sâmbătă, 24 februarie 2018

PĂCATELE MELE!


 Omul de servici a fost prins furând din detergent! Fapta a fost descoperită de secretară, a intrat în magazie, exact în momentul în care nemernicul umplea cutia goală, de pantofi, uitată de profesorul de sport, dar primit de la colegi, de ziua lui! Directorul a fost chemat de-acasă, unde abia ajunsese de la o oră deschisă, nici nu apucase să se descalțe! Secretara e revoltată, ticălosul a vrut s-o mituiască cu jumătate de cutie, de parcă nu avea mai mult, de unde să fure! Poate că l-ar fi iertat, dar, cu o zi înainte, ea luase jumătate de sac de ciment și nu era sigură că acesta n-o văzuse!
   Din grabă, directorul a uitat să-și vâre cămașa în pantaloni și să se încheie la șliț, ceea ce n-ar fi uimit-o pe profesoara de chimie, obișnuită să-l vadă în ipostaze inedite. Nu în aceeași situație se afla suplinitoarea de engleză, o tinerică de vreo 30 de ani, nepoată după vară, cu directorul. Nou venită, fusese deja marcată de faptul că toată lumea o considera invizibilă, ba o mai călca și pe bombeuri. Până și șobolanii știau de relația sa, de rudenie, cu directorul, cum știau și că e amanta unui deputat în prag de pensie. Datorită maistrei de patiserie, a cărei gură nu ierta decât câinii din cartier, fiind abonată la radio-șanț!
   Fu convocat un soi de consiliu profesoral, unde centrul atenției era hoțul! Până când s-a strâns toată lumea, sala semăna cu un coțet plin cu gâște, care, mai de care, mai guralivă, și care înfierau, dramatic, fapta! 
-V-am convocat la repezeală, că să decidem cum să procedăm! anunță directorul, după ce făcu liniște, bătând în masă cu un obiect, dovedit, ulterior, că fiind mânerul de la ușă.
- Să chemăm poliția! țipă doamna de civică, uitând că era bine - cunoscută ca fiind cleptomană, mai ales după ce fusese adusă, tot de poliție, la școală, după ce o prinseseră că fură din supermarket!
-   Dumnezeu vrea îndreptarea păcătosului, și nu moartea lui! sări proful de religie, de profesie preot.  Cei de față se chinuiră să-și aducă aminte - când fusese vorba de vreun linșaj? Nimeni  nu reuși să se lămurească, dar se pliară pe CREDE ȘI NU CERCETA! Ba unii își amintiră că părintele avea obiceiul să scoată câte o perlă rarisimă, lăsându-i încurcați. Și cum el drămuia și prescurile...!
-   Pentru fapta asta, acum sute de ani, era tras pe roată, ca pe Horia, Cloșca și-un curcan! se trezi vorbind proful de istorie, care ieșise de cinci ani, la pensie, și nu stătea acasă, pe motiv de plictiseală. - Dreptate și frăție! Aceasta ne este deviza de pe scut!
-  Zic să nu-l dăm la poliție, mai bine îl punem să muncească suplimentar, așa, ca o condamnare la locul de muncă! șopti profesoara de desen, măcinată de grija că, după văruit, are prea mult de muncă, la curățenie! I-ar fi prins bine brațele hoțului, mai ales că făcuse cunoștință cu ele, în alte împrejurări.
