REMIZĂ?

     Cât de mult timp a trecut, de când nu mai ieșiseră împreună! Așa, la o cafeluță, stătuseră de mii de ori, dar să iasă amândouă din oraș, să pornească hai-hui, doar ele, singure, trecuseră milenii!

Șoseaua nu era prea circulată, căldura de-afară obligând plimbăreții să se ascundă mai pe la umbră, dacă nu preferau să-i doară dinții, de climatizarea de pe mașină. După un drum de două ore, găsiră ce-și doreau -  o pădurice aflată la vreun kilometru de drum, astfel că nu riscau să fie plină de pet-uri sau de praf înecăcios.

În mai puțin de 20 de minute, masa pliantă era așezată și pachețelele, desfăcute, cafeaua din termos aburea în paharele de unică folosință, iar “fetele” stăteau tolănite la umbră, în scaunele pliante noi, abia cumpărate de pe drum.

Mama simți furnicături în palme și-n glezne – nu vroia să recunoască și nici să se știe, șofatul nu mai era ca odinioară, să fie o plăcere, de obicei, o obosea și-o dureau, tare, picioarele. Fiica ei avea permis, dar nu vroia să conducă, nu condusese, singură, niciodată, așa că se putea spune că nu știa să șofeze. Maică-sa o ducea și o aducea, oriunde ar fi poftit, iar ea nu se întrebase niciodată dacă vârsta mamei sale nu-i cauza și altceva, decât relaxare, cum o auzise, odată, că spune.

Deși asta își și propuseseră, să discute nestingherite, cum făceau cu vreo 10 ani, în urmă, totuși niciuna dintre ele nu dădea semne că ar începe. Nu erau lucruri grave de spus, dar li se făcuseră dor de o sporovăială lipsită de prezența unui terț, indiferent cine ar fi fost acela. Simțeau că e mai bine așa, să stea în liniște și să nu zgândărească vreo rană adormită. Nu-i vorbă, de vorbit, vorbeau în fiecare zi, dar  numai despre treburile urgente, treburile comune, nu și despre of-urile personale, îndreptățite sau nu!

Mirosul cafelei le aminti că timpul trece și nu vor avea parte de descătușarea sufletelor, scopul pentru care își luaseră lumea-n cap. Și, exact când fiica vru să spună ceva, mama se ridică și-i spuse că ar dori să se plimbe prin pădure, să se mai adune.Tânăra ațipi curând și nu se dezmetici decât mult mai târziu, când văzu că trecuse ceva vreme și maică-sa nu apăruse. Alertată, se apucă s-o caute și o găsi prăvălită lângă o tufă de soc, aparent fără nicio zgârietură! Fata strigă speriată, fără să priceapă că nu avea cine s-o audă, dar se bucură văzând că mama abia respira, dar putea vorbi, foarte încet, și nu se putea mișca prea mult:

- Ce-i cu tine, mamă?

Cealaltă dădu din cap și murmură:

- Despre asta vroiam să-ți vorbesc-... de la o vreme..., nu mă simt ...prea bine!

- Și te-ai dus la vreun doctor?

- Nu! ...am așteptat să-mi treacă, dar...n-a trecut!

Fata zări pata de sânge de pe șoldul mamei și-și pierdu cumpătul. Apoi văzu și că piciorul părea că nu stă normal și-o străbătu un alt frison. După care  își reveni – ea era singura care putea să o ajute, mai ales că nu avea semnal la telefon. Mamei nu-i scăpă expresia de pe chipul ei:

-M-a luat, așa, cu amețeală,... și mi-a fugit pământul de sub picioare! ...Am căzut peste tufa asta și am simțit că m-am înțepat... nu-i nimic grav, nu te ...speria! Nu prea îmi simt piciorul, nu ... pot să-l mișc!

Vorbele-i venea de undeva, de departe, dar, în rest, nu părea foarte afectată!

-Am să opresc sângerarea și te duc la spital!

-Dar n-o să mă dezbraci aici...nu m-am dezbrăcat niciodată de față cu tine!  Și mașina... mașina e departe, cum ajungem ...la ea? Mai bine du-te...și caută  Salvarea, eu aștept aici!

