mai știa ce avea și ce nu. Ar fi trebuit să fie mulțumită, dar abia acum simți că nu are mare lucru.

            Îl cunoscu întrun supermarket, lovindu-l cu căruciorul. Cred că fusese destinul, ea nu mergea la cumpărături, avea menajere. Scuze, vorbe, ieșire în oraș, la o pizza. Nu i-a spus nici cum o cheamă, nici ce-nvârte - voia să vadă cum e când nu mai ești celebru și bogat.

            Două luni mai târziu, el a murit de cancer. Ea nici n-a știut, tocmai se pregătea să termine relația – se simțea prea umană și, de aceea, prea vulnerabilă. A plâns și a jurat că nu va mai fi slabă niciodată. Dragostea nu era pentru ea!

            Mângâie pisica și  oftează – a dat drumul la personal și tare s-ar plimba, cu picioarele goale, prin iarbă. Doar că e iarnă și - afară e frig! Oricum, e mai cald ca-n sufletul ei! Și atunci văzu că pisica năpărlise, fără să-și mai recapete blana!.Îmbătrânise!