-  Uite unde duce lăcomia umană, la hoție! Nu se mulțumește cu cât câștigă, trebuie să mai și fure! comentă profesoara de română, amintindu-și că are 16 elevi, la meditații, ceea ce însemna încă patru ore obositoare.
-   Așa e, lăcomia strică omenia! aprobă profesoara de biologie, al cărei soț avea 2 ferme de galinacee, făcute cu bani europeni. Ei  nu-i trebuiau bani, avea, deja, prea mulți! Așa e când ai ouă în casă!
-   N-am putea să-l iertăm, poate n-o să mai facă? sugeră proful de matematică, nemulțumit că treaba cu furatul îl impiedecase să termine un careu de cuvinte încrucișate. Zărind privirile din jur, crucișe, își dădu seama că făcuse o gafă, așa că veni cu o completare axiomatică –Să-l batem c-un băț! până îi umflăm mâinile!
-   Propun ca toate propunerile să le scrieți pe o bucățică de hârtie! Numărăm câte sunt, de fiecare propunere, și hotărâm ce să facem! lua frâiele directorul, care - și aduse aminte că hoțul culesese o săptămâna, la propria sa vie, timp în care fusese pontat la școală!
-   Ia, dom’le, o hotărâre, nu fi ca Pilit din Pont! se trezi din mahmureală profesorul de sport, uitând că directorul tocmai îi decontase banii de benzină, când fusese la vânătoare, pe motiv că  s-a deplasat la un concurs de tenis!
-   Pilat din Pont, bănuiesc că vrei să zici? se încruntă directorul, supărat pe nerecunoștință umană. Lasă că-i mai bine să procedăm democratic, să hotărâm împreună!
Abia întrată pe ușă, bătrâna femeie de servici, căzu ca musca-n lapte - și ea mai drămuia rezervele școlii, dar nu fusese prinsă niciodată, în cei 21 de ani, de când lucra acolo. A dat s-o șteargă, dar fusese văzută de mai toți și, cum se căuta pe cine să dea vina, săriră cu gura pe ea:
-Zi, mata, Lenuță, ce să facem cu hoțul ăsta?
Femeia își înghiți scuipatul și șopti:
-N-ar fi mai bine să-l întrebați, de ce-a făcut-o?
Se uitară unii, la alții, uimiți că nu le-a trecut prin minte ceva atât de simplu!
-Zii, mă, de ce-ai furat?
-Sincer să fiu, am mai luat și altă dată, că am doi copii de crescut! Și, cu jumătate de normă, n-o scot la capăt! Nevastă-mea spală scări, la blocuri, dar pe bani puțini! Uneori, nici pe ăia nu-i primește, zic proprietarii că nu merită plătită, chiar dacă iarna îi îngheață mâinile în zoaie!
Se uitară, triumfători, unii, la alții – Recunoaște, nemernicul! că-i lacom!
-Numai că astăzi n-am luat pentru mine, ci pentru un plod dintr-a IX-a! I s-a făcut rău, în sala de sport și a vomitat peste tot! Mi-a spus că n-a mâncat de două zile, ai lui sunt beți tot timpul! I-am dat un covrig și i s-a făcut rău! Ca să n-o pățească, l-am pus să facă curat, numai că nu mergea fără detergent! M-am gîndit să-l ajut și m-ați prins!
 După ce l-au chestionat pe puști, trupa de critici a rămas mofluză - povestea se confirmase, iar ei pierduseră prilejul să - și facă datoria de dascăli!
Mă lasă memoria - asta s-a întâmplat la o școală sau la o fabrică de lapte? Zău că nu mai știu! Păcatele mele! unde mi-o fi capul? Sau așa se poate întâmpla, în orice colectivă? 