Fata sfâșie pantalonii scurți ai mamei și cercetă rana - întradevăr, nu era gravă, doar să sângera serios:

-Nu mai pot eu, de pudoarea ta! Am să te duc în cârcă, dacă e nevoie, până la spital! Mai am nevoie de tine, mamă, nu te pot lăsa așa!

- Dar ... tu ești așa slăbuță! Nu... ai să mă poți căra!

-Am să pot! trebuie să pot! Și tu ai putut, când eram bolnavă, să mă duci în brațe, la doctor! Și tu erai un pumn de om, când, iarnă fiind, m-ai dus la spital atâta amar de drum! Chiar și când eram departe una, de celălaltă, mă duceai în spate, încurajându-mă și susținându-mă, chit că nu aveam dreptate! Nu doar m-ai ținut în burtă, dar m-ai și ocrotit tot timpul! Aveam 20 de ani, când m-ai dus în spate, să mă salvezi! EU SĂ NU POT?

Își rupse fusta și făcu pansamente, cu care  legă rana. Apoi se vîrâ sub corpul mamei și, icnind, merseră împreună, drum aparent nesfârșit, spre mașină.

La spital, află că mama suferise un atac cerebral și fusese norocoasă că nu mai întârziaseră mult!

CUM E SĂ SARI DIN LAC, ÎN...!

    Vecinătatea blocului ANL aduse obiceiuri noi prin preajma locului - furtul de găini fu înlocuit cu cel de rufe de pe sârmă, iar cântatul cocoșilor, dimineața, fu înlocuit, din lipsa de cocoși, dar și de găini, cu lătratul câinilor. Pentru că noii locatari nu veniseră cu mâna goală, aduseseră cu ei și jumătate din populația maidaneză a orașului, atrasă de grătarele făcute chiar sub casa scării, cu lemne din gardul vecinilor.

            Cu acest prilej, mulți gospodari se treziseră cu o mare curățenie prin curte, pentru că, dacă uitau vreo unealtă rătăcită prin zonă, aceasta dispărea, ca să răsară în talcioc, sub o altă denumire. Acolo unde odinioară erau curți fără garduri, apărură niște metereze, care urmau să stavilească atacul  marțienilor. Iar acolo unde fuseseră garduri, trebuiră renovate, după cum spuneam, pentru grătare trebuie material combustibil. Ca o dovadă a pauperității, taxi-urile nu mai pridideau să gonească pe străduțele învecinate, aruncându-și mușterii ambetați de peisaj, iar viața ancestrală a zonei trebui să facă cursuri de reconversie, fiind, clar, depășită.

            Cei trei tineri descoperiră că nu au nici tabletă, nici computer, după normele educative contemporane, iar telefonele lor mobile erau demult, vechituri, așa că se plictiseau. Hălăduind prin jungla civilizației, dădură peste curtea plină de pomi fructiferi ai lui nea M. Prin stuful de la gard nu se zărea mare lucru, dar, de la înălțimea locuinței, fructele păreau mai mari decât în realitate și, neomenește, le făceau cu ochiul.

            Așa că - dădură iama în ele!  La început, după ce pândeau proprietarul, să plece, în curte rămânând doar doi bătrâni surzi și nu prea iuți de pas! Asta până s-au prins bătrânii și făceau cu schimbul, de veghe! Nu le era teamă hoților, de vitejia celor doi, cu un scuipat, îi doborau la pământ, dar făceau prea multă gălăgie și trezeau vecinii, care credeau că hoții au venit și la ei. Poliția venise de vreo câteva ori, dar hoții erau iutaci, dispăreau ca prin minune și nu i-au prins, nici gând!

         Apoi hoții s-au trezit cu proprietarul pomilor, cu ditamai parul în mână, făcându-le prin curte. Nu au fost accidente sau victime, dar exact asta i-a stârnit pe hoțomani – le intraseră în cap, că nu pot fi prinși!

Nici cei trei câini legați cu lanț, nu i-au descurajat - i-au învățat cu mâncare și nu ziceau nici pâs!

