VIAŢA ÎN ROZ !

     Frăgezica ochi banca pe care tipul creţ, cu ochelari de soare, stătea sprijit larg, în coate, şi privea cerul. Îmbrăcat simplu, dar cu mult gust şi asortat, la marele fix! trăda omul fără griji, lipsit de stres şi încântat că trăieşte într-o lume, pe care, fie-mi iertat! zău că nu era aia în care trăim noi!

       Fata se aşeză pe bancă, trântind geanta - imitaţie de Vutton-Muflon, hotărâtă să-i atragă atenţia cu orice preţ, intuiţia ei spunându-i că tipul merită o frecţie cu Carmol!

      Numai că tipul, deşi era mai mult clar că îi simţise prezenţa, mai ales că vibraţiile băncii încă mai pluteau în aer, nu întoarse capul s-o privească, făcând-o pe Frăgezica să-şi muşte buzele de sub mormanul de ruj kaki!

     Fata scoase o carte, rufoasă de atâta frecuş, şi se apucă să citească, ignorându-l voit. El nu schiţă nici un gest, ea era adâncită în lectură, aşa că trecu mai bine de 10 minute şi nu se întâmplă nimic!

     Cel care deschise discuţia fu, bineînţeles, el, care, mai întâi, oftă, mai precis, după opinia fetei, trase cu sete aer proaspăt în plămâni, după care, cu o voce melodioasă, spuse:

     -Frumoasă zi  pentru plimbare în parc!

     Frăgezica nu scoase un sunet, surprinsă de comentariu, ea era obişnuită cu altfel de interpelări, nu cu poezie şi vorbe dulci, multe amice de-ale ei rămăseseră însărcinate de la cuvinte din astea, dulci-acrişoare. Se prefăcu că nu aude, graba strică treaba, aşa o învăţase mama sa, cică aşa făcea şi dumneaei, când era studentă la aceeaşi facultate!

     -Aerul acesta pur îmi umple sufletul de maiestoase încântări! continuă tipul, tot fără să o privească, dar ea era sigură că fusese remarcată.

     Frăgezica privi nedumerită coşurile fabricii din apropiere, veche de când bunica era vie, în timp ce, undeva,mai departe, se ridica un nor de fum, de la nişte cauciuri arse, pesemne că iar luase foc groapa de gunoi. Unde o fi aerul ăla pur, de-l umple, pe ăsta, de cântări?

     -Frumoasă domnişoară, sufletul meu de artist nu poate să nu omagieze chipul dumitale diafan! Să mă prezint- artist plastic Aurelian Rumelia! Şi poet, scriu sub pseudonimul Mihai Eliminolovici, nu se poate să nu fi auzit de mine!

     Frăgezica nu auzise, dar dădu din cap, în semn că Da! puţin timorată de fineţea individului. Mai avuse ea de-a face şi cu alţi artişti, dar majoritatea nu doreau decât modele şi încă din alea extrem de binevoitoare.  Tipul ăsta, însă, avea ceva aparte, care îl făcea special, aşa că se trezi răspunzându-i:

     -Violeta, anul doi la limbi!Cât de frumos vorbeşti, mi se vascularizează nasul când aud aşa ceva!

     -Graţia feminină va naşte întotdeuna chemare pentru muze, iar natura va întregi, cu veşmântul ei de frunze moarte, admirabilul tablou al chemării spre eternitate! Numai un suflet cald, ca al tău, poate percepe acordurile line ale unei după-amiezi de toamnă sălbatică!

     Frăgezica simţi că o lasă rinichii, cuvintele frumoase, vag înţelese, ajungându-i drept în rect! De unde şi pe unde venise ea, toată lumea vorbea numai despre sărăcie, prostie, lăcomie şi dosare! Lipsa cuvintelor de acest gen era mult mai suportabilă decât un credit în franci elveţieni!

     Fără să-şi schimbe poziţia, tipul continuă să reflecteze cu gura deschisă, convins că partenera lui de bancă e numai ochi, urechi şi-un pic de sâni:

     -Suntem cam de-aceeaşi vârstă, aşa  că avem multe în comun!

     Inclusiv banca asta şi multă vorbărie! gândi fata, presată de timp.

     -Nu vrei să urmărim amândoi apusul, să ne împletim sufletele pentru întotdeauna? se trezi întrebată, în timp ce tocmai îşi căuta lanterna în poşetă, soarele dispărând demult după dealuri.

     -Nu mai vreau nimic, vreau să ajung acasă, mă aşteaptă o mamă de bătaie soră cu moartea! rosti fata, printre dinţi, la care replica nu se lăsă aşteptată:

    - Fleacuri! Concepţii învechite, făcute de proşti, pentru minţi destupate! Lumea, azi, e plină de libertate, bucurie şi e extraordinar de luminoasă, numai noi nu o vedem cum trebuie, din cauza îmbâcsiţilor şi oligofrenilor! Aşa cum văd eu lucrurile, după ploaie, vine cer senin, după o eră de lipsuri, e normal să trăim mai bine şi să vedem lucrurile în roz!

