SUNT ZIMBRU! DA’S PE MOARTE!

     Pentru că nu s-a inventat, încă, mașina de tuns pepeni și de malaxat miezul lor, nici n-o să vedem păpădia sub denumirea autohtonă, aia cu găina și posteriorul ei, din cauza culturismului verbal cu care suntem tratați. Vreau să spicuițez nițel despre lumea celor care, des, cuvântă, dar nu spun decât prostii. Iar noi, culmea antropofagiei, dăm din cap precum pelicanul și ne mâncăm între noi. Nesățioasele cuvântări ale oamenilor noștri politici, din care curg balele dorinței de putere și avere, încep să semene cu cascada Niagara, după ce-a secat: nu au consistență și sunt chiar oribil de transparente, de li se văd elasticul și perii de pe piept.

            Ca de obicei, aștept obișnuita întrebare – Ce dracu’ vrei să spui, Ariciule? Că alambicul e mai puțin alambicat decât cuvintele tale pline de ciudă și invidie?

            Sila  pe care am enunțat-o cu multă vreme-n urmă, nu numai că n-a trecut, dar s-a transformat în Vezuviu – câtă capacitate îți trebuie, să suporți toate inepțiile gonflabile, ale unor mafioți și cocalari politici? Mașina sus - pomenită, aia, pentru pepeni, e nimic pe lângă manevrele viermuinde din această campanie electorală, în care candidații nu spun, deocamdată, ceva! Sau, dacă spun, sunt tăieței cu lapte, frecați c-un picior de lemn! Încep să cred că cele campanii electro-teatrale, n-au alt scop decât obișnuita distragere a atenției de la problemele importante, cum ar fi: datoria externă, datoria internă, tratată cu Enterol, de unde să se mai ia bani pentru speciile pe cale de apariție, cum ar fi pensiile speciale, sau începerea noului an școlar, unde sperăm să-i vedem, la deschidere și închidere, pe aleșii noștri! Ah! nu! nu sunt singurele probleme importante – mai e multe, și cea mai grețoasă e cea că nu știm ce porcării ne mai așteaptă! Nu știu cum se face, dar mă simt de parcă stau în baie, pe tron, și consum micul dejun direct de la sursă. Nu e trecut în programul de guvernare că nimeni nu va mai flămânzi pe-aici? Uite că se poate!

            Dacă eram pe vremea năvălirilor barbare, fugeam în pădure și dădeam foc la scaieți! Prea moderna istorie contemporană și prezentă nu pomenește, însă, nimic, de refugierea în poiana cu cioate, nici de bărbile puse de popoarele migratoare în concediu și nici de ciulinii Bărăganului! Apropos! noi mai avem Bărăgan, că n-am mai auzit de el, de dinainte de ‘89? Da! Deltă, mai avem pe alocuri, să avem unde ne refugia noi, pelicanii cu gușa subțire, când ne-om trezi călare pe hârleț și cu scroafa moartă-n coteț!

            Deci, ce chiloții lui Stan Pățitu! mai putem face cu T-recții noștri politici? Pare-mi-se că ăștia joacă, în continuare, după piesa scrisă de mână străină, unde actorii sunt proști-dispuși și răi-intenționați! Nu văd în spațiul miorlăitic vreun castravete murat, să vrea să ne scoată din ...! Lipsind dorința și putoarea, o să rămânem în stadiul de celenterate? Păi, să vedem: merge agricultura, și-atât! Stadiul involutiv al investițiiilor nu crează nici măcar un sufleu de prosperitate, meseriașii, au plecat, populația activă a devenit inactivă, pensionarii se grăbesc către alte locuri mai senine, copii, se nasc din doi, în doi, cu minus!

        Dar nu asta e problema – teoria haosului, după cum merg treburile pe-aici, va trebui restructurată, fiind depășită. Dacă cineva își închipuie că un reviriment brusc, ne va scoate din hazna, e tălâmb – orice redresare ne va costa multe și noi compromisuri și cedări! Mopul va fi floare de colț, pe lângă cei care vor trebui să guverneze! Iar cu ăștia care sunt acum cocoțați în scaune, slabă speranță că vom avea, când vom fi total în găleată, vreo urmă de detergent, să ne clătim obrazul.

Dureros e că nu există nicio altă alternativă – muscocii ăștia, care bâzăie pe unde pot, fac doar galerie la sinuciderea lentă a guvernanților. N-au nici idei și nici nu ajung la un con-sex, așa că mergem mai departe cu stupizenia. Repet – tactica schimbărilor pe ultima sută de km, nu mai este valabilă, pentru că s-au făcut gradual numai prostii, nu și contramăsuri!

Nu mă pricep eu la din astea, dar dacă toată lumea își dă cu  părerea, ce! eu mai prost? 

Numai că mă simt incomfortabil – norișorul pe care stau seamănă a tornadă! Și dacă mă prinde pe-afară, cum sunt ai noștri, săritori, tare mi-e că cad cu fundu-ntrun țăruș!

Ziceam ceva de zimbru? Ei! mă automăciuleam și eu –sunt doar un bou obișnuit, înhămat la jug neputinței noastre! Arici? cine e arici? Fugi , dom’le, de-aici, eu nu știu decât de bici! Și de plici! greu la deal, cu zimbrii mici!

P.S. Ați auzit și voi, de pensii speciale pentru zimbri? Mă "bag" și eu!

FIORI ... DE DRAGOSTE!

RÂZI TU, HARAP ALB, DAR SĂ VEZI CE-ȚI FACE ILEANA COZÂMBREAZA!

     Doamna în lila era foarte nervoasă - scotocise tot standul și nimic nu i se potrivea, așa cum dorea ea! Nu că marfa era proastă, dar avea un soț acru, de critic, ce era, abia aștepta o scânteie, ca să zică ceva de rău.

            Starea ei de nervozitate era amplificată și de faptul că una dintre cele două vânzătoare plecase, deja, iar cea rămasă abia aștepta să-i plece această ultimă clientă, că să închidă și să se ducă acasă. Ca să nu mai vorbim că prietena care o adusese cu mașina, sunase să întrebe cât mai durează, că a intervenit ceva și se grăbește!

          Pe același palier mai era un alt stand, unde nu se grăbea nimeni – aveau programul mai lung cu o oră și-n plus, spațiul era al patronului, care-și avea apartamentul chiar deasupra, la etaj. Doar că nu era  aceeași marfă: un stand - textile și încălțăminte, celălalt – cosmetice și electrocasnice.

            Când răbdarea vânzătoarei se topi, dama în lila tot nu optase pentru ceva! Exact atunci sună telefonul și prietena îi spuse că e în fața magazinului și se foarte grăbește. Înșfăcă poșeta, uită să dea bună seara și se năpusti spre ușă.