Hiba pazei era că nu putea sta trează tot timpul nopții, omul mai și doarme, nu stă doar cu mâna pe par! Proprietarul muncea ziua, nu putea sta și noaptea, că se ducea pupezii, de oboseală! Paznic serios și netemător, nu se găsea, datorită mult hulitei vecinătăți, care prost ar fi luat bătaie pentru ia! acolo! trei parale și-un pumn de caise?

Nici montarea camerelor de supraveghere, n-a dus la nimic, după ce acestea dispărură, ca luate de vânt, primele!

Necazul nu era furtul poamelor, ci părăduirea grădinii - hoții nu se mulțumeau doar cu prădatul, ci mai mult stricau, rupând crengile, să le fie mai ușor la cules, și aruncau pe jos mai mult de jumătate, că doar nu erau tembeli, să strângă după ei!

Precizare - curtea mare era mărginită în proporție de 85 %, de vecini serioși, cu câini în curte și reteveie zburdalnice. Că de-aia ultima sută de ani o petrecuseră în liniște, nu ca acum, cu stricătorii, lângă ei! Cele 15 procente rămase erau formate din două garduri ce dădeau la drumul mare, pe unde veneau jigodiile de la drumul mic! Pe acolo pătrundeau, că singura altă portiță era o gârlă aproape secată, cu stuf și papură, de-un stat de om, unde nici șerpii, nici salamandrele, nu îndrăzneau să intre, de frica lui Bau - Bau!

Și, întro bună zi (pentru majoritatea!) veni surpriza: gospodarul livezii, când veni, găsi o liniște suspectă: nici urmă de hoți! Își frecă, bucuros, labele bătăturite, mulțumit că, de data asta, găsise soluția: în curte, lângă gard, în șanțul săpat cu o zi înainte, stăteau toți trei hoții! Cuminți! Vârâți până la gât! Nici să miaune, nu cutezau, că le intra în gură! Nici de ieșit, nu puteau - se aflau cam la 1 metru și, de margini, și tot la unu, mai jos de mal! În groapa unde descărcase vidanja și care fusese acoperită cu hlujani și cu bălegar! Groapa fiind soră cu cea de pe latura opusă a curții, tot la stradă! Chiar surori gemene! Iar ideea nu costase mai nimic, doar un pol de parale la transport! Pe post de experiment cu îngrășământ natural! Și ce poate fi mai natural, decât niște hoți, în mediul lor?

Nenorociții mai stătură încă vreo câteva ore în hazna, până veni poliția. Fură spălați sub presiune și duși să declare cum de se plimbau prin curți străine, la ore târzii! Nu comentară mare lucru, se săturaseră până-n gât! Nu se auzi niciun comentariu, presa nu află detalii, iar hoții rămaseră cu un gust ciudat, în gură! Poate de aia nici să se răzbune, nu mai avură glas! În schimb, deveniră politicoși cu toți cei care erau la curent cu pățania lor și care promiseseră că nu vor povesti nimănui, dacă  hoții se lasă de furat!

POVESTE DE VIAȚĂ - VECINUL MEU SE ÎNTOARCE!

Vă amintiți seria din mai 2017, aia cu VECINUL MEU? Ei, bine! povestea nu s-a terminat atunci! Deși tare aș fi vrut să se termine! Ca să am și eu, liniște! Dar se pare că Cotoroanța, aia care și-a plimbat pămătuful pe coada măturii și și-a vărsat sacoșa cu magie neagră, a făcut recapitulare și nu i-a ieșit la socoteală finalizarea grămezii de mizerie pe care a turnat-o-n zonă!

Vecina e dusă, rău! Noroc că a venit iarna și n-a putut să stea la gard, călare pe poartă sau făcând plajă-n curte, decât 2 ore/ zi! Merg ultravioletele și iarna, chit că-s mai puține! În toamnă își depășise recordul de stat pe gard - ajunsese la 10 ore! Veneau copiii de pe a șasea stradă, în răutatea lor nemotivată, să arunce cu pietre-n fantoma de pe gard, care nu schița vreun gest. Doar înjura, din când în când, fără efecte majore. I-am înjurat și eu, o dată, dar n-am reușit decât să pun gaz pe foc. Până la urmă, s-au plictisit și și-au căutat altă victimă. Ce simpatici sunt părinții care nu știu ce fac copiii lor!