vineri, 23 februarie 2018

ÎNTRE VIS ȘI REALITATE!


  M-am trezit brusc, transpirat și nervos. Nu ajunge că, zilnic, stau cu nervii-n papiotă, acum am ajuns, ca nici noaptea să nu mai am liniște? Au ajuns și visele să mă terorizeze? Pentru că tocmai visam!
            Se făcea că veneam de la serviciu și, pe drum, un câine și o pisică stăteau de vorbă în drum. Ea, pe gard, el, în stradă! Nu dădeau semne că se dușmănesc, ba dimpotrivă, discutau amical, ceea ce neagă vechea vorbă, aia cu neînțelegerea dintre câine și pisică! Pisica tocmai povestea câinelui:
            -Și stăpânul mi-a spus că mă aruncă-n stradă, dacă nu-i prind, în fiecare zi, câte un șoarece! Mi-a fixat target! De unde să iau, eu, atâția șoareci? Dacă nu mai sunt, ar trebui să-i inventez? Și de unde fixația asta, cu șoarecii, că, până acum, n-a emis decât pretenția - să nu fac în casă?
           - Fii, și tu, șmecheră - prinde unul, fă-te că-l mănânci și i-l prezinți câteva zile, zici că-i altul, în fiecare zi!
            - Nu ține șoarecele, atâta! Dar nu-i rea ideea, pot să nu-l omor, îl ascund și-l duc și după aia! Dar tot nu înțeleg, ce i-a venit? Noi n-avem șoareci în casă!
      - Cine știe, ce-a pățit?!? Cine poate să-i înțeleagă pe oameni, uneori sunt pâinea lui Dumnezeu, alteori, sunt negri-n cerul gurii!
            - De aia umblă, ca și tine, cu coada-ntre picioare! Să nu le-o taie cineva, la cât sunt de suciți! Revenind la problema dinainte, mai bine nu mai dau pe-aici, am găsit altă familie, au un copil mic, care mă freacă pe blăniță, toată ziua! Și nu-mi pun condiții, din astea, greu de realizat! Ce, stăpânul crede că-s la normă, cum e el? Dacă vreau, nici nu-l mai cunosc! Să-și prindă, singur, șoarecii!
            M-am îndepărtat de ciudata pereche, și aș fi trecut mai departe, dacă o voce nu m-ar fi făcut să mă opresc:
            -Soro! Iar vine ăsta, supăratu’!
            Vocea venea de sus, dintrun castan obosit, întruchipată întrun corb bătrân. Am crezut că vorbea cu mine, dar am constatat că mă înșelam - vorbea cu o vrăbiuță, despre MINE!
            -Așa vine zilnic, de la muncă, zici că vine de la mină! Cătrănit și lipsit de vlagă! Am mai văzut starea asta, acum vreo sută de ani, la soldații români, care veneau de pe front! Și înainte, la țăranii răsculați, de la 1907! Au trecut ei, anii, dar oamenii tot așa sunt, ciudați!
            -Hai! Mai povestește cum era prin anii ’30- 40! Cum treceau trăsurile încărcate cu boieri!
            -Nu mai am niciun chef! S-au dus toate alea! Vreau la pensie, dar mi-au spus că n-am vechime! Să aduc acte doveditoare, că eram corb la palatul regal! Cine poate să mai probeze așa ceva? Mă simt obosit și au început să-mi cadă penele! Mai puțin decât sar, la oameni, fulgii!
            -Hai! Nu fi cutră! Mai spune-o odată pe aia, cum te-au fugărit la mineriade, când te-au făcut cobe! Tot n-am înțeles, ce-au ăștia cu tine, doar corb, la corb, nu-și scoate oc!hii?
          -Păsărică mică, vremurile se schimbă, oamenii, nu! Vrei să-ți spun de câte ori m-au confundat c-o banală cioară? O să râzi, nu mă simt jignit, eu tot corb o să rămân! Se-adună corbii!
        Îmi ajungea, cât auzisem! M-am grăbit acasă, unde nu mă aștepta nimeni.
 M-am descălțat de pantofii plini de apă și am dat să intru în camera mea, când o altă scenă mi-a tăiat avântul - doi șoareci jucau șah pe masa din sufragerie! Erau atât de concentrați, încât am crezut că nu m-au simțit! Am lăsat să cadă încălțătorul, să-i sperii, dar și-au întors capetele spre mine, dând din ele, în semn de salut! După care și-au reluat poziția în fața tablei de șah!
 Asta a fost picătura care a umplut paharul - cum? nici acasă nu pot să mă simt în largul meu?
 N-am apucat, însă, să urlu la ei, că l-am auzit pe unul dintre ei, spunând:
-Să nu mai facem gălăgie, trebuie să se odihnească! Nu e ca noi, să nu facă altceva decât să mănânce și să joace șah! Când vine din oraș, mi-e și milă de el, arată prăpădit rău! De-aia îl și las să sforăie, noaptea! Înțeleg că-i obosit, că, după cât de tare sforăie, îmi vine, cîteodată, să-l mușc de nas! Știi, mă uit la oameni și mă întreb, cum pot fi așa de stricători? Mai zic de noi, care vrem doar să ne hrănim! Văzut-au ei, că  noi vrem să ne schimbăm gresia? Sau mobila? Să ne luăm altă mașină?  Să ne facem concediul în Honolulu? Eu, unul, știu că-mi place brânza, deși n-o mai suport, că nu mai e brânză! Aș da-o pe fructe, dar nici astea nu mai sunt fructe! Cărțile sunt vechi, expirate! Porumb, numai modificat genetic! Lemnul, pe terminate! Am descoperit gustul exotic, al OSB-ului! Cu garnitură de polistiren!
M-am prefăcut că nu-i văd și nu-i aud! Afurisit vis, să înțeleg glasul altor ființe, și, mai puțin, pe al oamenilor!
Dar visul nu se terminase - am ieșit din casă, cu gândul să fac câțiva pași! La primul colț, un domn elegant urina pe o tufă de trandafiri, spre hazul unor fete tinere! Un boschetar târa un coș de la supermarket, în care trona un tomberom murdar! Taxi-ul care a trecut pe lângă mine, mi-a udat pantalonii până deasupra genunchilor! O căruță, cu un cal dezlânat, a smuls, fără jenă, oglinda unei mașini de fițe! Gunoierii au aruncat pe jos resturile din tomberoanele deșertate, peste tot miroase a împuțiciune!
Mă întreb unde se termină visul și unde începe realitatea! Acum înțeleg ce-o face pe bufniță, să stea cu ochii închiși - nu lumina, ci pentru nu vrea să vadă, ca să nu comenteze! Iar noaptea, lucrurile se văd altfel! Dacă i-ar ține deschiși, cine știe ce-ar putea spune!


joi, 22 februarie 2018

VRUTE ȘI NEVRUTE!