         Abia după vreo 500 de metri își aminti că uitase paltonul în magazin. O rugă pe șoferiță să întoarcă, convinsă că depășise, deja, măsura, după cum cealaltă strângea din dinți.

            Doar că standul era închis! Fetele de la vecini rânjeau satisfăcute, dar se prefăceau că nu văd. Paltonul ei se vedea pe un scaun, în holul din sticlă al standului închis, dar ușa era încuiată. Dama în lila nu-și dorea decât cheia de la casă, rămasă în palton, pentru că nu putea intra înăuntru până le 23.30, când sosea soțul, iar ea avea de pregătit și ceva de mâncare! Și-a luat inima-n dinți și s-a adresat fetelor prezente, explicându-le ce vrea și întrebându-le dacă nu are cineva, cumva, cheia de la vecini. Acestea au chicotit, amuzate că dama care se foise 2 ore, avea o problemă, dar, până la urmă, una dintre ele dădu de înțeles că patronul lor, în calitate de proprietar, e posibil să aibă o altă cheie. Plină de speranță, dama în lila le rugă să cheme patronul, care, după vreo 10 minute, veni, pășind eteric, de parcă călca pe norișori. Era vizibil că fusese informat în amănunt de solicitarea doamnei, dar se prefăcu că nu știe și-o lăsă să-i explice că poate lăsa buletinul și paltonul, revenind a doua zi, doar dacă își recuperează cheia.

         Domnul se prefăcu că-l doare și că e impresionat, doar că o apucă de cot și, conducând-o spre ieșire, îi spuse:           

-Eu vă cred și vă înțeleg, dar nu știu cum puteți veni așa, să cereți lucruri imposibile! Am eu, cheie, dar de unde știu eu că e paltonul tău? Dacă vine altcineva și-l cere? nu-mi găsesc beleaua cu chiriașul, că-i răspunderea lui?

Doamna ar fi dorit să-i reamintească că se oferise să lase buletinul, dar se trezi în stradă, doar ca să audă în spatele ei, în timp ce se încuia ușa:

- S-a tâmpit lumea, de tot! Vin cu totul felul de pretenții, îi doare-n paiș’pe, că tu n-ai timp de cretinătăți!

 ------------------------------------------------------

A doua zi, la ora 10.00, patronul respectiv era la ușa băncii, unde o pusese pe nevastă-sa să facă un împrumut. Trecuseră 14 zile de când se luptau cu banca, care nu vroia să-i acorde creditul care l-ar fi scos din nenorocirea care-l păștea, din cauză că îi studiaseră trecutul și nu oferea credibilitate. Dacă nici azi nu reușește, pușcăria îl mânâncă!

După nici 10 minute, soția ieși din biroul unde intrase și, cu fața schimonosită, îi arse, fără cuvinte, două perechi de palme, de față cu toată lumea! După care porni, ca o vijelie, spre ușă!

El înțelese – nu-i dădeau banii! Dar de ce palmele...?

Se întoarse spre biroul unde se adresase soția și vru să înainteze, dar se opri – din cadrul ușii, îl privea doamna în lila!

RECUNOAȘTERE POST- MORTEM!

VRABIA, MĂLAI VIZEAZĂ!

DE-PANARE! SAU CUM SE RĂMÂNE FĂRĂ PENE!

(NEW!)Zancu se trezi târziu - când s-a uitat la ceas, să-l apuce apoplexia și durerile de burtă. Trebuia să fie la muncă de jumătate de oră! Era pe jumătate îmbrăcat, când urcă în mașină, fără să apuce să-și lege șireturile și să-și vâre cureaua la locul ei.

    Afurisita de rablă porni abia la a 7 - a încercare, dar porni! Numai că nu apucă Zancu să facă 200 de metri și cureaua îi viră către nas, speriindu-l și făcând să rotească volanul. Se auzi un scrâșnet, pauză, alt scrâșnet, iar pauză, semn că mișcarea era uniformă, dar nu și rectilinie. Abia după ce frână și trase geamul, văzu că zgâriase cu oglinda, bunătate de Audi de colecție, căruia îi adusese modificări – ditamai zgârietura pe toată lunginea mașinii. Mă rog! nu chiar pe toată, exista o porțiune fără, semn că lui Zancu îi cam tremurau mâinile și nici cu vederea nu stătea mai bine.

       Oftă din greu – altă belea, care o să-l întârzie și mai mult! Mai rămăsese foarte puțin din ridichea lui, așa de tare i-o frecase, până atunci, șeful.

Apoi privi mai atent și văzu că nu-i nimeni prin preajmă. Timp de o secundă medită profund la ce soluție să adopte – cea corectă, care implica căutarea proprietarul mașinii zgâriate și rezolvarea, pe cale amiabilă, a incidentului. Sau cea lașă – s-o șteargă bătrânește, rugându-se să nu vină cineva, după el!

Optă pentru cea de-a 2-a, unde balanța înclina în favoarea ei, deoarece mai putea ajunge la serviciu și să scape doar c-un frecuș, nu cu datul afară.

Toată ziua se uită în jur și la ușă, așteptându-se să apară cineva c-o măciucă și să-i facă zob ”caroseria”. Nu spuse nimănui ce s-a întâmplat, era destul și-așa! Mai ales când, la sfârșitul programului, descoperi că și mașinii sale i-a cam sărit ceva vopsea, datorită aceluiași eveniment diabolic.

 Și cum  văzu că nu vine nimeni, se gândi la ceva - singura soluție, ca să nu-l oprească poliția, văzându-l belit, era să șteargă urmele nefericitului accident, și știa el un loc, unde nu i-ar fi cerut vreo dovadă sau să-l înregistreze. Convins că asta era unica soluție, parcurse drumul până la service-ul în cauză, evitând zonele aglomerate, locurile unde staționa poliția sau atragerea atenției, fapt pentru care, pentru prima oară în ultimii 5 ani, își puse chiar și centura.

În curtea service-ului era mare forfotă, dar când intră el cu mașina, toate privirile se îndreptară către el și "ea". Nu înțelese de ce, așa că se duse la mecanicul pe care-l cunoștea, care-l privi ciudat, dar fără a spune ceva. Îi ascultă rugămintea, fără să schițeze, barem, vreun semn din urechi, apoi îi indică unde să parcheze în curte. După care se retrase, anunțând că se duce să-i spună patronului și revine.

Peste câteva minute, omul se întoarse la Zancu, dar nu cu mâna goală: cu el, venea și patronul, val-vârtej:

-Dumneata ești ăla care mi-ai zgâriat mașina, de dimineață, și-ai fugit?

Cel mai dureros a fost, însă, când curățat de bani și cu mașina tot zgâriată, află că șeful lui, auzind că a avut accident, ar fi zis – Păcat că n-a venit la mine! Să-l învoiesc, să-și rezolve treaba!