Nu știu cum s-o iau – să-mi fie milă sau să mă îngrozesc? De uitat, câte mi-a făcut fantoma, n-am cum să uit! Mai ales când și-a mințit bărbatul, să sară ăla la mine! Plus câte și mai câte! Da’ în vremurile ei bune, mi-a făcut și-un bine, pe care l-a spulberat c-o remorcă de rău! 

Mă mulțumesc doar să constat, lăsându-i pe alții să tragă concluziile.

De parcă o vede pentru prima oară, vecinul, de vreo 3 luni, are seara, înainte de culcare, program artistic de ținut morală: o beștelește în fel și chip! De cum intră pe poartă, zdup! pe ea – Ce-ai făcut, fă! toată ziua? Întrebarea fiind retorică, deoarece se vede că n-a mișcat un pai, el continuă să vorbească și, din partea opusă, pauză! nicio vorbă! Se blochează femeia, pe tăcuta! Ceea ce nu știe el, e că dânsa mormăie toată ziulica, cu pauze rare, doar că nu se înțelege ce zice, cel mai explicit fiind răgetul neinteligibil, simbolic și periodic, pe care-l scoate! Pentru că nu înțelegi ceva, cel puțin poți să-ți lași imaginația să debordeze și să brodeze ce vrea dumneaei, dar  cert e că nu lipsesc niște înjurături în limba ciubu-lugu! 

Păcat de ea!

Din totală lipsă de altruism, prin toamna anului trecut, m-a mâncat în … ureche și l-am oprit pe vecin, luându-l pe la vreo câțiva kilometri, adică pe departe, să nu zică că mă interesează viața lor particulară. Deși mă interesează, amintesc că ferestrele mele dau în curtea lor, unde-și țin circul! Mai mult, mi-e o frică, de fac pe mine, la gândul că femeia se supără-ntro zi și, ca să scape de soarta crudă și nedreaptă, pune mâna pe-un chibrit și ne transformă-n torțe!

Prin urmare, după ce mă învârtesc în jurul cozii, mai s-o prind cu dinții, i-o trântesc vecinului – de ce n-o declară dilie, să-i facă pensie? Pentru că nu există dubii - nu-și are boii, acasă! Nu pensie cozii mele, firește! Se codește să-mi răspundă, dar, până la urmă scapă porumbelul – deși stau aci, împreună, de peste 30 de ani, și au cumpărat, tot împreună, casa lipită de-a mea, ea nu are mutație nici acum! Prin urmare și-așa deci, au căzut din lac, în beci – nu figurează pe meleagurile astea, deci nu atentează la vreo pensie specială! Îngrop discuția și nu mă mai apuc să-i spun de  monolo-gogurile femeii!

Revin la ultimele întâmplări – morala din fiecare seară, la care asist vrând - nevrând, (am ferestrele deschise, că moare mâțul, de cald!)! Morala care, în zilele bune, durează doar o oră! Timp în care sunt puse aceleași întrebări : Ce-ai făcut toată ziua? De ce nu te-ai spălat?  Vrei să te mânânce viermii? Când ai de gând - să miști ceva în curtea asta? Întrerupte de faimoasele constatări urbane: Eu muncesc ca boul și tu mănânci ca vaca! Un fir de iarbă, n-ai smuls din curte! M-am săturat să tot îți spun! Etc!

Cum spuneam, nu primește niciun răspuns! Pot să jur că-i mută, dacă nu aș ști ce trăncăne toată ziua, cu pauze pentru somn! Mă bate gândul să-i cer, pe blat, să-mi dea programul ei de somn, poate mă odihnesc și eu!

Tot seara, o pune să se spele și să facă mâncare, sub supravegherea lui. A tuns-o cu foarfecele și nu-i mai încuie poarta, când pleacă el de-acasă! Cred că-și dorește, nu ca pînă acum, să vină acasă și să n-o găsească! Dumnezeu e sus și vede!

