PREAFERICIȚII

Cu mulți ani (în urma trenului), când necazurile mele concurau firele de păr rămase nescuturate, de pe chelie, mă apucase o deznădejde, soră cu nebunia – o frică animalică, care mă făcea să mugesc și nu mă lăsa să dorm, mi se răsucea în foale! Numai cine n-a trecut printrun atac de panică datorat grijei de mâine, când e posibil să-ți sugi pingelele, de foame, poate surâde când cineva îi prevestește că va rămâne fără loc de muncă! Sau așa ar trebui!

Ei, bine! în perioada aia nu îndrăzneam să închid ochii, barem temporar, de frică să nu-i închid definitiv, pe motiv de deces de fomiță! Și, întro noapte, pesemne că Doamne - Doamne era prin zonă și m-a prins când tremuram, de mi-a dat gând bun – dacă ajung la fundul sacului, mă fac călugăr! Nu glumesc deloc - ideea că aș putea scăpa din brațele  Foamei, refugiindu-mă întro mânăstire, m-a ajutat să-mi revin și să continui să trăiesc ca babuinul visător. De atunci,  cred că, întradevăr, Dumnezeu are un plan cu fiecare! Nu sunt sigur care-o fi planul Lui, cu mine, dar, mai târziu, am înțeles – nu pleacă nimeni, „dincolo”, fără să-și plătească răbojul și fără să ducă la bun - sfârșit, planul prevăzut pentru dumnealui!

Așa că, spre bucuria mâțelor și supărarea iubitorilor de mine, n-am ușchit-o spre locuri cu destinație finală, deși mult nu era, ba, aș putea spune – nu mai vreau să mă „duc”, să crape rânza-n dușmani, de oftică! Deși... nu-i după mine!

Odată cu redresarea (parțial) spirituală, mi-a zburătăcit și gândul de a mă mai călugări! Și bine am făcut, cine a mai văzut călugăr cu cornițe, dând cu coceni în sfânta biserică? Crăpa mânăstirea, dacă mă ascundeam în ea!

Mă enervează tare bigotismul împins până la refuz – nu am nimic cu religia creștin ortodoxă, care, fie vorba-ntre noi! nu-i perfectă, dar am cu fariseismul bisericii ortodoxe, și al bisericii, în general! Fără nicio legătură cu LGBT-ul, cum se reped unii stâng-credincioși, să eticheteze, mi se pare o prostie să accept totul, fără să mai trec prin tărtăcuță, și câte-o părere proprie! Că de-aia avem și creier, nu doar stomac, pix, fofează și rect!

Nedus pe la biserici, după cum cred unii, mi-am zis că să trec la treapta direct superioară, adică la mânăstiri! Și, cum fac parte din categoria fraierilor care nu-și cunosc țara, dar le cunosc pe-ale altora, taman ce-am vizitat Agapia și Văratecul! La Agapia am prins week-end-ul bisericesc, caz în care n-am putut vedea Muzeul lui Grigorescu, și, în genere, și altele. M-a impresionat, însă, locuințele maicilor, precum și vorba lor domoală, versată în ale conversației. Albul acestor locuințe, ordinea și curățenia au valorat mai mult decât picturile, și mi-au amintit de vremea când mă gândeam la călugărie, ca la singura soluție de a scăpa de foame, taxe și impozite, datorii și oameni de doi lei, perechea. M-am felicitat pentru renunțare, n-aș fi făcut față vieții monahale, îmi place prea mult viața asta strâmbă, ca s-o închid întro chilie, chiar și-n una cu termopane și calorifere.

La Văratec, am înțeles de ce nu mă plac în haine de lăudător al bisericii – Bă, nene! n-aveai unde să te duci la "baie"! Până când, la intrare, am găsit WC-ul, unde am dat un leu, ca să admir pictura interioară! Pentru ce am dat leul, nu știu, nu mi s-a oferit niciun pix de aur și nici o lumânare, una, micuță, să mă ard la degete! Abia atunci am benoclat ochiometrul, la marketing-ul bisericesc – dați ...Domnului, popii ăștia! Nimic nu le scapă, din care să nu facă bani! De la cruciulițele chinezești, de zici că nu avem sfinți, ci dragoni, până la tămâia din import, toate, pe lumea asta, au un preț! S-au dus vremurile când călugării și măicuțele făceau cruciulițe și alte cruci, din lemn de brad românesc, le cumpărăm pe alea făcute de Ochi-Înguști, care, se pare se închină, și ei, la Zeul-Ban, ca și biserica! Și, cum toată lumea pictează pe lemn și sticlă, avem astăzi o industrie turistică și nu numai, patronată de Prea-Sfinții Purtători de Merțanuri! Și iar vor sări bigoții de duminică, că hulesc, dar îi întreb – de unde, până unde, atâtea lucruri urâte, în care au fost implicați slujbașii Cerului? Ei n-ar trebui să fie modele de virtute, de viață trăită în cumpătare și de ajutorare a năpăstuiților? Ați văzut mulți preoți, dând de mâncare la norodul flămângios? Vreun preot, dând pomană unui sărac? Dacă ați văzut, să-mi trimiteți, și mie, o poză, să pup pe cineva în fund!

N-are, Dom’le! vreo influență asupra mea LGBT! Ba chiar aș zice - Brava, la așa management! Dacă nu m-ar revolta rapacitatea bisericii, care face doar pe unii, puțini, mult prea fericiți! Și nu mă refer la călugări și măicuțe, cei ca ei muncesc și sunt cuminți, la locul lor, știți bine la cine mi-e gândul!

MI S-A ACRIT SĂ UMBLU CU MĂNUȘI!

Părinți! Copii! Părinți, cu copii nesimțiți! Părinți nesimțiți, cu copii! Simbioză de părinți, cu copii nesimțiți! Nesimțiți! Cum vor trăi cei care sunt cu bun simț? Nu vor trăi, se vor chinui, întrebându-se dacă sunt normali! Iar ceilalți vor spune că nu, nu sunt normali! Mi se pare mie sau am patinat pe problema asta ciumată? Și care a fost rezultatul? Zero, nu-i așa?

De aceea mi-am lăsat mănușile, acasă, și, cu riscul de a fi pus la stâlpul infamiliei, revin cu draci în mine, la balot presat, pentru că îmi vine greață, pe zi, ce trece, văzând ce turnură, curbură și griblură a luat-o razna conviețuirea cu alte omuleți! Hățurile scăpate din brăcinarii idioților care ne frecționează existența, au făcut să se reproducă tot soiul de copilași drăguți ca oțetul, de care mă tem ca de fumul cel rău, dacă îmi închipui că am să ajung să mănânc un ...de pensie, de la “pomana” lor! Nu mă consolează nici ideea că mă vor ajuta copiii mei, care au deja chiar ei probleme cu copilașii ăștia neînțărcați și egoiști!