BÂLCIUL...DEȘTEPTĂCIUNILOR!

     De parcă nu ne-ar ajunge circul ambulant, de zi, cu zi, mare e bucuria țugulanului, să vină bâlciul pe la el, prin poiată! Nu că ar muri omuleții, de plictiseală, și se dau în lanțuri, pentru că, între timp, lanțurile sunt invizibile și s-au dus pocnetului, au apărut alte tiribombe, mai simandicoase și mai spectaculoase. Cum ar fi alegerile!

    Bâlciul copilăriei mele, ăla cu bere și gogoși fierte de gogoșari, în cazanul cu ulei de gogoși, s-a dus demult – gogoșile, le înghițim în fiecare clipă, doar că-s mai scumpe decât altă dată. S-au diversificat, însă, sortimentele de bere, nici nu-ți mai dai seama care sunt cu apă de izvor și care, cu apă de la robinet. Cum vă mai povesteam, femeia cu barbă a fost înlocuită cu tot felul de ciudați, care ne pun bărbi, iar papagalul cu răvașul, a devenit - răvășiții care ne trombonesc pe noi, papagalii!

Zilele astea a fost în urbe o tuslama de trafic și nu din cauza bâlciului, neapărat! S-or supăra ei, diasporenii, dar au prea mulți reni printre ei, care, știți! seamănă cu niște boi perfecți. Azi, de exemplu, nu era destul că erau parcate pe o străduță îngustă, o mie de mașini, două portavioane și un satelit de spionaj, trebuia să apară și-un marțian! Când am vrut să-mi văd de drum, a oprit o mașină cu număr străinez, a coborât un bivol, care a început să cerceteze, ochiometric, locul, fără să-i pese că stătea în ochișorii mei cei bâlcâzi și nu mă lăsa să circul. Cred că identifica adresa, dar nu înțeleg  de ce se mișca cu încetinitorul, avea un lob cerebral, în gips? Dacă mă apucam să-l scuip între “felinare”, viteza scuipatului i se părea, față de viteza lui, apropiată de viteza sunetului.

Uneori sunt prost-bâtă, de aceea nu înțeleg cum de e nevoie de dirijarea ciculației pietonale, de pe trotuar, de către poliția locală, la asemenea bâlci? Și-au uitat pietonii, ochelarii, acasă? Sau se găsesc prin bâlci ochelari de cal? Aha! cum caii românești au ajuns salam...! protejăm specia adiacentă!

Pe o amărâtă de porțiune de drum național, poți întâlni un cavaler Jedi, babe cu căței în lesă, babe, fără căței în lesă, precum și o mulțime de grăbiți să prindă locuri în față, la Grand Prix. Trec  ăștia de pe o bandă, pe alta, zici că-s scăpați de la rodeo, și nu neapărat sunt “frații veniți de-afară”! Mai degrabă - a venit toamna, cu alaiul ei de mârle! Pe o rază de sute de metri, în jurul bâlciului, n-ai unde să arunci o roată, nici vorbă, să parchezi. Parcă s-a spart conducta cu mașini, sau a fost descărcare de nori, cu ploaie de rapânuri. Dacă se va inventa, vreodată, parcarea cu botul în sus, sigur vor atârna mașinile precum mieii, în cinghel!

Interesant e că bâlciul a devenit un eveniment, unde poți vedea oameni pe care îi credeai vii, pe cei care în credeai morți, plus niște străini. Dacă nu te-ai înjurat demult, cu cineva, ei, bine! acum ai toate șansele! Paradoxal! dar sunt puțini cei care cumpără ceva! Majorității îi place: să miroasă a mici, să se spele pe papuci, cu bere, și să se uite la copii, când se aventurează pe sculele adrenalinei. De la an, la an, de atâtea festi - valuri, zile culturale, zile de culturism și desfaceri de coroane, bucuria bâlciului este mai umbrită de scurtarea perioadei lui, zic unii răuvoitori, datorită  prețului la închirierea terenului. Peste câțiva ani, ne vom da doar în bărci!

Și mai vine câte-o ploaie, de ne udă pân’ la …minte, și trec șuvoaiele prin bâlci, de face, toată lumea, gâlci! De bucuria bâlciului, canalizările dau pe-afară, iar unii se umplu de fiere! Apropos! canalizările astea nu se fac -  să nu se ducă apa-n sus? Că doar de-acolo vine!

Sincer, abia aștept să se termine cu circ… bâlciul! M-am săturat de aceleași haine second-hand, de jucării de pe vremea când eram cu muci la nas, de mormanele de haleală! Că, de le-ar vedea marțienii, ar zice că tare e lumea înfometată, prin zona asta, și n-a mai văzut mici și cărnați! Și, mai ales, n-ar mai fi înghesuiala asta prin și în exteriorul "zonei turistice"! Să se termine cu buluceala și-un cornet de semințe! Cu tot cu încrezuții care vin în concediu, uitând limba română, dar bine că știu, că prețurile-s mari, de parcă noi, puturoșii din țară, n-am ști aritmetică, ca ei, care dorm pe fizica cuantică! Dar să nu le amestecăm!

De fapt, dacă gândesc mai bine, bâlciul e un beneficiu – se mai adună oamenii, se mai recunosc și, apoi, se mai duc pe la cășile lor!

AMNEZICUL

    - Săracul! 10 ani au trecut de la accident și el, tot amnezic!

  Glasul coanei Frusina semăna cu un boccet ridicat în cinstea oamenilor de bine, dar nu păcăli pe nimeni – toți cei de față știau cât venin are sub limbă! Asta nu însemna că Tudorel nu putea fi considerat un monument al naturii (cu urechi) moarte, care merită, din când, în când, câte-o apreciere veninoasă.

            Se întâmplase ca, în urmă cu 10 ani, dus la o vânătoare de ciuperci, că iepurii decedaseră, să i se descărce arma lângă ureche. După împușcătură, se părea că nu pățise nimic, cu excepția umplerii pantalonilor. Ulterior, s-a văzut că Tudorel nu - și putea păstra amintirile mai mult de-o oră. După aia, zare! L-au căinat cu toții, zicându-și – Ferească Dumnezeu, de așa pedeapsă! I s-o fi tras de la păcatele lui! Dar, cu timpul, se obișnuiră cu omul uituc. Ba chiar le convenea – puteau să-l muște de bucuță, că, după nicio oră, nu-și mai amintea nici cine, nici ce, nici de unde. Precum o piesă de mobilier străvechi, de care nu vrei să te despărți, Tudorel era invitat la toate sindrofiile, pentru că putea fi ținta glumelor stupide, fără să se supere și fără să se răzbune. Și ce putea fi mai frumos, decât să mori de râs, pe socoteala cuiva, și să rămâneți prieteni?