Nu vreau să-i amintesc că ea a fost dintotdeuna așa! Nu și dilie! Dar nu le avea cu munca, nici când era cu boii, acasă! Aștepta toată ziua, să vină el, de la turnat beton și de la întins ca râma, pentru un colț de pâine, ca să urle la bărbat, că nu i-a adus apă de la cișmea, să poată dumneai face mâncare și spăla rufe! Când ea stătea tooaată ziulica, acasă! Iar când o lua cu el, la muncă, tot el ducea majoritatea treburilor, să nu se spetească doamna! De aceea ziceam că nu știu dacă să-mi pară rău sau să râd în hohote! Dar de râs, nu prea e loc! E trist, prea trist că tocmai ei nu înțeleg situația!

Îmi imaginez scena, cum se duc amândoi la psihiatru : o consultă, îi dă hapuri, în timp ce vecinului nu-i mai tace gura, povestește ce face în fiecare seară! La sfârșit, ei îi dă drumul acasă, iar pe el îl oprește, să-l trateze, că-i dus rău și-i un pericol pentru societate!

ORĂȘELUL DE POVESTE (povestire SF)

Orășelul mic, prins între dealuri, semăna cu alte orașe mici, dar nu era la fel: locuitorii lui erau vestiți prin deșteptăciunea lor și prin modul cum despica firul, în 24 de bucăți. Din vatra lui s-au ridicat o mulțime de oameni de seamă, dintre care unii au schimbat lumea întreagă. Numai că ultimul secol a făcut ca oamenii ăia să fie uitați, unii dintre ei fiind considerați dușmani ai valorilor naționale. Indiferent de cursul vremii și de obida sufletului calp, al dușmanilor care vor să se uite cine, ce și cum, urbea naște în continuare, oameni. Rămâne de văzut până la ce buric al cutezanței și dragostei de neam, se vor ridica, fiecare!

Odată cu oamenii ăia, care n-au făcut umbră degeaba, pământului, bineînțeles că s-au născut și vidme! 

(Cer iertăciune, frate cititorule, dar eu nu pot uita cuvintele care stat la baza vremurilor de mult apuse, de aia mai scap câte unul, și nu prescurtat, cum e moda! Dacă tu n-oi înțelege, nu-i vina mea, strâmb sau drept, oamenii pământului s-au spurcat și s-au iubit prin vorbele astea, ce par desprinse din epoca cuțitului de silex. Și nu le doresc uitate!)

Cum spuneam, orășelul avea de toate: neavând suburbii, țăranii veneau la târg cu fructe și legume proaspete și mare le-a fost mirarea orășenilor, să afle că prețurile din piețele orașului erau mai mici ca-n alte părți. Și că micii cei mai gustoși, aici se mănâncă!

Pe vremea când treburile erau, cum erau, soarta orașului stătea în industria lui, adică în fabricile care duduiau din plin, hrănind zeci de mii de guri flămânde, care nu erau flămânde, tocmai din cauză că mai duduia ceva. Fabrică de rulmenți, care mai meșterea și ceva componente militare, ba chiar și ceva diamante! Fabrică de lapte, fabrică de confecții, fabrică de abrazive, fabrică de echipamente fine, fabrică de ...! Kilometri de clădiri, migălite de mâinile celor care munceau în ele! Și în care liliecii, șobolanii și bufnițele nu aveau, încă, ce căuta!

Și s-a întors lumea, cu fundu-n sus, și orășelul, dus, a fost: dintrodată, nimic nu mai era bun, totul era vechi și prost!

Au venit, de pe planeta Bostanul Găurit, Distrugătorii! Găsind șobolani destui, să-i ajute, prima dată s-au dat drept Binefăcători și au trecut la recrutarea Mâinilor Moarte, cum istoria i-a numit pe cei care și-au pus ghebul în slujba Distrugătorilor. Ce oroare i-a cuprins pe locuitori, când au înțeles că Binefăcătorii nu erau numai străini, ci, mai ales, fii ai orașului!