Nu pot să generalizez, că toți sunt o apă și-o insulă cu teren arabil, dar tocmai excepțiile o duc nasol – CE, EU MAI PROST? Și minunatele excepții vor renunța la mai fi minunați, fiind luați peste copită de exemplarele prost - crescute și rău - educate! Și, pentru că se spune că se practică selecția naturală, țin să le spun părinților care nu se ocupă de copilașii lor, că sunt niște idioți! Fără mănuși!

Practic, azi, în microbus-ul ce ne căra dinspre capitala lui județ, (de unde îmi mai iau eu, subiectele), 2/3 dintre călători erau ploduri ieșite de la școli înalte, bașca licee. Nu-mi sărea pălăria de pe cuier, dacă nu observam că numărul elevilor care folosesc mijlocul respectiv de locomoție, ocupând locuri, crește în progresie geometrică, tinzând către infinit. Și-acum sare un părinte ofuscat –CE, MĂ! EI NU PLĂTESC BILET?  Da! dar merg 3-4 km, cel mult 10, și au picioare tinere, cu care freacă menta pe-acasă și la școală! Nu că cei trecuți de 60 de coți, lăsați să se fortifice în piciorele! Că erau și vreo trei dintre ăștia, care, culmea! mergeau până “la capăt”! Și, dacă tot vorbim de nesimțiți, să nu-l uităm nici pe nenea șoferache, care tăcea mâlc, nu face ce trebuie – locurile sunt pentru cei care folosesc ruta, nu pentru ocazionali, ai căror bani nu știu dacă ajung în casieria firmei! Personal, o să mai meditez pe tema asta!

Deranjant nu e că ocupă locurile, ci că se fac că plouă, ninge, lapovițează sau se trag renii, cu sania – privirile lor, furișate pe sub căști, ridicate subtil din telefoane, par să fie cețoase - ei nu sunt acolo, e doar o iluzie! Zât! tanti, mama și tata m-a învățat că trebuie să am grijă de mine, ca să ajung la pensie! Cum să ajung la pensie, dacă stau în picioare? Fac varice, ca bunica, care circulă des cu microb-ul, când se duce la cumpărături pentru mine!

Ce le doresc părinților acestor copiii? Mai nimic: să ajungă să plângă de ciudă, bătrâni, pe un traseu de 300 km, în timp ce copiii lor își fac selfie, din scaune! Să-i pălească durerea de colon, de la statul în copite, sub supravegherea generațiilor care vin! Să le crească bătături pe creier, atunci când vin obosiți de la serviciu, și ajung acasă tot în picioare, în timp ce copiii lor rânjesc de fericire - uită-te la proștii ăștia bătrâni! Iar când vor voi să-i certe, să se trezească cu 2000 de scatoalce peste urechi și cu reproșul, că n-au știut să dea educație!

Dimineața, când am plecat în sens invers, un tânăr de vreo 20 de ani a oferit locul său la vreo 6 persoane  - cum urca cineva mai în vârstă, se ridica și-i oferea locul său! Așa s-a plimbat prin toată mașina, până s-a plictisit  - nu l-a refuzat nimeni! Mai mult a stat în picioare, decât așezat! Am observat chiar și două rânjete, de la cei care au beneficiat de bunul său simț! La următoarea doamnă, nu s-a mai ridicat, făcând-o să se uite urât la el. Câteodată mă întreb - cum e mai bine, nesimțit sau simțit? Pentru că tot mai mulți oameni profită de bunul - simț al cuiva, considerându-l prost!

Și la întoarcere, dar târziu, o copilă de școală generală, dintre cei care stăteau cu umbrela-n mână, și-a cedat locul unei bătrâne, care abia se ținea să nu muște pământul – copila cobora! Împreună cu alți trei ca ea! Brava lor! Și părinților lor, care i-au crescut și i-au educat, de s-au rupt în ...!

BONUS!

- Nu putem să-ți mărim salariul, că dăm mult la stat! Ai muncit foarte mult, de aceea, luna asta, ești prima pe listă, la bonus! O să vezi, o să fii foarte mulțumită!

Așa suna promisiunea administratorului, o cucoană dolofană, cu aspect de femeie serioasă, dar care nu reușea să pară convingătoare, poate datorită faptului că nu-și privea, niciodată, interlocutorul, în ochi. Cine o cunoștea, spunea că da! privește persoana în față, doar când minte! Și nu-și amintește dacă pe ea, a privit-o-n ochi!

Colegii o priviră dușmănos – cum să ia bonus, când bonus-uri nu mai văzuse nimeni, de 7 luni? Și de ce ea, și nu toți, ce? ei nu muncesc? Dacă i-ar fi spus-o în particular, ar fi fost o chestie, dar așa, spusă cu toată lumea de față, pica prost tare!

Ea pleacă în concediu, mulțumită că bonus-ul îi va permite niște mici cheltuieli de concediu, pe care, în mod normal, nu și le-ar fi putut permite. Se apucă să facă o listă cu acestea, jonglând cu mărimea bonusului, dar și cu dorințele personale, care, mai de care, mai sucită și mai plină de fantezie.

Și uite că trecuseră trei săptămâni, luase și lichidarea, iar bonus-ul refuza să capete contur, semăna tot mai mult c-un tort cu frișcă, peste trecuse crivățul. Faimoasa listă cu dorințe pentru un Moș Crăciun darnic și voios, se scurta în fiecare zi, datorită marker-ul îndoliat, cu care o scurta, consecventă. Nicio veste de la stăpânire, concediul, plecat cu pluta pe apa Sâmbetei, pușculița tot mai ușoară, tinzând către punguța cu doi bani! Dar “Speranța moare ultima!”,… odată cu bonus-ul!

Primul mesaj sosi la 06.32, dimineața, când nu se spălase pe ochișori și nu făcuse cunoștință cu pasta de dinți: era de la bancă - “Vă invităm să treceți pe la prima unitate a noastră, pentru clarificări.”. Uf! au intrat banii! Refăcu lista, adăugând, în plus, un buchet de flori! Scrise rapid un mesaj pentru șefă –“Mulțumesc, mult!”   

După două minute, alt mesaj  de la bancă –“Ați primit un mesaj de la o persoană Pinocchio. Rugăm, contactați-ne.”