      - Nu te supăra, dar ce fel de artist eşti? îndrăzni Frăgezica să întrebe.

      - Sunt cântatorul unei formaţii de manelişti şi mai cânt şi la acordeon, cu ei!

     Ar mai fi continuat, dacă undeva, pe-aproape,  cineva n-ar fi strigat:

    -Băi Grigore, unde măta te-ai băgat, că e întuneric, să-ţi bagi degetele-n fund?

     Artistul se ridică repede, scuzându-se că trebuie să plece, scoase bastonul de nevăzător din buzunar şi porni către vocea ce-l căuta, pipăind cu bastonul împrejurimile.

   Frăgezica, cu faţa ei de soarece mort de inaniţie şi cu picioarele ei de barză, oftă, într-un fel, uşurată, bine că poetul n-o văzuse cum arată şi n-o întrebase ce anume citeşte, că nu ştia o iotă din limba franceză, în care e scrisă cartea! Apoi se întristă şi se posomorâ, Măruntaie, peştele ei nu-i va servi artă, va trece direct la sport, transformând-o în sac de box, pentru că nu-şi agăţase nici măcar haina în gardul viu, într-o frumoasă seară de toamnă târzie!

PĂDUREA ARE SPINI!

Pădurea nu-i doar adăpost

Și pentru bun, și pentru prost!

Mai e și grajd, și bar de zi!

Nici nu mai știu ce naiba o mai fi!

Cu greu am înțeles că n-are nuri,

Și are-n ea și multe uscături!

Pe care, în loc să le aruncăm,

Le facem temple şi îi adulăm!

Pădurea are mulți copaci,

E o bătrână cu mulțimi de draci!

La umbra ei stau pui de urs, de râs!

Şi râd de noi, că suntem mare fâss!

În ea  găsești de toate pentru toți-

Peturi, cărbuni, gunoaie și chiloți!

Și cei ce n-au un cer deasupra lor

Mai rup ceva din ea, doar e a tuturor!

Aș vrea ca țara mea să fie o pădure!

Să pot, mai lesne, pune mâna pe secure!

Să fac un foc din tufe si tufani,

Din fiare rele  şi din mocofani!

Mi-e dor s-aud colinde haiducești

Și nu făcute-n fabrici chinezești!

Pe vremuri, ieșeau la drumul mare,

Azi, hoții stau la noi, pe noi, călare!

Mi-e dor de mielul haiducesc,

Şi nu de lupi în strai domnesc !

Mi-e dor de flinta haiducească,

Şi nu de trânta nebunească!

Să fim haiduci, ce bine-ar fi!

Ia să vedem, cine-ar domni?!

De ce n-am lua, de pildă, calea lor?

Sau mult mai bine, …calea codrilor?

Apuse vremuri! Ajuns-a ca să fie

O mare nepăsare de om și omenie!

Mai bine trai, neneacă! Feriți de răgălii,

Decât ca în pădure, mai bine-n colivii!

Dar tot ca în pădure, trăim de ani păgâni,

Avem cu noi şi fiare, avem şi mulţi stăpâni!

Trăim acum mai bine! Şi binele rămas

Ne iese, câteodată, ceva, mai mult! pe nas!

O palidă sclipire din umbra unor fagi

Ne aminteşte de cei din vechi, cei dragi!

Pădurea mea cea bună, nu poţi fi ţara mea?

Nţţ! S-au adunat prea multe, ca să încape-n ea!

Putregaiuri , cioturi şi multă umilinţă,

Apar din frunze moarte şi sapă în credinţă!

Apoi, într-o clipită, copacii cei mai fini

Devin lesne o marfă şi pleacă prin vecini!

Pădurea seculară se duce la străini.

Aşa cum pleacă toate !Şi pleacă de mulţi ani!

Beleaua e a noastră! Noi cultivăm ciulini!

E plină azi pădurea de târfe şi golani!

Să dăm foc la pădure? Mai bine, la valiză!

Au năpădit pădurea mulţime de cretini!

Sau să ne adunăm, să facem analiză,

Şi să scăpăm, odată, de  sufocanţii spini?

Pădurea are-n ea o inimă nepieritoare! 

Nu valorează cât o ceapă, fără de noi, în ea !

Iar cei ce cred că lumea-i prostuţă, visătoare 

Ar fi  cu mult mai bine, cuminţi, în ea, să stea!

MESAJ CĂTRE CITITORI – BUN VENIT ÎN ȚARA ARICILOR DE BALTĂ!