Binefăcătorii păreau foarte bine intenționați, nu ca toți cuceritorii de până atunci - n-au apelat la forță sau la constrângere, au venit să arate că direcția era greșită și au deturnat direcția, pe unde le-a venit lor bine! De unde să știe băștinașii, că modelele aplicate funcționaseră prin alte părți, cu voia sau fără voia celor care trăiau pe cele meleaguri? Lor li s-a părut că le-a pus Dumnezeu mâna-n păr, nu părul pe bigudiuri! Abia când s-au trezit cu chiloții găuriți, și-au dat seama că ăi de veniseră erau, de fapt, Distrugători, și că au fost ocupați, fără vărsare de sânge, doar pe-un codru de pâine!

Era, însă, prea tîrziu! Din mândrul oraș de altă dată, o perlă a culturii naționale, rămăsese un fâsss!

Între timp, Distrugătorii s-au transformat în Zei, unii uitând că au bătut mingea prin țărâna locului! Treptat, au cedat locul Scârțarilor, care nici măcar să fure, nu se pricepeau! Care au fost înlocuiți cu Nepăsătorii, apoi, cu Murdarii, și cu alte popoare migratoare, care-și făceau vârf, din prădăciuni!

Locuitorii fostului celebru oraș au asistat cu buzele țuguiate, la prefacerea căminului lor, întrun deșert acvatic, unde, la suprafață, pluteau doar vorbe goale, în timp ce orașul se depopula. Au devenit atât de cârcotași, că nici nu și-au dat seama că asta s-a și urmărit. Și au devenit atât de neîncrezători,  că luau totul în derâdere, făcându-i fericiți pe urmașii Distrugătorilor și ai Mâinilor Moare! Nici măcar nu au înțeles că destinul lor, ce părea scris de o mână necruțătoare, poate deveni realitate, dacă nu vor ridica casta Viitorimiii, pe care, astăzi, o modelează din lutul înșelător adus de vălmășagul Timpului Nedefinit!

ADAPTABILITATE

       -…și-i tot trăgea popa, cu “Iubește pe aproapele tău, că pe tine însuți”! De unde să știe el, că eu nu mă iubesc deloc? Și-atunci, dacă mă iau după el, cum să-mi iubesc aproapele? Și cum e chestia asta, cu aproapele, că nici pe asta n-am înțeles-o - e aproape cine e lângă tine sau cine e cu sufletul pe lângă tine? Că de multe ori m-am trezit cu sufletu-n Rai, dar nu era pe lângă mine și ăla care mi-a tras-o!

       Cam multe întrebări se buluciseră prin ograda lui Castravete, ce poposise pe tăpșan, sub salcie, să lingă o bere cu ceilalți lălăi ai satului, în după-amiaza aia toridă. Nu era prima oară când Castravete, poreclă după care era cunoscut prin trei comune și pe care o primise după nu se știe care podoabă proprie, stârnea întrebări șugubețe, ce înodau bruma de creori ai tăietorilor de frunze la câini.

            -Da’ ce-ți veni cu problema asta, doar nu ești obligat să asculți ce spune popa? sări unul cu gura, să se arate mai mintos.

         -Iaca na! întrebare! e problemă de conștiință, Bulucel! Să privim lucrurile dintro rână – de ce s-au înmulțit crimele și violurile? Acum, când rolul bisericii a crescut, nu mai e ca pe vremea comunismului,  când tăceai ca măgaru-n iarbă! Asta înseamnă că nu ne mai iubim? Da’ cum aș putea eu, oare, s-o iubesc pe lelea Florea, care-mi aruncă cu zoaie, de la rufe, în curtea păsărilor, de mi-a chelit curtea? Tot aceeași lele Florea, care se duce la biserică din an, în Paște, și vîră pe la icoane tot soiul de blesteme pe capul meu? De când i-am crăpat capul porcului ei, care a rupt gardul și mi-a făcut praf, răsadurile, se dădea, orătania, și la mine, numai rău gândește, de mi s-a strâmbat și icoana de pe perete!

            -Eeuu  m-am enervaat tareee pe oameeni și mi-am pus în căăruuță 200 de securi! îndrăzni Bâlbici să se bâlbâie. -Mi-aaam ziis că, de fiecare datăă, câând mă supără cineva, arunc cu seecurea după el!

-  Și?

- Pâână la prânz, aaam rămaas fără securi! Toot eeu, prost! că lumeea nu se îndreptăă! Iar euuu aaam rămas pierdut de niște secuuri!