Se întrebă cine naiba-i Pinochio, dar își zise că-i o greșeală, așa că ignoră mesajul. Mai trecură cinci minute și urmă alt mesaj: “Pinocchio ne transmite că vă trebuie și-o pătură, pentru că au înghețat apele.”

“Stai așa – porecla administratorei, pe care n-ar trebui s-o știe, e tocmai Pinocchio, după cât de serios vorbește!” își zise ea, uimită. Nu apucă să se mire destul, că primi mesaj de la respectiva –“Atenție! vin pinguinii, dacă au înghețat apele!”! După care primi un mesaj necunoscut –“Vrabia, mălai visează!”. Apoi, un altul, ceva cu degetul semnificativ, ridicat în sus. Apoi unul de la bancă -“ Urgent -vi s-a blocat contul!”.

Sprijinindu-se cu un deget, în gură, rămase în poziția “prost, supendat”, neînțelegând ce se întâmplă! Se apucă de mesagerit pe toți cei implicați în traficul de stupizenii, dar răspunsurile o năuciră: ”Fată! cui ai, să-ți pui pofta-n el?”; 13 mesaje cu degetul respectiv, indicând cerul; de la bancă, “Aveți un debit de 1.000 lei, datorită unei erori!”

Ăsta da! BONUS!

TRĂIM VREMURI PRIMEJDIOASE!

   Aș minți dacă aș spune că nu știu de ce mi-e teamă: de vremurile necioplite și bulversate, de azi! Comparându-le cu epoca sclavagistă, sau cu cea feudală, mai că m-aș plesni peste scufie – cum? azi e rău? Trec peste exemplele negative și pozitive, am făcut-o și altă dată, n-are rost să plictisesc! Astfel, nu există termeni de comparație cu respectivele epoci, când nu auziseră de dinozauri și extincția lor, pe motiv că, deja, dispăruseră cu muci, cu tot! Nici nu i-ar fi interesat pe țăranii de la Bobâlna, care nu primeau subvenții și nici ajutor de la UE, de efectul de seră, poluarea cu năut sau de bomba atomică, pentru că lor nu le-ar fi spus nimic, cum nu le spunea nici Războiul Rece, care s-a dovedit foarte fierbinte. Nobilii clădeau castele, nu Zidul Berlinului, iar șerbii nu se apucaseră, încă, să cultive soia modificată genetic, în timp ce oștenii ascuțeau săbiile, nu mouse-ul!

Supărat sunt, Doamne! tare supărat! că am prins capăt de vremuri zăpăcite, care mă îngrozesc din cauza inconștienței juvenile și senile – se pare că, monstruos! cu cât primim mai multe informații, cu atât mai tare ne tembelizăm! Vorbim mult, scriem mult (că n-o facem noi), dar gândim din ce, în ce, mai puțin, ne lăsăm substituiți de mașini și alte răgălii, care judecă după algoritmi făcuți special, de alți oameni, după chipul și asemănarea lor, dar, mai precis, făcuți să urmărească scopuri care nu ne aparțin.

E îngrijorător că tinerii au ajuns să trăiască mai mult virtual și nici noi, ăștia c-un bocanc în groapă, nu suntem departe! Noi suntem nostalgici, iar tinerii, sunt indiferenți, plictisiți și neîncrezători! Și toți stăm cu ochii beliți în ecrane! N-o să vă stric plăcerea, dar nu pot să n-o fac – mi-e teamă că nu vom mai vorbi aceeași limbă – una, umană! După părerea mea, de salahor, ar mai trebui să le povestim, oprindu-i pentru o clipă, pe năuci, despre ce era rău odată, și se dovedește benefic, astăzi:

-mi s-a făcut dor - da! de săpunul de casă! Ăla pe care îl făceam în ceaun, afară, cu sodă, din resturile de grăsimi, pe care azi le aruncăm la gunoi, să le ia alții și să facă cosmetice! Ce enervant era - trebuia să păzești focul și să mesteci în fiertura care cam puțea, dar săpunul rezultat săpa în jegul personal, cum nici nu mai visează azi, tinerii, mult prea preocupați să dea cu brand-uri meșterite prin cotloane, ignorând apa și săpunul, că de-aia put a trandafiri cu iz de bou nespălat! Cum a trecut pe lângă mie, azi, o tânără dom’șoară, care mirosea a transpirație cu iz de Chanel! Normal! cine o să-mi dea dreptate? că-s fosilă – am evoluat de la săpunul de casă, la săpunul din mortăciuni! Plus că ce rezulta de la săpun, zeama aia plină de sodă (nu de whiskey and soda!), cu care spălam rufele și covoarele, adăugând-o întro cantitate mică, în apă, păpa la micul dejun mâinile celor care se jucau cu ea! E drept - săpunul puțea nașpa, dar lăsa curat, nu ca acum, îți rămâne-n păr, de trebuie să dai cu altă năzdrăvănie cosmetică, să cureți urmele! Chiar așa blegi suntem ? -treptat, eliminăm ce-i bun și facem... buzunarul mare, la foarte mulți, dar care nu-s de-ai noștri!

-mi-e dor de magiunul pe care nici un adolescent de azi, nici nu l-ar mirosi, măcar! Ăla făcut din prune, fără zahăr sau îndulcitori, fierbea dumnealui și-l întindeai pe pâine! Și, mare lux! dacă mai era și-un pic de unt, sau nuci, te credeai frate cu sfinții! Ce fel de gem e ăla, cu 16% , fruct?

-mi-e dor de dulceața de gutui, sau de cireșe amare, sau de nuci verzi! De siropul de trandafiri, făcut de mama, care mai făcea și dulceață de trandafiri! De vișinata cu vișine culese de mâna proprie, nu făcută în laboratorul de chimie! Cu țuică din tescovină, nu cu alcool rafinat! Nu de Coca-Cola, Fanta sau alte minuni chimice, care curăță scaunul de la WC!

-mi-e dor de foarte multe, simple și nu neapărat fițoase, sau nemaipomenit de gustoase! Pentru că mi-au ieșit analizele nasoale, în timp ce mama mea, la 90 de ani, nu poartă ochelari! Pentru că văd, și aud, zilnic, în jur, cum mor oameni sau se chinuie, și mai chinuie și pe alții! Și parcă nici eu...!