           - Mamelucul leului de lemn, Tudorele, dragă! mare față de prost mai ai, vere! nu se putu abține Calimache, văr bun cu amnezicul.

            - E fața lui, ce tot te legi de ea? I-o spui de fiecare dată, când îl vezi, parcă n-ai ști că uită ce spui și, la urma urmei, nici nu-i pasă! Nu vezi cum stă, nesimțitul! și citește revista aia? se prefăcu Angela, mătușa amnezicului, că-i ia apărarea.  - Bine-i mai bate Dumnezeu, pe unii, cu averi și destrăbălare, sau îi ajută să uite și să nu mai știe nimic!

            - Dă-te  naibii, Tudorele, mare noroc ai, că nu ții minte de câte ori ți-am băut vinul, de te uitai ca dobitocul, pe fundul paharului!

            - Și de câte ori i-a pus, ăsta micu’, nepotu-su, Fanta în supă, de se strâmba Tudorel, dar nu zicea ceva, că uita, prostul, ce-i cu el! nu tăcu Frusina, care nu-l avusese niciodată, la  inimă, pe amnezic, de când plecase el de-acasă, la facultate, unde soru-sa Frusina n-avu parte să ajungă nici cu vreo unul dintre copii, pentru înscriere. - Ce mă frământă pe mine, este - cui își lasă averea? Că doar n-o să lase haram de avere, vacii ăleia, de fiică-sa! Tot e dus cu pluta, ar trebui să băgăm mare, pe lângă el, să cheme notarul și să ne dea și nouă, cîte-o felie!

            - E a treia oară, când spui asta, în cele trei ore și 34 de minute, de când spuneți prostii!

         Glasul sec al lui Tudorel răsună sinistru, întro tăcere care se lăsă dintr-odată! Tot el o sparse în bucăți ascuțite, care le taie auzul:

         -Iar acum 3 zile, ai atins subiectul de 5 ori! Vasile și Calimache, de 2 ori! Media pe întâlnire, total -  4 ori! În ultimele 6 luni, v-ați interesat de 414 ori, fără să vă răspund o singură dată! În ultimul an, ați reușit să atacați subiectul de 679 de ori, mai slăbuț în prima jumătate!

       Celor prezenți li se înnodară limbile în gură, doar Frusina reuși să articuleze:

- Păi, ții minte? nu mai ești amnezic?

- De-un an! Timp în care, am ajuns să vă cunosc! Ce vreți să știți despre voi?

RESPONSABILITATE

- Unde-i responsabilul cu ședințele? Cum? întârzie, i-a născut nevasta doi gemeni? Azi și-a găsit, să-i nască nevasta? Și noi, cum să o să facem o ședință eficientă, dacă el leagănă gemeni? O să trebuiască să-i numim un adjunct, că, deocamdată, el e singurul care știe să scrie procesul verbal de ședință. Să mai așteptăm puțin, poate apare! Ah! uite-l că vine, are brațele pline de Pampers și-un buchet de coada - șoricelului!

-   Mă scuzați, c-am întârziat, dar a trebuit să trec, să-l iau pe cumnată-meu, responsabilul cu primirile, să-l aduc la ședință! Nici la spital n-am ajuns, o să mergem amândoi, după ce terminăm aici. Cum puteam să nu fim la ședință, ce fel de responsabilitate ar fi asta?

- Declar ședința deschisă: aveam un singur punct, pe ordinea de zi - numirea unui responsabil cu împăierile! Mai adăugăm unul - numirea unui adjunct pentru responsabilul cu ședințele. Responsabilul cu propunerile și responsabilul cu votarea, să se apuce de treabă! Timp în care responsabilul cu numărătoarea să aducă abacul, iar responsabilul cu înregistrarea ședinței, să-și scoată scula!

-  Domnule responsabilul cu organizarea sedinței, lipsește responsabilul cu păstrarea pixurilor!

-  E aici adjunctul său? Ah! e aici! N-ai pixuri? De ce n-ai pixuri? Ai o mare responsabilitate, așa că dă fuguța și cumpără, din banii dumitale, drept pedeapsă, un pumn de pixuri. Nu interesează cât de scumpe sunt, altă treabă era dacă le cumpăram din banii noștri. Și nu uita să - l iei cu dumneata și pe adjunctul responsabilului cu apa minerală, responsabilul plin fiind învoit de mine, să culeagă la vie. O să trebuiască să modificăm regulamentul de ordine interioară, cazurile obiective ar trebui să beneficieze de învoire din oficiu. Al 3-lea responsabil cu notatul, ți-ai notat?

-  Domnule responsabil cu organizarea ședinței, lipsește și responsabilul cu ținutul cheilor și nici cei doi adjuncți ai săi nu sunt aici! N-avem hârtie!

- Are responsabilul cu hârtia! Ce dracu’! nu vă mai cunoașteți responsabilitățile? Responsabilul cu periatul, mai stai, o țâră, locului, că-ți vine acuși rândul! După responsabilul cu eradicarea fâsurilor! Să nu uiți cine te-a făcut responsabil! Pe cine punem, prin cumul, pe locurile eligibile? Nu se oferă nimeni, trebuie să numesc eu? Iar o să vină responsabilul cu bârfele, să-mi aducă la cunoștință că sunt calificat drept despot tiranic! Responsabilul cu tronarea, nu vrei să fii și adjunct a responsabilului cu ședința? Nu? ești și al 3-lea responsabil cu întreținerea? 

- N-ar fi mai bine să mai coptăm pe cineva, din afară, să ne ajute? Că suntem încărcați de responsabilități cu toții, n-avem timp să ne rezolvăm problemele!

-  Și, mă rog! la cine te-ai gîndit?

- La omul de servici, care este și instalator, și electrician, și operator calcul, și tehnician dentar! E om bun, muncitor, doar că nu lucrează ca noi, cu capul, ci prestația sa e fizică! Plus că nu poate fi învinuit de plagiat, diploma falsă sau atestat profesional! Pe astea i le-a dat responsabilul nostru cu diplomele!

- Și să-l plătim la normă întreagă? Exclus, banii de salarii sunt drămuite!

DĂ-I BĂTAIE!

(NEW!)Cum de putuse uita așa lesne, să ajungă la întrunire, după ce fusese anunțat înainte cu 2 săptămâni? Era inadmisibil să întârzie, nu mereu se adunau foștii colegi de liceu! De aceea gonea cu viteză, s-ar fi făcut de râs, dacă tocmai el, Șeful Punctualilor din toate timpurile, ar fi depășit ora  fixată, măcar cu 2 minute! Plecat de dimineață peste trei județe, nu-și mai consultase agenda, să vadă dacă nu mai era ceva lăsat la urmă. Ziua fusese fructuoasă, toate îi merseseră din plin și na! ignorase că mai are ceva important de rezolvat.