Nu e nicio noutate, ne naștem ca să trăim singuri, să murim singuri, pentru că respirăm singuri! Dacă ar trebui să respire cineva în locul nostru, sigur muream de mult cu tocăniță de limbă-n gură! Iar dacă ar fi trebuit să respirăm pentru altcineva, ce ravagii am face! Dar e valabilă și vice - versa, cine știe cine  ar avea de împărțit cu noi trei linguri și-un cuțit?

 Puneți-vă în locul unui arici, care trăiește ca și ceilalalți, că de n-ar trăi, nici n-aţi mai citi, dar nici mare brânză n-ar fi dacă ar lipsi! Nu ați mai citi deviațiile unui arici nebun, e plină lumea de nebuni, nu trebuie să mai fie și arici! De aceea, putem să facem o incursiune în țara unor arici de baltă, denumiți așa din cauza țepilor fleșcăiți, pentru că le plouă des în gură şi te lasă baltă, când ţi-e  lumea mai dragă!

Soarta ariciului pornește de dimineață, aveam noi o vorbă, cine se scoală de dimineață..., se pune rău cu toți aricii, începând cu nevasta ariciului, curca! Ah! scuze, nu era curca! ne punem rău cu zoofilii! Consecvent principiului cu sculatul, atât de preferat de clasa politică, ariciului îi vine o poftă să facă ceva năstrușnic - să muncească! Dar să muncească serios, nu să se întoarcă să repare, conform pricipiului creștinesc cunoscut, să întorci și celălat dos, la cel care ți-a întins mîna! Sau care te-a plesnit peste bot, să-i întorci şi tu una, cum era faza?...

Cum să fie vorba de munci, când omenirea caută mai bine, cu cât mai puţină muncă, şi mai mulţi zurgălăi?  Doar munca l-a făcut pe om, neom, citez dim cripta cu inteligenţă a oralului popular! Măi omenire, măi tineret studios (şi călare , şi pe jos!), cum credem noi că s-au făcut cele enşpe mii de minuni ale lumii, cu roboţi de bucătărie, la care s-a ataşat o mătură? Ce păpam noi acum, iederă cu susan, tiramisu cu dovlecei sau gâscă umplută cu pietre de moară, dacă nu erau şi unii care dădeau cu ghebul?

Îmi place să cred că a dat orbul găinilor, varianta cu surprize, peste unii dintre noi! Unde mă duc şi unde mă întorc, aud numai de omenire cu statul mâinii în brăcinari! Îţi vine să crezi că nu mai munceşte nimeni sau, dacă o face, freacă usturoiul la rece! Numai că nu e aşa, mai sunt cu arici care nu înoată contra valului şi nici pipi nu fac contra vântului!

Destul cu critica, scuzaţi deranjul, voi, iubitori de frunze tăiate la câini! Vedeţi, de asta  n-o să scăpăm niciodată de câinii vagabonzi, trebuie să aibă de lucru cei ce se ocupă cu frunzişul  dedicat lor, javrelor!  

 Să ne închipuim o lume utopică, în care toată lumea stă cu cracii-n sus şi aşteaptă  să-i hrănească barza! Că aici s-a ajuns, vine barza şi na haleală! pe gratis! Nu la toţi, că barza refuză, încă, să vină şi la bărbaţi, spune că ea nu-şi schimbă gusturile, rămâne lesbiancă! Aşa că bărbaţii se lipesc de femei, şi  aşa de bine se lipesc, că pot trăi şi din supă de barză!  Da’ ce ne facem, că şi berzele pleacă afară, sunt mai bine plătite în statele  cu mălaiul gros, ies la pensie cu pensie frumoasă, merită să bărzuieşti!  Ca să nu mai vorbim, că au berzele astea un ajutor de şomaj, că îţi vine să-ţi iei zborul! Nici nu mai punem că berzele sunt stimate pe unde cară plozi, nu stau la coadă pentru asistenţă sanitară, stau veterinarii numai cu ochii pe berze! Bine că nu le mai confundăm cu lebedele, că le mânca unii şi pe berze!

Ţin minte şi-acum barza care m-a adus, pe mine, aricioi mic şi greţos, pe lume! Îi era atât de frig, că se oprise curentul, că mi-a îngheţat ţuţurelul sub aripa cheală  a bătrânei berze! Ia să mă fi adus acum, trei perechi de Pampers purtam eu şi cinci, barza! Săraca, a murit anul trecut din cauza orelor suplimentare, nu mai făcea faţă la cărat cocălari, şi a mai şi izbit-o, în burtă, un elicopter de luptă, ce cădea în picaj!

 Să lăsăm păsările, cu păsăricile, câinii, cu câiniţele, şi noi, cu animalele noastre de casă, care ne conduc pe unde vor ele! Pe noi, la muncă, ele, la odihnă activă!Aţi văzut ce repede ni se deturnează atenţia, când atacăm subiectul ăsta aparent inofensiv, dar care a îngropat până şi comunismul?