Și mi-e teamă că, întro bună zi, vom merge pe stradă, ne vom privi în ochi și nu vom vedea care sunt oamenii! Mă sperie gândul la un viitor, care n-are viitor, tocmai pentru că n-o să aibă cine să-l facă – dispar meserii vechi, care își aveau rostul lor, fără a fi înlocuite cu altele, dar, cu toate acestea, sunt încă necesare! Iar dacă ne educăm urmașii, precum că muncile sunt înjositoare, după ce dispar bătrânii, care le făceau, sau le fac acum, cine le va face? Da! sunt răuvoitor – va băga ață-n ac, un robot! Dar cine va repara robotul care spală WC-ul, când se va strica? Vom avea peste tot roboți, care, de exemplu, vor curăța, sau vor ridica colacul la același WC, după ce ...?!?

După 5D, ce urmează – teleportarea? Haideți să fim realiști – povestiți-le copiilor cum era greu și acum e ușor, dar că nimic nu-i gratis! Pentru că or să ajungă să ne regrete, când n-o să mai fie cine să-i cicălească, dar care curăța, după ei, la WC! 

RUGA UNUI OM CU MINTE!

-Stau, Doamne! aici, în genunchi, în fața Ta, și mă rog! Mă rog – te implor să m-auzi, și Tu, nimic! parcă ai urechile înfundate cu câlți! Mă rog, și te rog - să nu mă mai pedepsești așa nasol, cum ai făcut ultima dată, când am încercat să păcălesc pe toată lumea și să-mi iau un medical. Mai bine fac pușche, pe limbă, și ulcior, la ochi, decât ca atunci! Să dea șomaju-n mine, dacă te mint! nu-mi mai trebuie păcăleli! S-ajung obez, pe masa de Crăciun, c-un măr în gură! Fac orice, numai să nu mai pățesc, ce-am pățit! Să slăbesc, până m-oi strecura printre două șipci din gard! Să-mi crescă pieptul, să ceară nevastă-mea silicoane, ca să m-ajungă la volum! Să mi se lățească fundul, cum i s-a lățit vecinei care, cică, s-a apucat de dietă! Să dea unul, cu bicicleta, peste mine, să mă desfigureaze, să ajung să joc în filme horror! Să iasă bunica, din mormânt, și să-mi mai tragă o mamă de bătaie, cum făcea când era vie! Să ajung să prășesc dudău, prin vie, c-un Gillette obosit! Să votez ca tolomacul, la fiecare 4 ani și să trăiesc doar cu ce iese din votul meu! Să ajung țârcovnic, la biserică, și să trăiesc doar cu prescuri!

Orice, Doamne! numai să nu mă îmbolnăvesc și să ajung la spital, că atât mi-a fost! Cum - de ce sunt supărat? Am, Doamne! 3 luni de când mă simt precum curca-n lemne, suflu, de zici că am făcut curat la tractir, nu pot să stau pe dos, că mă ustură, iar cu sistemul românesc de salubritate! pardon! sănătate, mă gândesc serios să-mi fac niște analize-n cimitir, mai aproape de sursă!

Uneori, mă întreb dacă ăi de l-au conceput nu erau veterani la psihiatrie, dar nu! toate Are un scop - să n-ajungi la pensie! La pensie, ajung numai ăi cu pensie specială! Și la azil, tot ei ajung, că azilul nu te primește, dacă n-ai buget serios! Tot ei sunt boierii din spitale, că au avut grijă să-și creeze condiții! Dacă nu, se duc la nemți și la turci, unde nu li se arată dosul, ca la noi!

Stai să-ți povestesc, Doamne! cum e cu sănătatea la noi, că Tu ești prea ocupat să întorci capul de la cretinii! pardon! creștinii tăi care nu vin la biserică, ci se duc la club: ros de - o îndoială, că nu-s întreg, și ros și de scaunul de la mașină, m-am prezentat la medicul de familie! Care, din motive de fonduri,  și-a lărgit așa tare familia, că nu mai știe cum îi cheamă pe pacienți! Le dă numere, ca în lagărele de concentrare, dar nu-i gazează, se gazează ei, și fără ajutor! Și nici nu-i împușcă-n ceafă, că decedează singurei, cât stau la farmacie, să-și ia rețeta compensată! După ce mi-am făcut programare la analize, peste o lună, că nu-s fonduri,(deși eu știu că mi s-a oprit regulat cotizația, alături de respirație), când mi-au luat sângele, au descoperit că expirase trimiterea, așa că a trebuit să stau din nou, la coadă, să obțin alta. Că nu-mi dădeau sângele, nici măcar pe nas, dacă nu erau hîrtiile regulate cum trebuie! Să te ferească... să mă ferești Tu, Doamne! să întârzii la programare, că - ți termină sângele, de dat în fiert!

La ecograf, mi-a ieșit o fiere cât ficatul, se întreba doctorița, de ce, nu puteam să-i spun, că-n România, îți dă, de bine, fierea-n clocot! Cred că bănuia, și ea, cauza, dar i-a fost frică să nu-i fie interceptat telefonul, să apară pe stenogramă că influențează starea de insănătate a pacienților!

Cu o trimitere-ntro mânâ, la fotograful de stomacuri, și cu alta, în cealaltă labă, pentru diabetolog, am făcut cunoștință cu asistenta de la mațe fripte, care, ghici când mi-a făcut programare? Peste două săptămâni, când răsare medicul din concediu! La cealaltă ușă, am aflat diferite diete pentru diabetici, m-am călcat pe picioare cu un nene care vindea medicamente și n-am apucat să intru, că n-aveam cardul de sănătate, uitat la farmacie, că nu aveau toate medicamentele de pe rețetă! Dau fuga la farmacie, traversând jumate de oraș, mă iau de piept cu un alt nene, că l-am blocat timp de 4,5 minute, cât am fugit prin farmacie, după card, ajung la aceeași ușă, unde aflu că medicul mai are pacienți și prin altă parte! E vina mea, doar îmi spusese să vin în altă zi, dar eu, mare amator de spitale, nu și nu!

Nu mai continui, Doamne, că nu mai termin! Vreau să aflu cât mai am de trăit - asta, după sau înainte de împărtășanie? Nici nu vreau să aud de internări, că ori mori, ori mori, prin spital, unde intri parțial bolnav, și ieși total pe moarte!