Poarta era închisă, fiind pauză de masă. Maricica și Elena nu se cunoșteau, au făcut cunoștință atunci, era timp, berechet! Numai că era cald, soarele bătea pe Ecuator, cerul era senin, era prea cald!
-Nu puteau pune, și ei, o bancă, aici, la intrare? mormăi  Elena, mereu nemulțumită. - Stăm, ca proastele, în picioare! Câtă dez-considerare, n-am fost de mult jicnită în amorul meu iubitor!
Maricica tăcu, era obișnuită cu statul în picioare, lucrase, în ultimul timp, la o tonetă, unde vindea fructe și legume, în piață. Ce ghinion! când a reușit să intre la o bancă, pe specialitatea ei, s-a produs nenorocitul de eveniment!
-Oare ne mai țin mult, aici, că am o problemă cu rinichii? mormăi, iarăși, Elena, se vedea clar că nu-i obișnuită nici cu așteptarea, nici cu statul în picioare, de exemplu, pe la cozi!
Maricica se uită la toacele Elenei, înalte de 14 cm, și se întrebă, în sinea ei, cum pot concura, unele, berzele? Ea, una, avea picioarele umflate, de mică!
-Mi s-a dus o unghie! Ce mă fac? continuă Elena să vorbească, foarte enervată că cealaltă nu scoate un cuvânt.- N-ai o pilă de unghii? se hotărâ s-o stârnească.
Maricica dădu din cap, în semn că nu!
Blondei vopsite i se ridică părul pe ceafă, enervată de situație, durerile de glezne și fața, de pește prăjit, a celeilalte. Totuși, n-avea ce face, trebuia să vorbească singură, cum era obișnuită, de obicei vorbea 16 ore pe zi. Mai rău era când făcea baie, clăbucii deformau speech-ul!
-Dacă știam că stau în drum atâta timp, îmi luam schimburi! Cum fac, când plec în teren! O valijoară mică, de mână! Și-mi luam pantaloni, fusta asta a plesnit pe mine, mi se văd...! N-are importanță, nu suntem decât noi două! Dacă erau câteva zeci de oameni, era  altceva! Și cine m-a pus, să mă îmbrac în negru! De aia mi-e așa cald, nu puteam să-mi iau ceva subțire?
Maricia tot nu comentă, avea un morcov și un detașament, de iepuri, aferent morcovului, ca să-i mai pese de lamentația blondei.
-Și nici n-am lăsat vorbă secretarei, să știe unde sunt! își continuă, aceasta, sămânța de limbariță. -Aveam o mulțime de întâlniri azi, cum să lipsesc?
Tăcu câteva momente, dar nu se putu abține:
-Sunt atât de plictisită! Nu sunt obișnuită cu așteptările! De obicei, sunt, eu, cea așteptată, nu invers!
- Și sunt multe așteptările alea, pe care le vrea lumea, de la dumneata? ieși din  muțenie, bruneta. - Auzi, cucoană! Știi că ești enervantă? Ia spune, când ai stat ultima dată în bucătărie?
- Dimineață, când mi-am băut cafeaua!
- Întrebarea era - când ai gătit ultima oară?
Elena strâmbă gura și-și duse degetele la frunte, semn că se gândește profund - De  gătit, mă gătesc în dormitor, nu în bucătărie! Aah! când am făcut mâncare ultima oară? Am uitat! cred că acum vreo zece ani! (Melancolică) Chiar îmi plăcea! O mai ardeam, dar și-acum o mai ard aiurea! Dar nu gătesc!
- Dar de umblat, cu picioarele goale, prin iarbă, când ai umblat?
- Ce? ești nebună? Să-mi intre spini în tălpi? Să mă înțepe pietricelele? Să calc întrun găinaț?
- Nu! să simți pământul cum îți dă energia, pe care n-o meriți! Cum pietrele îți masează tălpile, dându-ți o senzație de bine! Să simți durerea, așa cum o simte toată lumea! Și să-ți dai seama că ești, încă, om! Pentru că tot om te simți și-n bucătărie, îți trebuie, și-acolo, răbdare! Pentru că pierderea răbdării înseamnă și pierderea unei părți omenești, din tine! Dacă ai simți toate mărunțișurile astea, pe care nu vrei să le mai știi, ai avea răbdare cu ceilalți! Ai coborâ, din cerul tău pufos, printre oamenii simpli, pe care i-ai uitat!
-Mata ești mama, să-mi dai sfaturi?
-Să ferescă sfântul, să-ți mai fiu și mamă! Deocamdată, îți sunt victimă! Poate îmi explici și mie, cum de mergeai cu 128 km pe oră, prin localitate? Și de ce ai lovit șase mașini, omorându-mă și pe mine, care eram pe trecerea de pietoni? Așa v-ați învățat unii, după ce uitați să trăiți normal, vă pasă prea puțin de viețile celorlalți muritori! Ne omorâți cu zile, credeți că, vouă, nu vă vine rândul! Acum stai la coadă, să vedem unde mergem, în Rai sau în Iad! Unde crezi c-o să ajungi?