       Ca un făcut, exact acum, când se grăbea, era un trafic intens și urâcios, de parcă toți nebunii și-ar fi găsit timp să iasă pe șosea. Înjură pe unul, care-l depăși pe linia continuuă, ca, apoi, să fie el înjurat, când depăși în curbă. Flash-urile de pe banda opusă îl avertiză că ceva nu e-n ordine, fără ca scula sofisticată să avertizeze de ceva. Reduse viteza, dar se nimeri să fie pe o porțiune de drum cu restricție de viteză, determinându-l să facă spume la gură. Se mergea bară, la bară, iar el se grăbea!

            Când a scăpat de porțiunea respectivă și se pregătea s-o "calce", auzi sirena! Din spate venea mașina pompierilor și se vedea că se grăbește, nu glumă ! Doar că și el se grăbea! Marginea șoselei nu mai fusese tunsă demult, nu putea trage pe dreapta, fără să-și zgârie mașina. Să-l ocolească ei, el nu se dă din drum!

         Pompierii, ajunși în spatele său, nu puteau să treacă, participanții la trafic se făceau că ninge, nimeni nu se dădea deoparte. Strângând din dinți, gonea în continuare, făcându-se că nu vede manevrele mașiniii de intervenție, care aproape îl împingea de spate. Își aminti că era un refugiu la vreo 700 de metri și-și spuse că doar n-o fi el, mai prost, să cedeze!

            Pompierii îl depășiră înainte de refugiu și, ca un făcut, șoferii din față reușiră să-i lase să treacă, aproape îmbiindu-l să gonească pe coridorul lăsat de mașina de intervenție. Secundele de ezitare îl făcură să piardă startul, așa că pierdu și avantajul, traficul fiind reluat. O să întârzie - fu primul lui gând!

            De parcă cineva își vârâse coada, nu trecu mult timp și auzi o altă sirenă, de data asta, a Salvării! Se blestemă în gând, dar, când aceasta ajunse mai aproape, trase mai pe dreapta! Nu și cei din spatele lui, care-și vedeau liniștiți, de drum! Degeaba ambulanța dădea semnale, cei doi din spate, nici gând să se ferească! Până când cei de pe sensul invers nu se arătară furioși!

            Când dădu să intre în restaurantul unde se deșfășura, deja, întâlnirea, îi sună mobilul: printre hohote de plâns, soția îl anunță: casa mamei sale luase foc, iar pompierii nu ajunseseră decât târziu, din cauza traficului. În drum spre spital, bătrâna decedase, pentru că Salvarea ajunsese greu la locul incendiului!

VIOL SENTIMENTAL

(NEW!)

-Te vreau așa cum ești, nu te mai fandosi,

Nimic, pe lumea asta, nu-ți poate folosi!

Te tot pândesc de-un an! Te vreau și te doresc!

Am pus laba pe tine, și-acum, te folosesc!

Din tufele lățoase, de unde locuiești,

Eu mă uitam la tine! Tu, chix, mă tot chiorăști!

M-am tot jurat pe măta, că maică-mea s-a dus,

Să te răpesc, omidă! Să stai cu fundu-n sus!

Să te lucrez ca lumea, că n-ai avut stăpâni

Care să te uziteze, să te fărâme-n pumni!

Cât mai credeai că-mi scapi? Acum, s-a cam sfârșit-

Ce lesne, și ușor, te-am "dus" și te-am răpit!

Stăteam așa, pe-o rână, ca mâțul voiajor,

Când mă uitam la tine, zău! îmi venea să mor!

Care pupăzicioacă, ce mintea i-a fătat,

Te-avea, de mult, în minte și iată, te-a creat,

Să mă înnebunești pe mine? Acum, s-a terminat!

Am să pătrund în tine! Nu voi scăpa nimic!

Hormonii mei stau - smirnă! călare pe buric!

Te voi lucra, nenică, ca-n filmele de groază,

Să văd - care se urlă și care lăcrimează!

Biata Ioana, e și acum în șoc! Flambează!

E plânsă, rău! săraca! Și n-o mai violează!

Ăla-a pălit-o ceafă și ea căzu în noapte!

Apoi, nimic! doar beznă! Și se trezi pe spate!

Cărată prin pădure, cu cap de curcă beată,

E, iată! în pădure! fiind bine legată!

N-a plâns și nu s-a smiocăit, că nu e prima dată,

Când poposește-n iarbă! Și nu e rușinată!

Abia când înțelese de ce-i în stare insul,

O apucă miorlaul, și-abia atuncea, plânsul:

El adora yphone-ul! Iar ea, e banca lui de date!

Nu tu, viol! Nu rană! Nimic, nimic, măi frate!

Și-n timp ca maimuțoiul tot butona la tastă,

Ea sta ca vaca-n șură și arata a ...proastă!

Ăla vedea doar netul! Nu-i trebuia femei!

Era tot transpirat! Ea, vai de fundul ei!

Concluzie:

Ciudat! toate, odată, aveau, pe bune! rol -

Cu mâna-n telefon, nu merge un viol!

Acum se-adoră like-ul! Se pare că-i de basm!

Dai click și te pălește, din beznă, un orgasm!

Mai trist, că bebelușii nu mai zăresc în mame

Decât o biată țâță! Și niste pictograme! 

ȚEAPĂ – N-AM ÎMBULINAT-O DE TOT!

      Dacă aș zice că nu mă mai miră marea urdă și-un kil de telemea, din țara asta, aș minți, și, nefiind Pinocchio, nu s-ar prinde cineva, că vând gogonate. Doar că, în furoul meu intim, îmi zic că am mai avea o șansă, dacă n-o mănâncă pupăza din tei! Cine mai ține minte pupăza asta, că s-a umplut lumea, de pupeze, și unele dintre ele cred că-s lebede negre și-s și la guvernare.