- Ba mai rău -  parcă a bolunzit de tot, nici logic nu mai gândește! Dau ieri, să intru întrun magazin, la oraș. Deschid ușa și dau să intru, când mai vrea unul, să intre și el!  Mă dau înapoi și-i fac semn, să pășească înăuntru. Ăla dă din mână, a lehamite, și-mi face un semn sictirit,  plin de dispreț, să intru eu, primul, zicându-mi – Lăsă-mă, bă! cu chestii din astea, că n-am timp de politețuri! Am jurat că nu mai las nici o muscă, să intre înaintea mea, că m-am săturat de mârlani cu ifose! Pe aproapele ăsta trebuie să-l iubesc eu? Uite! cum era când mergeai prin sat și se salutau oamenii, chiar și pe străini, doar din politețe? Acum se uită la tine ca la urs, deși n-au văzut urs, niciodată! Și parcă umblă toți, cu capu-n traistă, nu mai văd nici portavionul atomic, trecând pe lângă ei, bagă mobilul în gură și belesc irisul, de parcă-s zombi! Era unul, ieri pe câmp, cu o coasă în mână și cu telefonul, în aialaltă! Că până și Moartea cred că are un  Yphone! Și vine o cioară și se așează pe pălăria lui, dar ăla, nimic! vorbea înainte! S-a plictisit cioara și-a plecat! Eu vroiam să-l întreb cum ajung la canton, dar n-aveam cu cine vorbi! Ăsta e un alt aproape al meu, pe care trebuie să-l iubesc ca pe sfintele moaște? Cum poți iubi pe cineva, care te ucide din priviri? El n-a auzit de dragostea față de aproapele lui? Și mă tot sucesc și mă-nvârtesc – oare vorba asta n-au scos-o popii, să ne iubim că proștii? N-au scos-o unii, care se folosesc de ea, fără să mai ținem cont de sex, că să ne facă să ne simțim, tot timpul, vinovați că suntem nesimțitori? N-ai cum să iubești pe cineva care, e clar! te urăște!

-Lasă, bă Castravete! că n-ai înțeles ce spune popa, că lui nu-i cade gura, să spună! Trebuie să ne iubim între noi, că suntem oameni! Așa că lasă muștrălile de cunoștință și mai dă și tu, un rând! Să vezi ce-o să te iubim noi - ca pe tovarășul nostru, care dă de băut!

SOLZOSUL

     Nu se știe de unde a apărut, dar e clar - era viu! S-a zvonit că l-ar fi găsit 3 căutători de vaci blonde în jungla Amazonului, constatat, ulterior, ca fiind o discotecă de fițe, ”Amazzon”! Nu s-a putut dovedi că e adevărat, s-au găsit doar o groapă mare în pământ și trei grămăjoare de cenușă, mici-mici, cam bătuse vântul în ziua aia.

            Când s-a ridicat deasupra orașului, s-a întunecat afară, că intrase soarele după dealuri și era înnorat. Bătând din aripile alea mari, de Boeing 777F, apăru ca o nălucă, o variantă modificată la balaurul românesc, adusă până la standardul dragonului chinezesc din filmele cu Jet Li.

      Solzosul, cum l-au poreclit matrafoxiștii de la barul „Căruța cu foci”, nu părea prea primejdios, până nu a înghițit niște fum de la o fabrică de nutrețuri combinate, care luase premiul “Cea mai ecologică seră”. Se pare că nu i-a plăcut, pentru că a strănutat o dată spre sala de produse finite a unui producător de preparate din carne, afumând, pe gratis, atât ultimele loturi, cât și pe operatorii de la sală. După aia, a fost simplu – când apărea dragonul, toată lumea făcea pe ea!

