Lupii, șacalii și nevăistuicile umpluseră văioagele din
jurul satului, unde trăiau câinii, oile și caprele. Pentru că ceruseră tribut, cei
dinafară trăiau regește, din munca sătenilor, obligați să dea zilnic din truda
lor.
Locuitorii satului se obișnuiseră cu situația, nu era o
noutate, dintotdeuna au existat sclavi și profitori! Doar cînd au început
jafurile, câinii și-au dat colții la ascuțit, dar oile și caprele au sărit cu
botul pe ei, punându-i cu botul pe labe, aveau copii de crescut! Și au plătit
ce li se cereau!
Cu toate astea, lupii
s-au învățat să intre noaptea prin cotețe, în timp ce șacalii captau atenția
câinilor, iar nevăstuicile curățau podurile caselor și hambarele. Oile behăiau
degeaba, iar caprele făceau doar gălăgie!
Întro zi, în sat poposi un cioban, care își pierduse oile
și câinii! De luni de zile călătorea, scormonind dealurile și văile, fără să găsească urmă de
turmă!
Ajuns în sat, mare-i fu mirarea să vadă cum oile și
caprele păștea cuminți, păzite de puținii câini, împuținați de nesfîrșita luptă
cu jivinele care dădeau târcoale satului! Obosit, se întinse pe iarbă și
adormi.
Când se trezi, era înconjurat de animalele binevoitoare,
care, parcă l-ar fi ocrotit, fără să știe că, pentru acestea, el reprezenta o
speranță! Aceea că va fi mai bine, prezența omului, a păstorului, fiind
chezășie a unui nou început!
Din ziua aceea, lucrurile începură să se schimbe -
noaptea, ciobanul dădea ocol satului, cu furca întro mână și cu securea, în
cealaltă, urmat de câinii, care
căpătaseră curaj. Lupii au tot încercat să se năpustească asupra satului, dar,
între timp, apăruseră garduri înalte, de nuiele și din crengi groase, nu
rămăsese decât o poartă, care noaptea, era închisă și păzită. Nevăstuicile, mai
mici, se strecurară prin gard, dar fuseseră puse mii de capcane, peste tot, așa
că renunțaseră să mai intre, mai ales că o parte dintre ele ajunseseră hrană la
câini. Șacalii, deși mai mulți la număr, nu îndrăzniseră să se alieze cu lupii,
între cele două grupări existând vrajbe vechi. Așa că ajunseră cu toții, cei
din exterior, să moară de foame!
Ciobanului începu să-i placă viața în acel sat și cam
uitase de turma lui de mioare! La urma, urmei, poate că nici nu mai exista sau
nu existase vreodată! Cert e că sătenii erau foarte multumiți de viața lor și căutau
să-și arate mulțumirea, îngrijind de cioban! Acesta începu să se îngrașe, să
fie mai domol, iar patrularea de noapte nu o mai făcea zilnic, lăsa câinii s-o
facă, în locul lui! Nu trecu mult și nu mai ieși noaptea deloc, iar de trezit,
se trezea aproape de prânz, căutând de mâncare.
Jivinele dinafară, moarte de foame, simțiră că ceva nu
era în regulă, se sfătuiră îndelung și,
pentru prima oară, căzură la înțelegere, formând o alianță. După un plan comun,
atacară satul din mai multe direcții, în timp ce ciobanul sforăia de răsunau
văile!
Credincioși, câinii luptară cu vitejie, dar nu putură
stăvili goana lupilor și șacalilor flămânzi, în timp ce nevăistuicile îi mușcau de picioare. Zeci de oi și capre
căzură victime ale atacului, iar dintre câini, rămaseră doar 7.
Ciobanul nu se trezi decât a doua zi și rămase uimit, văzând dezastrul din sat. În loc să jelească sau să se rușineze,
îi veni, brusc, ideea că, fără el, satul ar fi fost lipsit de apărare, idee
care îl făcu să crească în proprii ochi!
Adună toate animalele și le vorbi, anunțând că, de acum,
el va fi conducătorul satului și, pentru munca lui, va trebui să fie plătit! Animalele se mirară, nu era nimic nou, și
înainte tot el era șeful cel mare și ele, tot pe el îl hrăneau! Numai că, acum,
ciobanul vroia cîte un miel fraged, la două zile, și un ied, în week-end! Cică
laptele nu-i mai ajungea, iar brânza nu îi întărea oasele!
Animalelor nu le plăcu deloc propunerea, niciodată nu
fusese vorba de jertfirea pruncilor lor. Dar nici să stea singuri în
fața hoardelor dinafară nu puteau, ar fi fost sinucidere curată! Așa că negociară cu ciobanul, care fu de acord doar cu un ied
și un miel pe săptămână, cu o condiție – să patruleze doar din două în două
zile!
Câinii mărâiră, supărați, dar, fiind puțini, nu avură ce
face și se supuseră.