         S-a întâmplat sâmbătă, când muritorul comun nu pleacă nicăieri, ci umblă dezlegat prin parohia sa – am rămas fără pâine! Mi-am făcut un plan subțire – la unul dintre cele două magazine apropiate, unul sigur nu mai are pită, iar la celălalt, o să pic în pauza adoptată recent, de la 15.00, la 16.00, cum am luat țeapă ultima dată, adică luni. Cum mașina e-n service pe perioada nedeterminată, iar eu mai resimt entorsa de acum două luni, indicat ar fi să încerc după ora 16.00, dar nu mai târziu, m-aș mira să aibă pâniță și-atunci! Cei 500 de metri i-am parcurs cu greu – “foalele” mele prezintă niște găurici, prin care suflă alizeul, iar copita entorsionată a început să mă doară, așa că n-am gustat gluma de la magazin, unde programul de păuzică era, de data asta, 14.00 - 17.00! Fiind ora 16.23, după ce m-am convins că am avut dreptate și nu era pâine la al doilea magazin, am cumpărat din ăsta niște kile de cartofi, că doar așa îmi amintesc ce am de cumpărat, când intru undeva și nu am ce să cumpăr, din ce mă interesează. Și, convins de copita dureroasă că nu-i ceva rău, mi-am spus că aș putea aștepta acolo până se termină pauza, să nu fac două drumuri degeaba, bașca aș putea bea o cafea de la automat, să nu mai chinui eu, una, acasă. Foarte convins că am ales corect, magazinul închis având niște patroni muncitori și de calitate, care nu mi-au făcut niciodată vreo surpriză neplăcută, deci toată încrederea, m-am chinuit să - mi extrag cafeaua din aparat. Dar se pare că banii mei nu i-au plăcut echipamentului de frecat E-uri, doar cineva din magazin a putut păcăli scula, să-mi elibereze cafeaua, cu ban nou, ăia vechi fiind nervoși și senili. Mi-am instalat fundul în micul părculeț, dotat cu 4 mese din lemn, niște bănci și - o pompă, grație fostului primar care a inaugurat părculețul cu fanfară și mocofani, spre bucurie cartierului, mare amator de zurgălăi. Masa "mea" suferise o trepanație cu toporul, iar acum incizia era acoperită cu 2 (două) foi de tablă, în a căror colțuri, bineînțeles, m-am tăiat! Or să zică democrații – măsuri dictate de lipsa de educație din cartier! Da’ de ce tablă cu colțurile-n sus? Educațiunea se poate vedea și la copertină, unde un șiș zglobiu a decupat niște urechi de elefant. Acolo, de ce nu - tablă? Colegii de părculeț - vreo 6 puști, două puștoaice, dintre care una, superponderală, o soră mare, cu sora mică, și un etnic de vreo 17 ani, care venise, și el, cu zeama de cafea, de la aparat. Și au început surprizele: slăbătura de fată s-a enervat pe unul dintre puști, că i-a mutat gentuța:- “Ce pui, mă, laba pe ea, m-a costat 30 de dolari! –Adică, cât vine în bani românești? s-a mirat ăla. – Înmulțește cu cât e dolarul și-o să vezi! – Și cât e dolarul? - 4 lei!- Și cât vine , în final?- Nu știu, că n-am timp să calculez!". După care a mutat gentuța sa de 30 dolari, pe bordură, în stradă, pe lângă unde se scurgea apa de la pompă. Și a continut să joace o variantă de volei cu strâmbături, împreună cu ponderala, care, din motive de slăbire, nu-și dădea din spinare rucsăcelul, care conținea un bidon de suc și-o pungă de snacks. Ceilalți puști au testat rezistența gardului, cu cele 4 biciclete, în timp ce tânărul etnic și-a terminat cafeaua și, bravo! a dus ambalajul la coșul de gunoi! După care și-a prins o țigară, în timp ce surorile ronțăiau din pungile care vroiau să-și ia zborul spre țările calde. N-a trecut mult timp și a apărut un BMW, din care a coborât un tânăr tatuat și înțolit, cu bulendre de firmă, care a venit să umple un bidon cu apă dotat cu robinet ultramodern. De unde se vede că și frații din diaspora preferă apa de pucioasă sau de ce-o mai fi, în locul apei minerale de la robinet. Și iar stupefacție – toți copii, inclusiv surorile, AU DUS AMBALAJELE LA COȘ!! Să moară mâțul, pe tarla! dacă m-am așteptat la asta, întrun cartier unde n-au curaj mamele din oraș să-și caute fetele, de-un viol, sau n-ai tupeu, să te uiți urât la un drogățel, empatic cu tomberonul! Zău că mai avem o șansă, dacă copiii ăștia ar fi canalizați pe unde trebuie! Mi-a fost teamă că mă bat ăștia mici, dacă nu-mi strâng gunoiul! Și-am mai constatat că puștiulimea le cam încurcă, dar intenția există, și asta e bine! Deci țeapă - n-am îmbulinat-o de tot!

     Din păcate, micul exercițiu de studiu asupra naturii umane a avut un sfârșit lamentabil: nici la 17.30, n-au mai deschis la magazin! Cei peste 25 de clienți au înjurat, (fără mine, că mie mi se uscase gura), statul degeaba în soare. Dezamăgit cumplit (tocmai ce vă spuneam ce impresie super- favorabilă aveam despre patronii magazinului, care ar fi trebuit să fie de serviciu!), după ce am epuizat subiectele de conversație cu cei cunoscuți și răspunsul la invariabila întrebare – Când deschide?, mi-am luat singurul picior valid, la spinare, și m-am teleportat la următorul magazin, aflat la alți 500 de metri! Fără a mai comenta că eram în ținută de scandal și că mă cunoștea omenirea, de om serios și cu pantaloni lungi! Pusă bucată, lângă bucată, am pierdut mai mult de-o oră și m-am enervat pentru două, ca să constat că nu suntem în stare să ne respectăm nici pe noi, nici pe cei din jur, dar spunem despre copii, că sunt răi și needucați!

SIGUR - N-AM GREȘIT ȚARA?

    Sigur n-am greșit țara în care să ne-am născut? Pentru un naționalist ca mine, să spun asta, e mai mult decât durere, e nebunie curată! N-am suferit, niciodată, lozincărimea ultimilor 30 de ani, gen “ Vreau o nară, ca afară!” Cum m-a apucat pântecăraia, auzind “ Nu ne vindem țara!” Care tot s-a vândut, la uncie, bucată sau kilogram, grație mâncătorilor de îngrășământ natural!

            

          Azi mi-a ajuns  cuțitul la ciolan - de multă vreme am evitat contactul cu sistemul românesc de sănătate, preferând să mă leg la cap, unde nu mă doare, să pustiesc rafturile farmaciilor, fără intervenția sfătoasă, a vreunui medic, și să mă tratez cum pot, ignorând problema capului! Știu! o să spuneți că nu-i sănătos să te trotilezi singur, băbește, când ești un viguros, și tomnatic, asigurat, dar vă asigur că m-am simțit mult mai bine după ceaiul de gălbenele și dulceața de pelin, decât după un sertar de chestii cu denumiri pompoase și medicamentoase, care m-au lecuit de unele și m-au îmbulinat, cu altele.