Fiul meu, în urmă cu câţiva ani, mi-a servit una bucată lecţie despre cum trebuie să ne uităm pe gaura cheii, să vedem viitorul. Atunci am mai învăţat ceva, să luăm exemplu de la americani - să muncim mai mult, ca să câştigăm mai bine, ca să trăim mai bine! Am uitat ceva pe drum? E posibil, pentru că părerea unanimă tinde să devină cu un NU în plus- SĂ NU MUNCIM MAI MULT, ci cât mai puţin, aproape deloc! Munca e pentru sclavi şi maşini computerizate, nu pentru noi!

Din  nefericire, viitorul e sumbru, arată ca un fund de găină pârlit cu arzătorul pentru porci - cu toată dragostea, vorba unui cunoscut analist, dar mi-e teamă să mă gândesc că s-ar putea să depind de personaje care muncesc o zi da, una, nu! şi mereu e nu!

 În ritmul ăsta, cu figurile de stil ce împodobesc generaţiile ce se ridică copăcel, lipsite nu numai de respect pentru alţii, dar cu uşoare umbre de respect pentru sine, îmi doresc moarte scurtă şi uşoară. Păcat că sunt atâţia care au crescut în normalitate, dacă sunt sufocaţi de cei care au crescut în coţet, printre rude de gradul I!

De  ceva vreme, mi-e silă  şi mie să mai muncesc, dar n-am altă soluţie, m-a mâncat în ureche să fac împrumuturi la bănci, să mă dau fălos cu I(’m) aphonul meu ultima generaţie! (Uf! Ce gafă! iar ultima generaţie, ce, am, oare cu generaţia asta? ) Sunt, însă, sigur, că sunt mulţi românaşi care transpiră la fel, ba chiar sunt destui de mulţi care s-au înglodat în datorii, ca să facă un viitor viitorimii! Care viitorime dă acum înapoi, adică fuge ca tăunele...!

N-am nimic, cu nimeni, sunt doar eu, arici de baltă, care o scăldă şi el cum  poate, mestecă în gol trăsnăi! Sincer, nici mie nu-mi place munca, îmi place doar la alţii, dar nu înţeleg cum de nu li se atrofiază muşchii alora care stau cu mâna-n... buzunarul de la spate, că nici sala nu-i mai pune la loc!

 Trist e că subiectul deranjează! Printre multe alte subiecte, ce odinioară erau fierbinţi, şi subiectul muncă începe să semene cu o grămadă de cenuşă! La noi, la români! Că cine se duce la muncă în străinătăţuri, n-are timp nici să-şi şteargă nasul! Şi atunci, pot să întreb cui trebuie să mulţumim c-am ajuns aici, că aş vrea să-l premiez? Sunt pudic, că v-aş spune cum!

LASĂ OMUL ÎN PACE!

La 06. 15 era în picioare! Fără ceas pus, fără să-i facă  cineva vânt din pat! Aşa era obişnuit, să se trezească devreme, i se părea că doarme prea mult, o să aibă timp să doarmă când...! De aia se şi culca devreme, şi găinile mai erau treze când bătea perna, să se aşeze penele de găină din ea!

Ieşi afară în curte, unde, sub cireşul bătrân, avea ustensilele de bărbierit şi cana pentru apă rece. Scoase din fântână o găleată de apă şi se spălă bine pe faţă şi pe ceafă, deşi simţea că îl trec fiori reci. Era o dimineaţă de toamnă, nu se luminase de ziuă, mai era până atunci, dar zilele treceau repede şi acuşi vine iarna, când va trebui să le facă pe toate din casă.

Casa era învăluită de întuneric, semn că ceilalţi dormeau încă. Se strădui să nu facă zgomot, nici n-avea importanţă că nu se aude sus, în camere, el se învăţase să le facă pe toate pe tăcute.

 Termină destul de repede, deşi nu se grăbea niciodată, avea tabieturile lui, din care nu-l scosese nici răposata! E drept, şi ea era matinală, dar treburile ei rămâneau cele feminine, rar se băga în treburile lui.

Se apucă să rânească la porci, după ce hrănise păsările, apoi îi hrăni şi pe ei, cărându-le iarbă proaspătă, adusă din fundul curţii. Termină pe la ora 09.00, timp în care repară şi gardul, acolo unde căzuse bătrânul copac care ţinea leagănul, leagăn în care crescuseră copii lui. Venise şi rândul copacului ăsta, ceilalţi fuseseră înlocuiţi cu alţii noi. Multe se schimbaseră în ultimii ani, doar obiceiurile lui, nu!