Următorul atac al jivinelor îl găsi pe cioban treaz și la
post, așa că atacul dădu greș în mod lamentabil, zeci de jivine plătind cu
viața! Și următorul, tot așa se sfârși, se nimerise ziua fără patrulare, dar
ciobanul era treaz, mâncase prea mult și îl durea burta! Lucrurile păreau că se
normalizează!
Oile descoperiră că nu prea mai aveau ce paște,
îngrădirea satului micșorând zona de pășunat, iar înafara ei, era moarte
sigură! Începură să se certe cu caprele, lucru ce nu se mai întâmplase, pe care
le învinuiră că le fură iarba! Ciobanul,
în loc să le împace, le împungea cu biciul, să intre unele, în altele, iar când
scandalul era în toi, le despărți, asumându-și rolul de împăciuitor! Și ceru să
i se mărească tainul, la doi miei și doi iezi pe săptămână!
Deși înțeleseră că fuseseră păcălite, animalele acceptară
târgul, cu suflete îndoliate! Câinii nu mai ziceau nimic, le crescuseră și lor
numărul de oase, odată cu mărirea dărilor!
Jivinele, ce supravegheau atente satul, după o perioadă
în care se mâncaseră între ele, iar s-au coalizat și plănuiau un nou atac, de
data asta, pregătirile fiind făcute la vedere, semn că se simțeau puternice!
Ciobanului nu-i scăpară pregătirile, dar, în loc să organizeze apărarea, adună din
nou animalele și le propuse să plătească tribut, chiar renunțând la unul dintre
mieii ce i se cuveneau! Gândea, pesemne, că de ce să se chinuie el, lucrând și
noaptea, când putea sta liniștit în patul său!
Sătenii au văzut că s-au întors de unde au plecat! Mai
mult, era și mai rău, nici nu mai puteau să plece, din cauza gardurilor
ridicate, numai pe poartă puteau ieși! Iar acolo, presimțind ceva, se înstalase
ciobanul, care nu mai lăsa pe nimeni să iasă, sub pretext că nu poate apăra pe
toată lumea în condițiile astea! Nici nu știau că ciobanul era în tratative cu
niște negustori, să vândă satul, cu tot cu animale!
Jugul se strângea în jurul gâtului sătenilor, când, iată
că la poartă apăru un cerșetor, care ceru găzduire! Se afla de multe zile pe drum,
era înfometat și murdar, nu vroia decât o cană cu lapte și un loc unde să pună
capul! Toți îl priviră cu ciudă, ăsta mai lipsea, alt pofticios la bucate
nemuncite!
Dar omul, când se trezi, se apucă să curețe fântâna, pe
care nimeni n-o mai curățase, cu toate evenimentele petrecute. Ciobanului, nici
prin minte nu-i trecuse să facă asta, așa că nu-i căzu bine și hotărâ să scape
de cerșetor prin orice mijloace.
Călătorul văzu în ochii ciobanului ce-i trecea prin
minte, dar mai văzu și că animalele erau triste și dădeau semne de înfometare.
Își zise că nu era treaba lui, dar când ciobanul le adună, cu gând să le
întărâte împotriva noului venit, se vârâ
în mijlocul lor, glăsuind atât de tare, că acestea se potoliră și se făcu
liniște!
Călătorul le întrebă ce e cu ele, de ce se ceartă între
ele, când dușmanii sunt înafara satului! Și, deși se feri să pomenească de
cioban, animalele înțeleseră că lucrurile merg prost din cauza acestuia, nu mai
juca rolul de la început, când poposise în sat. Dar acum se temeau și de umbra lor, iar o nouă
gură de aur, cum era cea a călătorului, îi bulversa și mai mult, se întrebau -
oare nu îi păcălea și acesta? Prea frumos le spunea!
Dar cerșetorul văzuse și trăise multe la viața lui,
necazurile îi fuseseră și lui tovarăși, așa că își dădu seama că nimic nu se va
schimba, dacă sătenii nu-și vor recăpăta încrederea în ei înșiși! Nu dinafară
trebuia să vină scăparea, pentru că, de acolo, nu pândeau decât primejdii,
soluția era tot în mâinile lor! Așa că își luă bocceluța și plecă!
Animalele se simțiră trădate, dar ciobanul le trezi din
starea de prostație în care căzuseră, cerând să i se mărească tainul la trei
miei pe săptămână!
Paharul se umpluse demult, iar animalele nu mai suportară
pretențiile nespălatului și-l alungară! Până și câinilor li se zbârlise părul,
la gândul că vor trebui să fie ceea ce au fost dintotdeauna - niște luptători!
Jivinele, deși puternice, fură, în sfârșit, înfrânte! Alături
de câini, oile și caprele, precum și puii lor, luptaseră până la moarte, știind
că numai așa vor avea liniștea dorită! Viața în sat deveni o binefacere pentru
ei și nu mai doriră cioban, nu le mai trebuiră păstori, și, încă, nu oameni!