LA „GROAPĂ”!


Când simți că vrei s-o iei în nas,
Te sfătuiesc să mergi la „GROAPĂ”!
Nu te întorci cu mult mai breaz,
Cel mult, bei vinul, îndoit cu apă!

Ei! bine! dacă mai insiști,
Te poți alege c-o bătută!
Acolo dansul e stăpân,
Numai patroana e temută!

Coniacul e de zece ani!
În sticlă stă de un deceniu!
Cine-a băut din el, s-a dus!
Și cine nu!este un geniu!

Vinul e tare, de butuc!
Găsești, din coajă, în pahar!
Ba unul, mai puțin năuc
Găsi și-o pană! Și un zar!

De ești, acolo, zilier,
Te înfrățești cu toți năucii!
Ei nu au casă, nici cuier,
Și-și lasă ouăle, ca cucii!

Că cam așa e la local,
Cu fițe și pe datorie!
Bei vin de șpan și de gutui,
Dară cureaua, să te ție!

Groapa”  s-a ivit, ca din neant,
Întrun subsol, de bloc jegos!
Cu toate c-a fost reparat,
Nici astăzi nu e mai frumos!

Are, în schimb, un avantaj -
E peste drum de cimitir!
Așa că, noaptea, poți să bei
Ca o fantomă, în sictir!

I s-a dus vestea, că-i cămin
Pentru plecații dintre vii!
Dar este mult mai colosal -
E-un vad select, pentru mumii!

Toți cei care - au trecut prin urbe,
Toți! au trecut și pe la Groapă!
Uni-au plecat, să facă nani!
Alții,... acolo tot mai sapă”!

Nu-i diferență între un cavou
Și „Groapă”! Ba au și-același înțeles!
Când te sufoci și nu ai aer,
Te duci la Groapă”, tot mai des!

Vor să o bage-n patrimoniu!
Cu mari subvenții, s-o repare!
Chiar un ministru vrea s-o vadă!
Dar n-are coadă-ntre picioare!

Ei! înțeleg c-așa-i modelul!
Dar simt că, iar, ceva îmi scapă -
Dacă ar vrea să facă - un bine,
De ce ne vrea, pe toți, în  “Groapă”?

marți, 20 februarie 2018

POT SĂ SPUN LUMII...?

Pot spune lumii că - s român
Și că-s născut să mor român?
Oricâte vijelii vor trece,
Eu tot așa o să rămân!

Nu este zi și nu e noapte,
Să nu mă-ntreb, dac-aș putea,
Să fiu născut, în altă parte,
Dar, zău, nu pot, să cred așa ceva!

Iar când, atunci, când ești departe,
De vatra și de neamul tău,
Simți cum și inima-ți se - mparte
Atît în bine, cât și-n rău!

O parte vrea să stea acasă,
Să doarmă somnul liniștit!
O alta-mbie  la plecare,
Lăsându-ți sufletul lovit!

Te duci în zări îndepărtate!
Să - aduci, de toate, la copii!
Dar nici n-apuci s-ajungi la ușă
Și te întrebi când ai să vii!

Nu te așteaptă-ndepărtare,
Flori și petale de lalea!
Ți-o fi, acolo, mult mai moale!
Dar, totuși, nu e țara ta!

E-n mare parte, o himeră
Să spui că nu îți este dor!
E-adevărat! câștigi mai bine!
Dar tot cu-ai tăi, e mai ușor!

Nu tot românul e caiafă!
Nu tot românu-i ticălos!
În marea sa majoritate
Poporul ăsta,... e frumos!

Deși s-au spus, mereu, destule
Și cu ce patimă s-au spus!
Ar trebuie să înțelegem
Că ne iubește Cel de sus!