Toţi ceilalţi se treziseră şi ei şi acum erau la masă. El mâncase mai devreme sub copac, afară, pâine cu brânză şi roşii culese din curte. Tare mai ţinea la roşiile lui, în fiecare an păstra sămânţa şi, de obicei, îngropa 2-3 roşii pârguite, din toamnă, ca, în primăvară, să aibă răsăduri devreme. Îngropa roşia şi o acoperea cu un fund de pet, iar când dădea căldura, scotea petul şi se alegea cu răsaduri, pe care le replanta. Miraculoasa natură era iertătoare cu oamenii şi îi ajuta pe cei ce vroiau să munceasă.
     Nepotul cel mare îl aştepta nerăbdător, deşi era cam târziu, azi mergeau la coasă, peste deal, unde bătrânul avea o bucată de pământ, lăsase să crească iarba pe ea, pentru animale şi păsări. Nepotul era foarte curios să vadă cum se coseşte, la cei 16 ani ai lui ştia mai mult decât propriul său tată, care nu vrusese să înveţe despre pământ mai nimic, în schimb, avea câteva diplome, care îl făceau să fie ce era.

Au pornit amândoi să urce dealul abrupt, nepotul urcând repede, gâfâit şi repezit, el, călcând regulat şi monoton. Nu peste mult timp, nepotul era la jumătea drumului spre vârf, în timp ce bunicul abia făcuse un sfert! Tânărul era foarte obosit, dar mulţumit că îşi întrecuse bunicul, aşa că se aşeză pe iarbă, să-l aştepte, dar mai mult, ca să-şi tragă sufletul. Bunicul îl ajunse din urmă mai târziu, dar nu se opri, mergea mai  departe, cu aceeaşi paşi rari  şi egali. Aproape că nu-şi privi nepotul, care mai aşteptă o clipă, să fie depăşit, convins că tinereţea lui va fi mai puternică decât mersul de melc, al bunicului.

Faza se mai repetă de două ori şi, pe când nepotul gâfăia aproape de vârf, bunicul deja ajunse acolo şi nici atunci nu se opri, se opri abia în vale! Tânărul îl ajunse într-un tîrziu şi-l găsi cosind cu aceleaşi mişcări calme şi egale, de parcă nici n-ar fi urcat un deal!  Doar, din când în când, se oprea şi privea cerul şi o dată deschise gura şi-i spuse:
     -Voi n-aţi învăţat fabula cu iepurele şi broasca ţestoasă? Aia cu grăbeşte-te încet?
     Tânărul îşi iubea prea mult bunicul, dar uneori îi dădea dreptate tatălui său, prea era bătrânul chisat rău, avea câte-o vorbă, de nu înţelegeai nimic!
       Se apucă şi el de cosit, dar dădea cu furie în pământ, aşa că, peste un sfert de oră, era tot o apă şi, de cunoscut, nu se cunoştea pe unde plimbase coasa, în timp ce bunicul deja cosise o bucată bună. Acesta se uită la el şi-i spuse cu blândeţe:

   -Lasă, tu, cositul, pe seama mea, şi vezi dacă nu poţi scoate nişte cartofi, au mai rămas nişte cuiburi nescoase,  dacă or mai fi!

Amiaza i-a găsit tot acolo, mai era puţin de cosit, iar cartofi, nici urmă! Nepotul era puţin înciudat că nu-l lăsase şi pe el să arate ce poate! Soarele trecuse binişor jumătatea cerului, când bunicul  lăsă coasa, se întinse pe iarbă  şi scoase din traistă pâine, brânză şi pepene roşu! El mâncă pâine cu pepene, iar nepotului îi dădu brânza. Apoi, puse pălăria sub cap şi-l atenţionă:

-Eu o să fac amiaza, tu poţi să faci ce vrei !

Bunicul a continuat să cosească, până a terminat, după care s-au întors acasă, de data asta, nepotul mergând în acelaşi ritm cu bunicul!

       Seara a găsit familia reunită în salonul mare, ce putea adăposti 40 de persoane şi mai rămânea şi loc!

În timpul mesei, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalţi, fiul bătrânului nu s-a putut, din nou, abţine şi a deschis discuţia, care nu ducea, de multă vreme, nicăieri:

-Zău că nu te înţeleg, tată!Am lăsat totul la oraş, apartament şi vilă, să nu te lăsăm singur, şi-am venit aici, să stăm cu tine! Am dărâmat casa veche şi am ridicat-o pe asta, cu de toate, cu apă şi canalizare, chiar şi cu piscină-n spate! Numai garajul, şi e mai mare decât vechea casă a noastră! Avem curtea plină de maşini şi tu, tot cu căruţa te duci la câmp! Ai zis să nu te deranjăm, am construit casa cu intrare separată pentru tine şi tot, separate, ai de toate-n ea! Ai ditamai pensia şi noi putem să te întreţinem foarte bine,  doar avem de unde! Iar tu, tot cu porcii şi cu găinile tale, ca acum 20 de ani, parcă n-ai avea ce să mănînci! N-ai intrat niciodată-n piscină, tot afară te speli, ies aburii din tine dimineaţa! La televizor, te uiţi din an, în Paşte, iar din sat, n-ai mai ieşit de când a murit mama! Am vrut să te trimitem în staţiune, te-ai făcut că nu auzi!  Nu te înţeleg şi noi am mai discutat asta, aş vrea să te văd că te bucuri de viaţă, doar ai muncit o viaţă-ntreagă! ‘

Bătrânul nu spuse nimic, ştia şi el că fiul are ceva dreptate! În schimb, sări nora, să-i ia apărarea:

-Lasă omul în pace! Fiecare şi le ştie pe ale lui! Dacă aşa se simte el bine, lasă lucrurile aşa!