Colac peste pupăzoi, în aceeași perioadă, mi-am tăiat, cu cutterul, un deget! Nu de tot, doar atât cât să se vadă ceva alb, cred că era creierul degetului! După două ore de stat la Urgențe, unde nu m-am supărat, văzându-i pe cei cu mâini și picioare rupte, cărați pe targă sau ramforsați pe hol, am pătruns în zona urgențelor minore. Mă întreb – trebuia să ajung cu degetul, la majoratul lui? Doamna doctoreasă  a aruncat o privire peste degetul meu, la un pacient sub tratament, și a dat din mână - mare brânză, un deget care nu-i tăiat de tot! Ce-i drept! nu vroiam decât să mi-l prindă cu două capse, să nu mă împiedec de el, când merg! Mă bătea chiar gândul să sar Urgențele și să-l lipesc cu super-glue! L-au dezinfectat și mi l-au dat tot așa acasă, doar cu doi limbrici parțial lipicioși, care s-au desprins chiar din seara aia, dar cu antitetanosul la zi! Nu m-a întrebat nimeni dacă m-am speriat, că s-ar fi aflat de anticoagulantele pe care le servesc zilnic, pentru inimă! Bine că n-aveam sânge, îmi luaseră o parte din el, la analize!

Te-ai prins, Doamne! de ce nu vreau la spital? Poate au normă zilnică de decedați pe metrul pătrat! Și mă întreb – cred că-s sătui de vizionat bolnavi, dar n-ar trebui să mai gândească și cu inima? Cum șoptea tânăra asistentă, la urechea infirmierei, că doctorul nici nu s-a sinchisit să se grăbească, cu atâția leșinați prin zonă! (Fără mine, slavă Ție!) Și bravo ei! că mai are încă un dram de omenie, nu au “executat-o" de tot!

(Era super, să fie ficțiune, dar, din păcate, nu-i! Și nu-i tot!)

POZIȚIA “STREMELEAG”!

-Mă Giovanni Riți-pinți, ai făcut varice pe creori și abcesuri la coardele penale, de-ai uitat că te chema Ion Riciune! Graiul ți s-a pleoștit, precum mânătarca pe plită -ncinsă, de cacarisești vorbițe, zâse c-ai uitat! De aia, țân să-ți scuturez bruma de aduceri aminte și să-ți spun că sângurul cuvânt pe care nu l-ai uitat, e ăla, „stremeleag”! Înainte de a te domni, tare mai uzitai de cuvântul ista, nu făceai doi pași, și stăteai cu cuvințelul pe limbuță. Tocmai tu, care arătai ca un stremeleag, înalt ca bradul, slab ca țârul împerechiat cu o agrafă, și prost, ca oaia stătută! Te-ai rotunjât, de la bere, ca buhaiul, și nu-ți mai place palinca, că n-are gust de păduchi de brad. Te-ai dus și ți-ai lăsat famelionul, și-ai rămas tot ca un stremeleag – sîngur, fără flori și frunze, că muierea ta, văzând că cați delături, și-a luat alt stremeleag în ogradă. Apoi plozii, de dor de tată, s-au alipit de cine s-o găsit, că țîe doar un stremeleag de corn, pe gheb, îți mai trebuie, i-ai lăsat să crească cu stremeleagurile goale, de-i lua lumea în batjocoră, că-s precum stremeleagul la cal, coadă nudă de păr! Mumă-ta a înțepenit, torcând  scaieți, la stremeleag, până i s-a acrit, de dorul tău! Și-au trecut ani, și te-ai întors cu alți ștremelegi de-ai tăi, să ne iei la stremeleguit, că doar la asta te pricepi, asta ai învățat printre străinii, vai de stremeleag-ul tău! Să nu uiți pe unde calci și ce ești, vedea-te-aș cu stremeleagu-n sus, de zăpăcit!

Apoi, data viitoare ți-oi aminti și de alte înțâlesuri, pe care le-ai uitat, dar am să ți le zic mai oficial, cum le zice vecinul ungur, când aude de ce-i zic ai lui, care visează la acadele!

GRABA STRICĂ ROABA!

„- Afurisit, timpul ăsta! trece prea repede! Dacă ar trece și el, mai încet, precum trenul, de exemplu! Dar trece ori prea repede, ori prea încet! E și ăsta înțeles cu cineva, să ne fure și să ne înșele! Și eu am atâtea de făcut, că nu-mi văd capul, de barbă! pardon – de treabă! Da! trebuie să mă duc și pe la frizer, că mi s-a lungit barba, de la bărbile puse de alții, pot să pun cloșcă-n ea! Mai am o oră și trebuie să clocesc ceva, ca să termin și să mă duc la cârciumă, unde mă așteaptă masele și terasele populare. Am de terminat de cărat gunoiul, în timp ce mustuiesc și pun rufe la spălat. Cât timp face astea, bat și două cuie-n gard și pun o proptea la cracul ăla de copac, pe care  l-a mîncat în ..., taman acum, să se rupă, când eu nu-mi văd urechile, de treabă! Plus că vreau să-l depășesc pe ăla, Napulion Bonesparte, care cică făcea mai multe trebi, odată! Chiar și treaba mare! Am citit undeva, cât am reparat roata la roabă, că săracul făcea manual tot ce trebuia, pentru că avea o problemă cu femeile lui - toate erau curve! Inclusiv mă-sa! Că de-aia l-au bătut englejii, că vorbea urât de mamele lor. Eu pot mai mult ca el, chiar s-o înjur și pe socră-mea, în timp ce dau de mâncare la porci și vorbesc la telefon! Na! vorbeam de telefon –  iar mă sună Gheorghe, să-i dau securea! I-aș da eu, cu securea! da’ n-am timp! S-a învățat prost, că tâmpit, era – când se plictisește de televizor, mă sună, că vrea ceva! Da’ când l-am sunat, să m-ajute la gard, a dat-o de gard! că are ceva urgent de făcut! Am terminat și cu rânitul, mai am o roabă, astup groapa aia, pun o balama la ușa de la beci, adun fânul, că iar l-au împrăștiat găinile, și, cât iau pauză, curăț niște varză, pentru murat. Apoi...”!

N-a mai apucat să termine, că TIR-ul scăpat de sub control l-a spulberat cu tot cu roabă!

În Purgatoriu, la triere, l-au repartizat la cazanele cu smoală, din Iad – venise o recomandare de la preotul paroh, să nu fie primit în Rai, deoarece n-a mai dat pe la biserică de 20 de ani, sub pretextul că n-are timp! Halal motiv!

POEZIE INUTILĂ, CU MIROS DE BÂTĂ!

Foaie verde, picioroange,

Noi servim păreri și goange!

Și-astea “duse”, la pachet,

Că prostie-i, berechet!

N-avem liniște și pace,

Ascultând la dobitoace.

Și, când s-o găta boieria,

Iar ne-or umple, ei, tichia!