Că stăm, prin trudă, în țara asta,
Sau că muncim prin alte părți,
Degeaba s-or găsi dușmanii
Să ne gonească de pe hărți!

Avem săpat, în conștiință
Să nu murim prin praf străin!
Ne îndreptăm, mereu spre casă
Și vrem, aicea, să trăim!

Și niciodată doina noastră
Nu va vui mai cu alean
Atunci, când glia  cea străbună
Va ocroti și acesta neam!

Om mai scăpa de crengi uscate!
Vom mai cerși, din ceruri, spor!
Dar ne vom regăsi și drumul
Pe care-l cere ăst popor!

Pot lumea s-o privesc în suflet!
Cu fruntea ridicată, pot să spun-
C-așa cum au făcut strămoșii,
Așa eu voi muri ROMÂN!





luni, 19 februarie 2018

PÂNĂ LA CAPĂT!


       Băuse atât de mult, încât uitase că, după zece seara, nu mai avea unde să doarmă. Furase cele două sticle de coniac din duba unui negustor, lucru care nu fusese foarte complicat, omul trebuia să care marfa vreo 20 de metri, duba nu-i intra pe alee! Dus - întors, exact atât îi trebuise să salte sticlele! Celălalt nici nu observase, gâfâia prea tare și mai avea, încă, de cărat!
        Băuse, aproape pe nerăsuflate, jumătate de sticlă, apoi terminase sticla, umblând împleticit, pe străzile care se clătinau, de zor, în jurul lui. Nu mai ținea la băutură, din foarte puțin, nu mai știa unde era, iar ultima oară i se rupsese filmu! S-a trezit la spital, i-au spus că trecuseră două zile! Poate l-au mințit, nu se poate să fi stat atât, fără să știe ce-i cu el!
         Chiar și așa, amețit de-al binelea, ceva îi spunea că nu va ajunge la timp - ultimele trei săptămâni avusese noroc, o bătrână avusese nevoie  să spargă niște lemne și-i dăduse voie să doarmă întro magazie, cu o singură condiție - să nu vină mai târziu de zece, când încuia poarta și ușile, de frica hoților.
       Totul se răsucea în jurul său, se sprijini de ceva și, ultimul lucru pe care îl mai văzu, fu gardul, care părea că se răstoarnă peste el.
         Se trezi a doua zi, cu un strat fin, de zăpadă, așternută pe el. Deși mahmur, putu să observe că ar fi înghețat de frig, dacă n-ar fi fost haina veche și prăfuită, care-l acoperea. Prima zăpădă, așa aiurită cum era, l-ar fi terminat, nu era prima oară când dormea afară, în frig, dar acum chiar că-i înghețaseră picioarele! Cuiva i se făcuse milă de el și-l acoperise cu zdreanța aia!
         Căută cea de-a doua sticlă, dar n-o găsi și o furie rece îl năpădi - fusese prădat! Chiar atunci când avea mai mare nevoie de ceva, să-l încălzească! De aruncat, n-o aruncase, iar de spart, i-ar fi mirosit hainele, a băutură! E clar, cineva îi furase sticla!
         Mai descoperi că se afla în curtea din spatele unei case vechi, cu un gard foarte înalt, ce nu putea fi sărit. Încercă să-și amintească cum ajunsese acolo, dar nu reuși, ajungând la concluzia că alunecase și se sprijinise pe-o poartă, care nu era încuiată! Poarta era în spatele lui, deci cam așa se petrecuseră lucrurile!
         Capul îi huruia, durerea devenind dureros de enervantă. Se ridică cu greu și abia atunci îl zări pe bătrănul care-l privea!
         - Ar fi bine să intri în casă! Să-ți dau un ceai! se trezi invitat de bătrân, dar nu comentă, încercă să-l urmeze, sprijinind pereții. Înăuntru era cald, deși totul părea vechi și plin de mucegai. Bău ceaiul cald și dulce, dar durerea nu se potoli prea tare.
         -Iartă-mă că nu te-a trezit, dar nu prea avem unde să primim pe cineva! Și nici n-am făcut-o de multă vreme, să avem oaspeți! auzi, prin gălăgia pe care o făcea capul său, spusele bătrânului.- Scuză-mă, te rog, dar cum ai ajuns în curtea noastră?
         - Dacă aș ști, ți-aș spune! se răsti el, fără să înțeleagă de unde atâta ostilitate în vocea sa, doar îi salvase viața, fără să știe cine e și fără să i se ceară ajutorul. - Mulțumesc pentru haină, mi-a prins bine! încercă să mai repare ceva.
         - N-am avut alta, mai groasă, iar de cărat, nu puteam să te car, ești prea greu!
         Drace! Chiar a încercat să-l care!
        -Plec imediat, n-o să vă stau în gât! spuse, și, de data asta, ostilitatea sa devenise furie! Ce tot se băgau, toți, în sufletul lui? Nu putea să-și vadă de-ale lor? Le-a cerut cineva ajutorul? Să-l lase în pace, fiecare cu treaba lui!
         -Nu ne încurci cu nimic, însă nu avem ce să-ți dăm să mănânci, nu prea avem nici noi! Eu mă duc, am ceva de făcut! Când pleci, să strigi după mine, să încui!
        Dormi o vreme, nu știa cât, nu avea, oricum,  mare importanță! Când se trezi, găsi o nouă ceașcă de ceai, pusă pe micuța plită, la încălzit! Iar bătrânul stătea întrun fotoliu cu brațele uzate, citind  din Biblie. Acesta ridică ochii și-l zări:
-Te-ai trezit! Afară ninge zdravăn, a ajuns zăpada până la genunchi! Mai poți să stai aici, până diseară! Poate cineva te-a dat dispărut!
Cui să-i pese, de un nenorocit ca el? De unul care n-a fost în stare să-și salveze propriul și unicul copil? De unul, pe care l-a părăsit nevasta, fiindcă o bătea, o considera singura vinovată de moartea fiului lor! În timp ce el bea, nu mai știa când e zi și când e noapte! Cu ce era, ea, vinovată, că el, de băut ce era, l-a obligat pe puști să urce pe casă, unde se desprinsese o ancoră de la antenă? Copilul nici n-ar fi putut face ceva, nici el n-ar fi putut face mare lucru! Vina lui fusese că nu reparase scara, era ruptă de luni de zile, a tot amânat, până a uitat! I-a adus aminte zgomotul făcut de corpul copilului, căzând de la patru metri înălțime, cu o încercare disperată de a se agăța de streașina, care a cedat! Nu putea uita corpul plin de sânge, nefiresc de răsucit, cu un picior orientat spre spate, întrun unghi drepf, făcut cu trupul! Se blocase, văzând cum arată, n-a știut ce să facă, s-a repezit, prostește, în casă, după bandaje! La ce i-o fi trebuit bandajele? Și, în timp ce nevastă-sa urla,bînnebunită, mușcându-și mâinile, el s-a prăvălit întrun fotoliu, fără să facă nimic!
-Pur și simplu, n-am mai gândit! Cineva îmi spunea că a murit și că nu mai am ce face! Asta a fost cea mai gravă greșeală, pe care am putut s-o fac! Mai târziu, la spital, mi-au spus că, dacă nu întârziam 20 de minute, l-ar fi putut salva! Am fost, și voi rămâne, un criminal! Așa m-am apucat de băut! Tare! Soția m-a părăsit, și-așa s-au rupt toate punțile între noi! M-a părăsit și, am aflat mai târziu, a pierdut și a doua sarcină, de care nu-mi spusese, pentru  că voia să mă părăsească! Beau ca un nenorocit și n-am să mă opresc, decât atunci când mă vor găsi țeapăn! Pentru ce să trăiesc? tot un nenorocit o să mor! Nimeni nu-și închipuie ce-i în sufletul meu, pentru că n-a trecut prin ce-am trecut eu! Mă duc să beau!
Nu se mai găsise, de multă vreme, cineva dispus să-l asculte! Să nu-l întrerupă și să-l lase să plângă! Să nu - i spună, să nu mai bea! Bătrănul, cu politețea lui exagerată și cu blândețea sa nefirească, reușise să-i dea cep la trăiri demult trecute! Nici n-a realizat că a povestit unui străin, ceea ce nu îndrăznea să-și spună sieși!
Când s-a mai liniștit, s-a rușinat - cum  de putuse să se păcălească singur, să se trădeze așa urât?
Bătrănul continua să-l privească, fără ca ochii să-i trădeze scârba sau repulsia! Abia întrun târziu spuse:
-Crezi în Dumnezeu? Și, fără să aștepte răspunsul continuă - Dar în destinul tău?  Uite, am să-ți arăt ceva!
Se apucă să dea drumul la capsele, ce-i țineau cracul la pantaloni, la piciorul drept! De dedesupt ieșiră tije, arcuri și bucăți de plastic. Proteza era deasupra genunchiului, la vreo 2o de centimetri, de unde fusese rotula!
-De la diabet! Au trebuit să mi-l taie, să salveze restul! Până data viitoare! Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu ideea, nu mai vorbesc la câte a trebuit să renunț! Sau cât de greu m-am obișnuit cu proteza! Și-acum îmi vine s-o arunc! Regim, tratament, dureri! M-am apucat de băut! Tot trebuia  să mor, întro zi! Ce ziceai de nenorocire? Cum e treaba, cu nenorocitul? M-am lăsat, apoi! Știi când? Când nevastă-mea a făcut un AVC și-a rămas o legumă! Copii, nu avem! La azil, nu ne primește, avem pensii mici! Mi-au căzut pe cap treburile casei! Am noroc cu o vecină, că-mi face cumpărăturile! Nu știam să gătesc, am învățat, nu iese cum trebuie, câteodată, dar n-are cine să se plângă! Să-ți povestesc cum e să întorci un sac cu cartofi, să-i schimbi Pampersul, când tu ai un picior în minus? Crezi că poți s-o faci, când ești beat, de nu știi de tine?
Dar eu nu mă plâng, am trăit și bune, și rele! Când am fost eu bolnav, ea m-a îngrijit cum a putut! Nu pot să-i întorc spatele! Putea să fie și invers! să fiu eu, cel din pat!  Nici n-am voie să mor, cine va avea grijă de ea?
Am încercat să găsesc pe cineva, să mă ajute, să ne fie moștenitor! N-am găsit decât mincinoși, dornici de căpătuială! Și nici nu le-a plăcut, cine să se bucure la maghernița noastră?
Iartă-mă, încă o dată, de cuvintele mele! Dar când mai spui că ești nenorocit și ghinionist, să te mai gândești dacă știi, cu adevărat, ce înseamnă! Și dacă n-ai norocul la a doua șansă, pe care o arunci cât colo, prostește!