Bătrânul mai tăcu o vreme, timp în care se aşternu o linişte atât de puternică, încât se auzea cu se învârte ventilatorul de la climatizare. Apoi ridică capul şi-şi privi fiul, spunându-i:

-Îl mai ţii minte pe unchiu-tău, Mitică? Ţi-am povestit ce-a păţit? După ce-a ieşit la pensie, şase luni a bolit! A slăbit şi s-a scofâlcit, deşi venea dintr-un birou, la masă-ntinsă! Îi lipsea trezitul de dimineaţă, pauza de gustare, de la zece, cele 5 cafele cu ţigara-n nas şi, mai ales, berea de după serviciu, cu băieţii! La bloc, treabă nu avea, iar să stea în parc, să joace şah şi table cu cei de vârsta lui, nu-i plăcea defel! După lunile alea, a început să se îngraşe, aşa că a ajuns la 126 de kile! A murit după un an, nici doctorii nu mai ştiau ce boli avea!

Eu, unul, vreau să mor în picioare, aşa că mai scutiţi-mă cu morala! Oare când o să vă lămuriţi că tocmai ceea ce fac, mă ţine-n viaţă? Mi-e aşa o frică de moarte, că vreau să trăiesc! Şi pentru că vrea să mai trăiesc, trebuie să muncesc, să nu las sângele să se lege, să fie viu şi iute! Lăsaţi-mă pe mine şi aveţi  grijă de voi!

A doua zi , bătrânul de 82 de ani era, la ora 06.15, la locul lui, în bătătură, unde îl aştepta apa rece şi porcii, să-i hrănească!

MÂNA DREAPTĂ A REGELUI!

 -Care a fost mâna criminală, care a lovit, cu piciorul, chiuveta, și - a spart-o? urlă Adjunctul, rotind ochii ca girofarul. - Numai un tâmpit mai mare ca mine își pune mintea c-o chiuvetă și duce până la final crima de a distruge un bun care nu-i al lui, e unul comun, proprietate privată!

Obișnuiți cu nazurile și discursurile Adjunctului, lucrătorii de la Serviciul Vidanjări se opriră o clipă, să se simtă omul băgat în seamă, după care își văzură de-ale lor, lăsându-l în domeniul unde lucra de 15 ani. 

Numai că de data asta, Adjunctul se trezise cu fața la cearceaf și dorea să împărtășească opinii cu subalternii ce trebuiau instruiți și informați:

-În calitate de mâna dreaptă a șefului, toate hățișurile și răhățișurile sunt la mine! Adică, mă înțelegeți voi, la mine sunt toate hățurile! Eu trebuie să merg în urma voastră, să vă verific și să vă dau note, zise calificative, de aceea trebuie să știți că eu sunt ultimul om! După mine nu e nimeni! Și să nu credeți că mai prost ca mine, nu e nimeni, să vedeți voi cum e șeful mare! E prea mare, că să se uite la voi, nașparliilor!  Eu sunt sarea şi piperul activităţii noastre, fără mine nu vidanjaţi nici 10%! Eu sunt Anna şi Carafa, eu sunt Pilot din Pont, Zeus din Tibet, mama voastră! Mână dreaptă a şefului, bă, nu mămăligă translucidă! Eu aici o să mor, pe altarul vidanjării, altarul cui v-a trimis să lucraţi aici! Eu sunt Alfa şi Omega, Cain şi Abel, turbarea zeilor! L-aţi văzut voi pe  Şeful să vă ajute, să-şi murdărească el mânuţele cu munca voastră de …? Nu! tot eu, salvatorul vostru, tot eu cu mintea mea murdară şi sufletul încăpător ca maşina de serviciu, eu vă ţin în braţe şi tot eu dau cu voi de pământ!

Aud vreun comentariu? Cine se pune cu mâna dreaptă a Şefului? Păi, dacă se găsea vreunul să ridice capul, Regele se uita la mâna lui dreaptă şi nefericitul îndrăzneţ rămânea fără cap! Cum şi Şefu’ îşi pierde, uneori, capul, în faţa mai-marilor noştri! Noroc cu mine, mâna lui dreaptă, că sunt mereu alături de fundul lui, să-l ajut să se ridice! Nu toată lumea poate fi mâna dreaptă a şefului, pentru ca să ajungi aşa, trebuie să pleci tu capul! Vă daţi seama cum e să fii mâna dreaptă a preşedintelui, a premierului sau, cel puţin, al unui parlamentar? Acum aţi înţeles de ce sunt aşa bine plătiţi unii, care figurează ca mâini drepte?