Nu le mai ajunge, vere,

Că n-au creier, ci avere!

Foaie verde, laba gâștii,

Cum era, ...cu tractoriștii?

Că s-a dus cu tractorimea,

Munca și muncitorimea,

Cu mineri, ieșiți din șut!

Au rămas ăștia, să-i...uit!

Și, ca prostul obicei,

Am uitat cine-au fost ei!

Cu o minte așa scurtă,

Nu mai facem cale multă!

Și degeaba ne-ambalăm,

Tot pe ăla-l consumăm!

Cin’ se supără, fârtate,

Pentru vorbe deșanțate,

Am să-i amintesc, că-s șui!

Și-o să-și pună pofta-n cui,

Când i-or face bucuria,

Culminând cu jmecheria!

Cum se poate - toată ziua

Mormăim și jucăm piua?

Dar când proștii fac lăstari,

Ne prefacem ...fete mari!

N-avem degete-n urechi,

Câte vorbe-s pe stil vechi!

Ne-nroșim  - nerușinarea

Printre noi,- și făcu cărarea!

Noi – cu botul plin de câlți,

Ascultăm de proști inculți!

Ne dăm mari, ca niște lei,

Și, mai rău!... gândim ca ei!

Știți ce-i prost? Că punem botul!

Până ne-om prosti cu totul!

Cu trei lei și-un kil de praz,

Am uitat că n-au obraz!

Ne-am obișnuit, ca alții

Să-și atârne decorații,

Că ne-au dat și ne-au făcut!

Nu vreau să vorbesc urât,

De n-aș ști că-s vinovat

Că, în pace, i-am lăsat,

Aș urla – Săriți! vin hoții!

(Vinovați, suntem cu toții!)

Și, cum ne-a ajuns la os,

V-aș ruga solemn, frumos,

Să nu stăm, precum stau chiorii-

Să belim și ochișorii!

Că degeaba avem minte,

Dac-o dăm pe trei cuvinte!

GOSPODARII

De data asta, musafirii făcuseră greșeala să vină însoțiți - o luaseră și pe bunică, ca s-o mai scoată la aer. Băbuța, odată sprințară la minte, nici acum nu era proastă, dar avea un defect – considera că vârsta îi permite să tragă șuturi în fund, oricui! De aceea, nu-și mai cenzura opiniile, respectiv, nici cuvintele, intra ca plugul în brazdă, în conversație.

Așa că, vâzând coșmelia unde urma să-și petreacă următoarele ceasuri, nu se abținu:

-Pe ăștia, când îi demolează, să stea și ei, ca oamenii, întro casă?

Nepoata se prefăcu că n-aude, dar abia atunci privi cu mai multă atenție casa prietenilor lor de familie, constatând că babornița cu limba despicată, avea dreptate – cum de nu văzuse, până atunci, că semăna  cu turnul din Pisa, doar că turnul pare mai solid? Prin urmare, refuzară să stea în casă, preferând bancuțele de sub nuc, nu fără a se întreba dacă vreun mic cutremur n-ar putea dărâma șandramaua.

Gazdele aduseră niște ziare, pe post de față de masă, și serviră musafirii cu peltea de gutui și vin proaspăt scos din butoi. Cu ochii la niște accidente de-acum 7 ani, din ziar, oaspeții gustară din minunăția de peltea, despre care aflară că e de vârsta bunicii, deoarece fusese uitată în beci, plină de praf.

-Nu se mai face așa ceva, astăzi! explică matroana, lingându-și buzele cărnoase. -Eu, una, n-am făcut în  viața mea, o dulceață! Sau să pun zarzavat, murături, gogoșari și castraveți. Am încercat, când aveam 18 ani, dar erau să moară cei ce-au gustat, așa că n-am mai încercat.

Musafirul se întrebă câte decenii or fi trecut de-atunci, abținându-se să spună că vinul semăna perfect cu oțetul și că avea gust pătrunzător de doagă. De parcă i-ar fi citit gândurile,  prietenul lui, gazda, zise:

-Noi n-am curățat, de la Revoluție, deloc, butoaiele, că se subțiază și crapă! Cred că, din cauză că nici nu le-am spălat, sunt mai groase acum cu 3-4 cm, că sunt prea grele și nu pot fi cărate. Așa că le-am lăsat în beci!

“De la Revoluția de la 1848, poate!” gândi musafirul, lăsând vinul din pahar să se scurgă la picioarele lui, fără să-l vadă careva. Ciudat! dar, 10 minute mai târziu, observă că iarba dispăruse din locul în care îl turnase, de parcă l-ar fi topit acidul!

- Aia de-acolo, cât să bagi mîna, e o crăpătură în perete sau e scorbură? întrebă, cu o figură nevinovată, bătrâna.

Gazdele, în loc să se supere de ironia ei fățișă, izbucniră-n râs:

-Nu, tanti! e crăpătură! De la ultimul mare cutremur, din 2007! Am hotărât să lăsăm crăpăturile, așa, că le reparăm degeaba, venea alt cutremur și le făcea la loc! Muncă în zadar!

- Dar se pare, au trecut mai bine de 11 ani? se miră, parșiv, baba.

- E mai de efect, tot se poartă vintage-ul! Au venit niște americani, să facă un film de epocă, în casa noastră, ne dădeau un purcoi de dolari, numai să-i lăsăm să filmeze câteva scene. Cu timpul, o să fie și mai și, și-o să crească prețul la filmări. Plus că avem ventilație naturală, din plin! Iarna, lipim ziare peste găuri, să nu intre gerul, dar trebuie să fim atenți la lilieci, să nu rupă hârtia!

- Uiuiu! sări bâtrăna, ca arsă, scuturându-și poalele. – Ce de tarantule aveți aici!

- Sunt doar niște păianjeni normali, doar că sunt sătui! Noi nu le curățăm pânzele, că doar rolul lor e să omoare paraziții! Doar că, uite! în coțul ăla, e coconul unde l-au închis pe Bip, canișul nostru! Dar, din cauza lor, nu avem pic de muscă sau țânțar. Până și liliecii sunt mai puțini!

Musafirii admirară havuzul, odată plin de pești, acum, full de broaște și lipitori. Stuful și papura migraseră din lacul de la un kilometru și se pripășiseră în curtea unde puteai să întorci un avion, dacă nu ți-ar fi fost frică să nu rămână fără aripi.O țiglă săltăreață se făcu bucăți, căzând de pe casă la un metru de unde se delectau ei cu mirosul de sulf, provenit de la fântăna care nu mai văzuse apă din 1907.