        Simțind o chemare de la dumnezeu, adicătelea respirând agale, m-am dus la medicul de familie, unde am fost întâmpinat de mereu aceeși pacienți, care, pesemne, fie sunt pensionari, fie nu muncesc nicăieri. Asta s-a întâmplat vinerea trecută, nu mergeau două episoade din aceeași telenovelă, în aceeași zi, sigur acum eram un asigurat decedat! N-am stat prea mult, doar o oră jumătate, mulțumind Cerului, că a dat cu FACEBOOK-ul, peste noi, trece timpul mai ușor, și înjuri mai puțin, când îți aștepți rândul. Nu știu ce cretin a spus că, odată cu Ceaușescu, s-a terminat și cu cozile, știu cel puțin 15 locuri unde îți pierzi timpul cu succes, la o coadă banală! Că de-aia n-are ursul, coadă, cine dracu’ să stea c-un urs, la coadă?

            Deci, azi a urmat episodul următor, când m-am dus să fac analizele: ultimele făcute, conform contractului cu Casa de Nesănătate, au fost anual, acum 2 ani! Ca să scap de nevroze medicoase, ceva analize am executat prin forțe proprii: le-am plătit sau mi-am tăiat câte ceva, să-mi iau, singur, niște sânge! De data asta, am optat, și nouat, pentru analizele decontate de stat, să nu mai zică cineva că-s fudul și evit să stau la rândul lumii! Pesemne că ceaiul de goji de aseară, avea și ceva mătrăgună, altfel nu-mi explic cum de mi-am închipuit că, dacă fac pipi la borcănel și nu mănânc, mă vede doamne-doamnele și-mi fac analizele când vor mușchii mei. Eroare – când am întrebat cum e treaba cu țânțarul anofel, care ia sânge, dama de la recepție m-a trimis 10 metri garduri, mai încolo, la laborator, ea n-avea treabă cu urina și circulația limfatică. Acolo am așteptat să - mi vină alt rând, timp în care toți suferinzii din unitate se uitau urât, unii, la alții, abia așteptând să sară vreun malefic, peste rând. Când am ajuns să-mi spun of-ul, am tăcut, am dat doar trimiterea, făcându-mi cruce, cu limba, pe cerul gurii – poate ....! Nu m-a auzit cine trebuia, mi-am făcut cruce, degeaba – am fost programat peste o lună! M-a mai înviorat faptul că eu păream întreg, față de ăla dinaintea mea, care avusese noroc, câștigase, față de mine, două zile! Asta, cred, din cauză că nu mai rezistă până atunci, părea un zombi mușcat de musca țețe. M-am întrebat – de ce oi fi eu, prostul, asigurat, dacă voi afla că mor, după ce mă-ngroapă? Cum adică - îmi trece boala, până capătă ăștia, fonduri, din banii mei? Zic și eu – dacă dau, de pomană, bani, la stat, de ce n-au, la fiecare clinică, și-un set de coșciuge, de rezervă, pentru cazurile speciale? Costă mult mai puțin decât să te tratezi!

În – păcat cu oamenii din țara asta, mi-am spus că sunt un mofturos, pot să aștept – am așteptat en’șpe ani, să vină 1989, am așteptat 30 de ani, să moară mâțul, în coteț,  fără să se schimbe ceva, mai pot aștepta o lună, să văd dacă mor sau trăiesc! Deși…!

Renunțând la variantă analizelor imediate,(că doar  n-oi crăpa de ciudă!), m-am dus să-mi fac o radiografie la foale, că  semăn cu fratele lu’ ăla de respira greu, dar nu era Vader, ci tuberculos! Amintindu-mi pe unde am circulat, tot în scopul ăsta, anul trecut, m-am dus direct la sursă, nu fără a descoperi că s-a schimbat ceva în policlinică, dar nu stilul! Ce mai, e minunat – ca să te iradieze azi, trebuie să vii de ieri, că să pleci mâine! Pentru că, unde te filmează pe interior, m-a trimis 50 de metri, să mă înregistrez! Cred că au acum mai multe înregistrări cu mine, pe camerele de supraveghere, decât cu plămânii mei! L-aș întreba pe nenea, sau pe tanti, care a făcut organizarea, de ce nu sunt toate, puse, una, lângă alta, nici să nu deschizi ușa, ca să dai ochii cu mătușa? După ce mi s-a dat o bucată de hîrtie, pesemne ruptă dintrun notes uzat, pe care scria cine e fraierul, CNP-ul fraierului și un număr la Loto, m-am întors la camera de vizionat plămâni, unde, după ce m-am dezbrăcat, m-a luat cu frig, de la fereastra deschisă! Au ăștia, la spital, o boală - trebuie să fie cel puțin un geam deschis sau spart, să intre curentul și să sperie microbii! Sau să faci “ o rază” și să faci pneumonie, ca să ajungi să călărești, în ceruri, și alte raze! După aceea, m-au trimis tot la ușa dinainte, să aștept rezultatul! Mi-am petrecut timpul urmărind programul de sănătate de pe circuitul interior, prilej cu care am aflat că iepurii degeaba mănâncă morcovi, că tot chiori, sunt, crema solară n-are niciun efect, cu excepția prețului, că nu trebuie să citești ce efecte au pastilele, ci să urmărești efectele adverse, ca să ai ce să spui la spovedanie! Și multe, altele, dintre care și care sunt obligațiile asiguraților, parcă Legea 46/2003! Nu și drepturile, cu stângi, cu tot!

Nu pot să nu remarc că personalul medical este mai politicos astăzi, decât anul trecut! Nu se mai uită, ca la leu, când dai să bagi mânuța-n buzunar, dar, de frecat menta și ridichea, parcă mai sunt reminiscențe. O tanti târa mop-ul în sens invers acelor de ceasornic, ghivecele de la flori semănau, unele, cu ghiveciul din meniu, iar mersul languros, încă mai întorceau privirile, chit că aparținea unui pachiderm maculin! După ceva mai mult de-o oră, mi-am primit rezultatul, după ce terminasem de vizionat programul și de răspuns la întrebarea – ce se făceau, dacă nu eram doar eu, ci vreo 200 de plămânoși?

Le-am mulțumit, în gând, tuturor guvernelor care ne-au făcut sănătoși, de puțim, și, mai ales, că au mărit salariile și ca fiecare cameră de la biroul administrativ, să aibă propria instalație de climatizare! Tușesc puțin mai rar, dar nu scuip din plăcere!