Se opri brusc - de zece minute, prezenții stăteau foarte atenți și  păreau că-l ascultă, numai că privirea le aluneca pe lângă el, undeva în spate! Când se întoarse, dădu cu ochii de Șeful cel Mare, care, după fața schimonosită și gâtul strâmb, părea că suferise un atac cerebral cu paralizie! Cine știe de când stătea acolo și asculta, dar Adjunctul se mândrea cu logica lui de fier și cu geniul său ornitorinc, pardon! oratoric, așa că nu-și făcu probleme, el nu se înșela niciodată și nu spunea prostii, ci  numai adevăruri!

Însă Șeful nu părea să adere la părerea lui despre sine - însuși, ceea ce însemna că ceva era putred în Danemarca, sau, cel  puțin, în scurgerile din canal!

-Sunt întru totul de acord cu dumneata! Numai o precizare - știi ce făcea mâna dreaptă a regelui?

Adjunctul boldi ochii la Șef, neînțelegînd unde bate, și ridică din umeri, chiar până acolo nu ajunsese cu cititul!

-Ştie cineva dintre voi? se încruntă şeful Mare-Mare, atât de mare, că la Soare te puteai uita, dar la el, fără ochelari, ba!

Adjunctul ridică, timiduţ, două degete, ca la şcoală, provocându-i superiorului său un scrâşnet din dinţi, ce acoperi  tramvaiul ce circulă prin apropiere:

- Dădea cu mătura?

Barosanul şefilor negă încetişor.

- Spăla vasele, ca muierile? mai încercă odată Adjunctul.

Din nou negaţie, ceva mai virulentă, ceea ce-l făcu pe Adjunct să renunţe, era prea mult pentru el!

-Mâna dreaptă de regelui îl ştergea la fund, dragilor! Ei, acum cine vrea să fie noua mea mână dreaptă? Că cea veche muşcă pe furiş!

MAGIE SAU SCAMATORIE? CE PROSTIE!

Din jobenul cu buline,

A scos iarăşi scamatorul

Două robe, de-alea  fine,

Şi-n final, judecătorul!

Cu figura de paiaţă,

Mişcă mâna spre înalturi!

Apoi râde prin mustaţă,

Scociorînd după rahaturi!

De o oră şi jumate,

Face lumea să hlizească.

Scoate cartea de bucate

Şi - i învaţă să citească!

Toţi se- nghesuie în faţă,

Dar nu îndrăznesc să fugă!

Scamatorul e paiaţă,

Şi-i puţin cam într-o dungă!

Un spectacol cam subţire

Se dezvoltă azi în sală!

Spectatorii-şi ies din fire!

Iar  prestaţia-i  banală!

Din a sa poli-tichie,

Scoate iute iepuroiul,

Care a murit odată

Împuşcat cu măturoiul!

Ies banane şi curmale,

Scoate şi-un  tractor la urmă!

Şi-n final, iese agale,

Să se-ntoarcă, iar, la turmă!

De n-aţi dat cu presupusul

Unde-aţi mai văzut voi scena,

O să vă prezint răspunsul-

Parlamentul e arena!

La tribună, stau tribunii

Şi fac des scamatorii!

O mai fac şi pe nebunii,

Zici că fac copilării!

Ei jonglează  în cuvinte

Şi din pălărie scot,

Căte un cartof fierbinte,

Să îl înghiţim pe tot!

Se perindă de faţadă,

Ca să credem că-s hazlii!

Mai aruncă câte-o nadă,

Şi ne cred pe toţi, copii!

Dacă-au fost săraci odată,

Am rămas săraci doar noi!

Ei s-au îngrăşat pe dată

Şi ne-mproaşcă cu noroi !

Şi să vezi scamatorie-

Au uitat de ce-s plătiţi!

Legile sunt jucărie

Pentru mitocani tâmpiţi!

Tot văzând aşa glumiţe

M-am înscris, din nou, la şcoală!

Vrea să fac şi eu magie!

Că ei fac, mai mult, la ...oală!

Vreau şi eu să scot din mine

Diavolul cu părul creţ!

Că tot de la ei am spus-o-

Cred că sunt, ca ei, glumeţ!

Pot şi eu să scot din tufă

Ciocolată argintie!

Şi mă mulţumesc  cu  daruri!

Ce nu am? N-am pălărie!

Ce n-aş da să o pot scoate,

S-o buşesc în faţa lor!

Dar nu-s scamator, ca dânşii!

Şi rămân simplu actor!

Să lăsăm scamatoria!

N-o să facem nici un drac,

De nu facem nebunia

Să îi aruncăm în lac!

Să vedem dacă-o să iasă

Folosind magie neagră!

De n-or reuşi!  Ferice

O să fie o ţară-ntreagă!