- Curând o să vindem aici și ne mutăm în casă nouă, dacă dă Dumnezeu! șopti gazda, în timp ce musafirii se întrebară unde se vor duce și, gospodari cum îi știau, vor sfinți locul! Că așa e vorba aia – OMUL SFIINȚEȘTE LOCUL! Sau îl duce de râpă, după posibilități!

DE SEZON!

La piață:

-E proaspete astea? Vreau să pun la borcan și am auzit că, dacă e vechi, se strică, nu țin!

-Toate e proaspete, azi le-am adus!

-Românești sau străinești?

-Eu zic că-s de-ale noastre, că-s mici și încrețite!

-Atunci, dă-mi 2 kile de BUCURIE, un kil jumate de FERICIRE și o legătură de SOLUȚII pentru problemele mele!

-Le-am terminat pe toate, de ieri! S-au bătut pentru ele! O cucoană i-a dat unuia, cu sacoșa-n țeastă, uitând că avea în ea un fier de călcat.

-Păi! cum – de ieri? nu ziceai că-s proaspete?

-Ahh! spuneam de gogoșari, murături și varză! Adică – cam ce găsim noi printre politicienii ăștia și ce producție scot ei, zilnic !

- Atunci, dă-mi niște SĂNĂTATE, vreo 10 kile, să-mi ajungă!

- N-am nici din asta, c-o păstram pentru mine! Nu te uita! CULTURA aia e scumpă, e doar pentru puțintei! De aia am pus-o deoparte! Trufandale, ca și trufele, și ca vita Kobe! Și chiar ca IDEILE! Am niște clienți stabili, dau numai pe listă! Acum, după ce-au plecat destui deștepți din țară, au rămas mai mulți snobi, decât cunoscători. Și tot mai puțini gospodari, care știu ce să ceară! Nu ca toți neica-nimeni, care nici frunze la câini, nu știu să taie, ce să mai vorbesc de zarzavat!

-Văd că mare lucru, n-ai! Da’ când mai primești niște CREDINȚĂ, îmi păstrezi și mie? Că am cam terminat-o, mai am vreo doi pumni!

-Ehei! e marfă ieftină, toată lumea cultivă așa ceva, doar că folosesc semințe sterpe, din care nu iese mare lucru. Recoltele sunt din ce, în ce, mai slabe, se pare că ăi care se ocupă cu așa ceva, n-ar har și nici răbdare, să facă producție de soi! Dacă țin doar la preț, nu la calitate...!

-Atunci, ce mai ai ascuns sub masă?

-Mai am multe NECAZURI, URĂ, DUȘMĂNIE, INDIFERENȚĂ, LĂCOMIE...! Ahh! să nu uit - multă PROSTIE și DEMAGOGIE! De când mă știu și vând în piață, din astea, am tot timpul! Și lista e lungă! De aia nu mă îmbogățesc, că am multe pe stoc și, deși-s perisabile și le-arunc, a doua zi mă trezesc cu movila, la loc!

- Știi ce nu văd deloc pe tarabe? SPERANȚĂ și ÎNCREDERE! A dispărut și OMENIA! Și ce punem în loc?

- Apoi, cucoană, mata vrei să găsești la tarabă și-un porc mistreț, doar că nu-i prost, s-a făcut politician! Și, dacă tot vrei să pui la murat ceva, vezi că-i campanie! Dar nu-ți fă iluzii, că tot n-ai să găsești ce cauți!

CIORBA DE PEȘTE

Tilică nu era un mare gurmand, dar tot îi plăcea să mănânce bine. De aceea, cei care-l cunoșteau, știau și că, atunci când vine în vizită, nu-i pretențios, dar e mâncău - mare!

Astăzi i se făcuse o foame, demnă de Lupul cel Rău, din Scufița Moșie, care părea un simplu leșinat după textile, adică după scufițe, pe lângă el. Asta, pentru că Tilică avea și el, ceva, la scufiță, când poftea ceva! 

Așa că se duse la pensiunea unde, de obicei, rodea scovergi cu carne, și cere lista pentru fomiști. După ce comandă un mic-dejun, cât un prânz și-o cină, cumulat, mirosul îi fu izbit de ceva seducător, mai ceva decât picioarele strâmbe, ale ospătăriței: mirosea a ceva nou! Simți că i se ridică... părul pe șira spinării, iar toate simțurile deveniră haotice, cerându-și drepturile, astfel că nu rezistă și întrebă:

-Ce-i cu mirosul ăsta?

Pesemne că greși tonul, carasul, sau intonația, pentru că ospătărița cu mărarul la ea, pe picioare, dădu fuga în bucătărie, să cheme patronul, crezând că iar s-a înfundat canalizarea.

Marele Boss al stabilimentului veni încet, dat jos de pe norișorii lui pufoși, de proprietar, și-l lămuri pe Tilică, precum că mirosul este de la o nouă rețetă, de ciorbă de pește.

-   Brrr! făcu Tilică pe el, lui nu-i plăcea peștele nici împăiat, deși avea acvariu acasă, cu pești exotici. La care ținea mai tare decât la nevastă-sa, dar nu pe post de mâncărime! Cu această ocazie, își aminti că o rugase pe consoartă să se ocupe de peștișori, în ziua aceea, tot freca motanul, fiind în ziua ei liberă și democratică!

Tot timpul, cât roase oasele, sorbi zgomotos, din troacă, și se scobi între dinți cu furculița, în creier înnotară o mulțime de peștișori, dând din gurițele lor mici și nesătule, dar mirosind ademenitor, a ce pupăza! mirosea în local!

Nici după ce ieși afară, nu scăpă de obsesia ciorbei de pește și, atât de mult se gândi la ea, că începu să-i placă – parcă ar fi mâncat vreo două castroane! Nici faptul că peștele, de obicei, are multe oase și puțină carne, iar capul ocupă o proporție prea mare, din întreg, ca peștele să fie un comestibil pe placul lui Tilică, nu-i schimbă gândul. Avu o scurtă ezitare, când, la întrebarea șefului, dacă mai are mult de lucru la ce lucra, el răspunse că mai are de pus leușteanul, și gata ciorba!

 Scăpă, ca prin urechile lărgite, ale acului, să nu omoare o bătrână care traversa, regulamentar, strada, deoarece tocmai închisese ochii, să se delectecte cu Ciorba de Pește Morgana. Parcă aiurea, la două străzi distanță de casă, tot cu gândul la ciorba de pește. Abia când călcă strâmb și - și răsuci piciorul, obsesia fugi cu viteza unui marfar, de-și zise că s-a cretinizat, să vrea ceva ce nu-i place. Și șterse ciorba respectivă, din minte! mai ales că nimănui din familie nu-i plăcea.