Și mi-am amintit că, acum 32 de ani, m-a pălit o criză de gastrită, la Anvers – 15 minute , mai târziu, eram întrun taxi cu pilot automat, dus la o clinică particulară, care ținea de societatea de asigurări de care aparțineam. Unde am stat 5 minute, cu moaca strâmbă și cu junghiuri în burtă, să mă vadă un medic și să mă trimită, cu un alt taxi, la altă clinică. Mai mult au durat drumurile, decât consultațiile, iar analizele le-au făcut legându-mă de-o masă, cum e și pe la noi, acum, de ne leagă, de nici nasul nu mi-l puteam mișca! Doar că mi le-au dat în următoarele 10 minute, cu taxi-ul așteptându-mă afară. Pe ceas, toată povestea a durat, cu tot cu drumurile prin ditamai orașul, 2 ore! La nici 3 ore, de când m-a pălit primul sughiț, nu mai simțeam decât o ușoară jenă! A doua zi, m-a vizitat medicul, să vadă dacă mai respir! Ei, bine! respiram, și încă bine! Răuvoitorii or să zică – așa e cu clinicile particulare, că-s pe bani! Bun-bun! vreau și eu, pe bani, dar nu plimbat de la Ana, la Caiafa! Și să nu mai dau bani, la milogi și îmbuibați, umblu cu sacoșa de bani, după mine, doar să nu mor nespovedit!

De aia întreb, ca prostul – e sigur că că n-am greșit țara? Că nu-i, săraca, vinovată, doar oamenii din ea au bolunzât, că nu mai judecă normal și omenește! Și eu o să mor, de moftureală!... cine să-mi dea socoteală?

RĂZBOI IN JUNGLA CIVILIZAȚIEI

     Cei 6 păreau nelalocul lor în barul ăla - parcă erau niște rinoceri, întrun club de rațe! Preferaseră să iasă din oraș și să meargă undeva, unde să fie vegetație, apă și soare, dar nimeriseră la pensiunea selectă de lângă lac. Odată intrați, se părea că nu-i băgase nimeni, în seamă, dar viața îi învățase, pe fiecare-n parte, că lucrurile simple sunt de obicei, complicate, deci intrarea lor nu scăpase neobservată. Nici n-avea cum, figurile lor hirsute și fețele posomorâte săreau în ochi, de la kilometri distanță!

-Plecăm? întrebă J., dar modul cum rosti întrebarea suna ca o provocare, ce nu avea decât un singur răspuns.

Așa că au rămas! Nu prea se simțeau în largul lor, dar li se acrise să tot încerce să bea ceva – peste tot, în orășelul ăla turistic, dăduse peste aceleași fețe plictisite și snoabe, care-i privea ca pe niște viermi! Iar ei nici nu prea se simțeau altfel, avându-se în vedere situația lor.

Cei șase formau o echipă de montatori, aparținând de o firmă  care prinsese un contract gras în zona aia turistică – un restaurant uriaș, cu piscină și zonă comercială. Deși păreau puțini, echipamentele cu care lucrau erau ultimul răcnet al modernismului, astfel că partea lor de lucrare - fundația, se va termina în curând, iar ei vor pleca în altă parte, la altă lucrare. Niciunul dintre ei nu avea familie, nu-i lega nimic de vreun loc. Nu se iubeau între ei, dar, muncind de ani împreună, se respectau destul de mult, ca să nu se încaiere. Plus că fiecare muncea independent, iar patronul făcuse atât de multe pentru fiecare dintre ei, când lumea îi repudiase, încât nu îndrăznea unul, să-l contrazică sau să-l supere cumva!

În seara aceea, ieșiseră la o bere, dar se pare că nu avuseseră noroc - nici aici n-au scăpat de grupul de băieți de bani gata! Aceștia tocmai intraseră pe ușă, atrăgând atenția prin trântirea ușilor, strigătele folosite pe post de conversație și, mai ales, prin hainele de fițe cu care erau îmbrăcați. Cele trei tipe, care îi însoțeau, nu se deosebeau prea mult de cei 11 bărbați gălăgioși, care păreau cunoscuți de toată lumea, pentru că, odată intrați, fie erau întâmpinați de strigăte vesele, fie locul se golea fără explicații.

Era deja al cincilea local unde cei șase au vrut să rămână, dar, de fiecare dată, se treziseră cu scandalagii, așa că evitară orice conflict și ieșiseră afară, să caute alt loc. De data asta, însă, le intrară în cap că nu e doar o concidență, dar se înșelau – trupa nesuferiților considera că toată lumea e a lor și că toți ceilalți se vor feri din calea lor!

      Cum nu știau asta, tăcuții s-au încruntat – doar n-o să fugă toată noaptea, din cauza celorlalți! Nu-i deranjase, pînă acum, nimeni, dar ei vroiau liniște și nu să intre-n necazuri!

      Blondul, care părea dirijorul celorlalți, observă căutăturile lor și ceva nu-i conveni, așa că se apropie de ei, privindu-i fix, provocator:

        -De ce se chiombelesc ăștia, la noi? Nu știu unde, dar am mai văzut fețele astea, chiar în seara asta!

      Cei șase stăteau cu spatele, căutând să se lase văzuți cât mai puțin, așa că blondul  nu se mulțumi cu atât, se duse spre ei, vârându-se în sufletul lor. Grupul blondului se puse pe chicotit, mirosea a distracție pe gratis!

-Hei, băieți! ce căutați voi în orășelul nostru, fără să cereți voie? întrebă blondul clătinându-se pe picioare. – Hopa! băieții se feresc de necazuri!

“Băieții”, care-i puteau fi, fiecare, tată, se prefăcură că nu-l aud și nu-l văd - intuise, prostul, bine - nu vroiau necazuri! Mai ales că știau cine era blondul – fiul Primarului! Iar cei din gașca lui erau, toți, copii de politicieni și de oameni cu bani mulți. Așa că berea “scăpată din greșeală”, de către blond, ateriză pe fața ciupitului tatuat, un slăbănog pe care n-ai fi dat doi bani, dar care putea fugi cu un vițel în spate. Contrar așteptărilor petrecăreților, slăbănogul nici nu clipi, dar făcu, către ai lui, un semn de retragere, care nu-i scăpă blondului.

Ce s-a petrecut apoi, s-a aflat din ziare – dintre cei 11 cheflii râzgâiați, 7 au ajuns la spital, cel mai grav afectat fiind blondul! Nici fetele n-au scăpat nevătămate, erau prea bete, ca să stea în băncuțele lor!

Abia a treia zi, cei șase au scăpat de la poliție. Cum toți aveau cel puțin o condamnare, vina părea doar a lor. Părinții victimelor au tras destule sfori, să-i vadă închiși, numai că barul avea nu mai puțin de 16 camere de supraveghere!

Patronul lor, fost pușcăriaș  și el, a ținut o conferință de presă, unde a prezentat, pentru prima oară, proiectul ”O nouă șansă”! Unde erau folosiți doar foști condamnați, pe care nu-i vroia nimeni prin preajmă. Și cu care el lucra foarte bine, cu o singură regulă – să-și respecte colaboratorii și să fie respectat! Plus că el montase camerele de supraveghere!

Nu se știe nici până azi cine a fost considerat, oficial, vinovat – foștii sau viitorii? Poate e mai bine așa, nu se știe niciodată!