IEȘI, MÂNDRUȚO, LA PORTIȚĂ!

-Ieși, mândruțo, la portiță,
Fără ie și fustiță!
Că nu-ți trebuie măscuțe,
Ci doar niște părăluțe!
Inimă, daca-i avea,
M-aș culca la poarta ta!
Cum nu ești prea parolistă,
Nu încap, și eu, pe listă!

-Mândrule, de gura ta,
Am să ies! Când oi putea!
Și, că să nu mai fiu tristă,
Trec pe la manichiuristă!
Direct de la coafor,
Oi rămâne în pridvor,
Că începe-un serial
Adus din Munții Ural!
Mămuca nu e acasă!
Poți să vii, că nici nu-mi pasă!

-Mândro, pentru gura ta,
Nu țin cont de mama mea!
Că atât m-ai aburit,
C-am rămas un nas belit!
Inima, dacă mi-ai cere
Nu ți-aș da-o din plăcere!
Nu pot, însă, ține - n mine
Dragostea mea, pentru tine!
Nu mai fi așa ciufută!
Inima nu mi te uită!
Ieși, și tu, la club, diseară!
Că mă frigi la inimioară!

-Bade, ești un nătărău!
Vai și-amar, de fundul tău!
Că te fudulești degeaba,
Nu prea știi cam cum stă treaba-
De vrei, frate, consolare,
Ai o țâră de răbdare!
Te repezi, că surdu-n dobă!
Mai întâi, facem o probă-
De reziști, un an, cu mine,
Fără urlet și suspine,
Poți miza, pe termen mare,
Că vom fi la guvernare!
Dacă vrei, în schimb, morală,
Revoluție fiscală,
Liniște, seninătate,
Las-o-n păpușoi, fârtate!
Prea sunt multe! Eu, cât pot!
Și fără belciug, în bot!

-Mândro, am un tremurici!
Că, la cap, mai mult mă strici!
Eu, gândesc la grea ispită!
Tu, cu mintea risipită,
Faci, ce faci, m-aduci la sapă!
Eu vreau vin, tu îmi dai apă!
Eu vreau un morman de miere!  
Tu îmi dai sughiț și fiere!
Și, din patru-n patru ani,
Mă târăști prin bolovani,
Ultimul bănuț, mi-l iei!
Și-apoi, încă șapte piei!
Am, însă, o nelămurire-
Dacă, din nefericire,
Eu dau colțul, dintro dată,
Tu rămâi nemângăiată?
Sau te bucuri, c-ai scăpat
De un prost handicapat?
Nu-mi răspunde!Știu răspunsul!
La sfârșit, m-aleg cu plânsul!