Respirând greu, de la scări, și ușurat, de la ideea că nu mai vroia peștele din ciorbă, nu băgă de seamă că nevastă-sa își tot frângea mâinile, așa că se așeză la masă, pregătindu-se pentru obișnuita conversație de întoarcere acasă. Însă primul lucru care îi veni în minte, fu:

- Mi s-a făcut poftă de-o ciorbă de pește! Mirosea așa frumos, la pensiune, că nu pot rezista să nu mănânc și eu! Se terminase acolo, că nu plecam eu, fără să...!

- Tocmai bine, mai trebuie pus borșul și leușteanul, și-i gata și ciorba de care zici! se bucură femeia, frecându-și, în continuare, mâinele.

- Cum? mi-ai citit gândurile? Măi, ce mai funcționează telepatia asta!

- Nu știu dacă e telepatia, apatia sau telecomanda, dar, cu ochii-n Facebook, am uitat de fierbătorul din acvariu! Știi! mi-ai spus să le încălzesc apa! Am uitat de fierbător și am găsit peștișorii, făcând plajă, cu burțile-n sus! Așa că, olecuță de răbdare, și-i gata și ciorba de pește, după ce-i adaug ce spuneam!

OARE...?

       Oare de ce viața e sucită și n-o putem înțelege pe deplin?

     M-am surprins constatând că sunt, încă, un copil mare! Care ignoră ce se întâmplă în jurul lui, confundând părerile sale, cu ale celolalți! Care mai crede că lumea e bună și toți cei din jur n-au decât un moment de rătăcire, care va trece curând! Și când mi-am dat seama că mai copilăresc, mi-am spus că poate e mai bine așa – sărac cu duhul!

        Cel mai rău a fost când mi-am dat seama că fac parte din ceea ce nu-mi place și mă comport la fel cu cei care hulesc și nu - mi plac! Știți care sunt cele două lucruri, care mie mi se par importante și care ar face viața noastră mai frumoasă, dacă nu perfectă? Unul  ar fi – să ne vedem, strict, de viața noastră, fără să ne intereseze viețile celorlalți! Știu, o să spuneți că nu se poate, că trebuie să ne intereseze cel puțin viețile celor pe care-i iubim. Asta e basm - sub pretextul ăsta, ascundem egoism și băgărism în treburile care nu ne privesc. Până și pretextul că ne înteresează viețile copiilor noștri, tot egoism reprezintă – de fapt, le urmărim viețile doar că să ne protejăm, nu să-i apărăm! Vrem să știm pe ce buton să apăsăm, ca să ne iasă, nouă, pasiența! Să-i folosim, așa cum ne-au folosit și părinții noștri, deși totul e involuntar!

      A doua chestie, ar fi – să privim viața în roz! În culori pastelate! Să fim cinstiți cu noi și să spunem că nu-i obligatoriu ca totul să fie perfect! Imaginați-vă o viață în care nu ai ce comenta, bârfi, tromboni, scandaliza! Bored, very bored! Dacă am face comparație – ce a azi, viața, și cum era în sclavagism, ne-am mai plânge? Să fim convinși - viața e pustiu! fără puțintică banalizare și victimizare!

           Să fim serioși - nu sunt doar două aspecte, cum suntem cârcotași de profesie, am găsi milioane de motive să ne facem viața cât mai urătă! Iar acum ne ajută și NET-ul, să ne prăjim creorii!

     Ca să se scandalizeze unii, am să atac un subiecțel –„Ciuma Roșie”! Pot fi catalogat drept “comunist” și „nostalgic”, mă lasă rece, nu-i chiar momentul pentru subiectul asta, dar n-ar trebui să privim lucrurile cu obiectivitate, nu să intrăm cu bocancii, în ele: ce-a mai rămas din cel “comunism”? În primul rând, că ăla n-a fost comunism, n-a fost nimic, doar un copy-paste la năzdrăvăniile altora! Care, la ora istoriei, reprezenta ceva! La fel cum se va întâmpla și cu tipul de societate de azi, la care n-a găsit, încă, niciun pitic cu barbă, vreun mod superior de evoluție!  Lăsați-mă cu globalizarea! și comunismul,  tot aia viza – uniformizarea relațiilor umane, în dauna celor mulți și în profitul unora mai puțini! Niciodată, dar niciodată! nu va vorbi toată lumea aceeași limbă, va mânca același orez, dar, în schimb, fiecare va fi sclavul propriilor obișnuințe! Da’ poți simți că trăiești, și fără să stai în același țarc, nu-i așa?

            Mă trage cineva de crac – cum nu mai e comunism? Nu mai e, că n-a fost! N-au fost decât aceeași oameni care, prin urmașii lor, ne sparg figurile și azi! Ce tot îi trageți cu Securitatea? Ziua de azi n-are nicio legătură cu acea structură, din care au rămas doar cei ce au profitat, profită, și azi, de naivitatea noastră! Și poartă alte denumiri, doar procedeele sunt aceleași!

            E surprinzător ce poate face manipularea media – te convinge că, chiar de ești sub duș, te crezi în parc, hrănind porumbeii! Tot așa a prins și marota asta, cu ciuma incandescentă, despre care vorbesc, nonșalant, în cunoștință de cauză, taman cei care au profitat mereu, de ea! De exemplu, prietenul meu Băsescu! Numai că-i plină lumea de foști politruci și de urmașii lor, care se dau fofeze! Dacă le luăm trecutul, la scărmănat,  ținem cont și de “Cine se naște din pisică, euroi, prinde!”, vom rarefia politicul românesc, fără să mai pomenim de “ciume” și alte zdrăngănici! Și mai lăsați-i pe copiii ăștia, cu sloga-ganuri despre care n-au habar, că n-au stat la rând la butelii!

       Dacă nu filtrăm, nițel, creierul, să scăpăm de sedimentele vrăjelilor verbale, vom avea o ofensivă a inepțiilor de semn contrar - la o prostie, vor scoate capul, două, în contrapartidă, și nu mici!. Și noi ne vom lupta cu "idei", în timp ce “elita” va boieri pe seama prostiei noastre! Haideți să privim cum ne ducem de râpă, în timp ce pădurile pleacă la plimbare, tinerii nu vor să mai audă de România, nepoții vorbesc limbi străine, apele intră în pământ, de rușine, iar noi ne dăm cu părerea!