Poate aşa ar înţelege

Că nu mai dorim vrăjeală!

Vrem să jubilăm prin lege!

Nu prin plezirism de sală!

N-am ajuns datori la dânşii!

Ei ne sunt, pe veci, datori!

Folosind scamatoria,

Ne mai cred stupizi şi chiori!

Să nu vină vreo urgie,

C-or să afle cu stupoare,

Că, la treabă de magie,

Nici în budă n-au scăpare!

Atenţie - COPII!

-Mămico, Soarele are mămică şi tătic?

-Cred că da, cineva trebuie să-l fi făcut şi pe el!

-Şi ei unde sunt, l-au lăsat la Protecţia Copilului, să-l crească Statul?

-Cred că da, o fi orfan!

-Şi mămicii lui nenea Soare îi plac nucile lui tata lui Soare?

- Cum adică, îi plac nucile?

-Păi, cum îi spui tu lui tăticu’, noaptea târziu, când voi credeţi că eu dorm- tare îmi plac nucile tale!

-Şi tu nu dormi?

-Nu prea, că scârţâie prea tare patul! Ştii, mămico, vreau şi eu o maşină, una decalotabilă!

-Decapotabilă! Pronunţă corect!

-Eu vreau maşină, nu să vorbesc corect! Aşa aud, aşa spun , aşa ştiu! Şi multe mai vreţi de la un copil de 4 ani - jumate!

-Şi de ce vrei tu maşină, că eşti prea mic?

-Să-mi bag picioarele-n ea, cum zice tata, când jegoasa nu merge!

-O să-ţi iau una de jucărie!

-Eu vreau una de jucărie, cu volan pe stânga, motor de 1-4, pe benzină, cu piele pe interior, să pot să frec  rozeta la fufe proaste!

-Unde ai auzit tu cuvintele astea?

-Vorbea ieri la telefon directorul de la cămin, n-am înţeles mare lucru, dar mi-a plăcut cum sună! Nici nu ştia că eu sunt sub scaun, vânam un gândac cu urechi mari! Mami, ce înseamnă  proastă şi ...? Nu pot să spun, că-i prostie şi mă cerţi, dar începe cu fu!

-Fudulă!

-Tu ai spus prostia, tu să te cerţi singură!

-Fudulă înseamnă încrezută!

-Aşa ştiam şi eu, da’ femeia de servici m-a tras de urechi, cică am reprodus-o! Mormăia aşa, când a trecut mama lui Jeni! Uite, şi-acum am o vânătaie pe buca dreaptă! Şi încrezută, ce înseamnă?

-Spuneai că te-a tras de urechi!

-Parcă eu  mai ştiu de ce m-a mai tras! Că-i iute de mână şi de gură!

-Altă întrebare!

-De ce pisica, fată şi fata, naşte? Nu suna mai bine - pisica, fată şi fata, pisiceşte?

-Cred că poţi spune şi aşa!

-Şi de ce buni face clăbuci la gură, când doarme, să fie de la săpunul pe care i-l pun în ceai? Atunci trebuiau să fie clăbuci roz!

-Tu îi faci asta mamei mele? Cred că-i prea mult, o să te pedepsesc pentru asta!

-Una-două, tu crezi câte ceva! Cred, o dată! Cred, de două ori! Cred, de…! Nu poţi spune ceva  consistent? Nu ca tata, tot timpul îşi bagă ceva şi zău că n-am aflat unde! Pe el de ce nu-l pedepseşti? Ţi-e frică că te pune cu fundul în sus şi - ţi arde vreo două? Cum face cu mine, când e supărat pe şeful său? Parcă aşa îi spuneai lui tanti Lăcră, una- două, cu fundu-n sus?

-Şi tu unde erai, de nu te-am văzut?

-Eram în braţele tale, nici n-ai observat că am smuls firele de la veioză! Erai aşa de atentă  la varicele lui tanti, nici nu ai văzut când am pus puţină ojă în cafea! Bine că era la culoare! Uite că vine tata şi iar îşi dă cu mucii-n fasole!

-Adică?

-Aşa a zis, că dacă toată lumea îşi dă cu mucii-n fasole, el  de ce n-ar face-o? Ba şi de tine a spus asta, lui bunelu, când s-au îmbătat ca doi porci! Cică găteşti, câteodată, să nu dai doi muci pe mâncarea ta! Aia de fasole, mai ales!

-Dragul  meu, huţupanul ăsta mic, al nostru, scoate de-un ceas numai perle din gură !

-Sunt de scoică sau perle de cultură, mămico?

-Lasă, femeie, copchilu’, să facă cum vrea el, că doar e democraţie! Vrei să fie prost, ca mine şi ca tine, care n-am avut curaj să le spunem părinţilor ce gândim? Lasă, că s-o corecta el, când o fi mare! Ia spune! Ce-ai pe sub fusta asta, pot să ghicesc?