            Autoritățile s-au alertat – ăsta de ce nu are autorizație de mediu, de la ISU, de la DSP și de la DSV? Păi cum? circulă neautorizat prin cerurile patriei, fără să țină legătura cu Autoritatea Aeronautică Română? Decolează, fără să anunțe turnul de control și fără să declare destinația? Cu ce scop călătorește, turistic sau e în căutarea unui loc de muncă? Vama a înaintat hîrtiile pentru a i se pune sigiliu pe cală, iar NATO a fost înștiințat că un aparat de zbor neidentificat, de proveniență rusească, face mișto de avioanele de vânătoare românești, cărora le trage câte un șut, în dos, până cad în nas. Presa rusească a acuzat România că a depășit măsura, trimițând un animal dresat, să tulbure pacea cu Ucraina, fapt pentru care se pregătește să trimită o divizie de tancuri, să-i apere pe localnici. Republica Moldova a fost singura țară unde Solzosul a fost recunoscut, fiind propus să apară pe stemă, dacă România îl acceptă pe post de acvilă.

            Dragonache avea, însă, alte planuri: îi era foame! Se speti spre pădure, sperând să fie binecuvântat cu un but de cerb, dar găsi numai niște tufișuri, în care nici nevoile nu și le putea ascunde. De supărare, arse toate camioanele care cărau lemnul la export, apoi le stropi sănătos cu marfa proprie. Dădu o raită pe la Lacul Roșu, unde se întrebă de ce-l cheamă Roșu, dacă el e negru? Spre ghinionul lui, turiștii fură avertizați de trecerea sa, așa că nu hali decât două fufe care doreau să-și facă un selfie, cu Solzosul. Parcă mai flămând după cele două hăpăite, îi trecu prin minte să înghită o cireadă de vaci, dar își aminti de boala vacii nebune, de care nu mai pomenește nimeni! Așa că renunță, cum renunță și la o turmă de porci mistreți, citea și el declarațiile autorităților statului, nu era doar un dragon prost și fără periuță de dinți!

            Din nefericire pentru el, nimeri un cârd de cormorani, care făceau baie în piscina ministrului Agriculturii, care doriră să mai schimbe meniul, se cam săturaseră de pește la conservă. Fiindcă greși tăria flăcării, îi găti prea uscați, așa că se trezi cu crampe. Dădu o tură prin câteva piețe, unde i se aplecă de mirosul cărnii râncede din galantare și a gunoiului menajer, neridicat de la facerea lumii.

          Un grup de tineri elevi din clasa XII B, pasionați de robotică, hotărâră să-l scoată la pensie pe Solzos! Formară un grup de majorete, promițându-le că le duce la Miss Univers, pe care le folosiră drept momeală pentru foamea-n glandă de Solzos. Urmând să-l gâdile pe dragon, pe burtă, cu degetele super-robotului XKK, până Solzosul face stop cardiac. Care nu puse botul lui plin cu flăcări la mirosul de cosmetice date cu farașul, a fetelor, printre care exulta damful de transpirație și alte cele! Rateu total!

            Un grup de pompieri puseră mână, de la mână, până se adună un sac de mâini, și mai puseră la cale și-un plan, de a anihila dragonul, trimițând ANAF-ul să-l verifice dacă are casă de marcat. Nu se mișcă niciun deget, de la mâinile alea, toată lumea înțelegând altceva, legat de Dragonul Roșu, nu de Solzos.

            Brusc, Solzosul dispăru! Nu din cauză că auzise că vor să-l stropească cu apă, știa că rețeaua de apă potabilă nu putea asigura presiunea necesară stingerii de incendii. Singurele ultime urme ale sale fură cadavrele carbonizate ale unor documente Wikileaks, care povestea cum e cu exportul de câini și de dragoni, din România. Gurile rele spuneau că murise în chinuri, undeva, întro peșteră, după ce-și rupsese piciorul pe un drum județean, încercând să joace șotron, întro încercare disperată de a-și astâmpăra foamea și de a lua  ajutor de șomaj!

CAVALERI ȘI DOMNIȘOARE(sau amintiri de la nuntă!)

Sosiră la nuntă, care, cum putu – cu mașina personală, cu mașina nepersonală, cu mașina personalizată și cu personalul! Mai cu moț, unii luară avionul, doar pentru plăcerea de a spune – Mi-a întârziat avionul! Gramatical, asta însemnă că și-au vândut rabla aia ruginită și și-au cumpărat avion! Cu ocazia asta, am aflat un lucru nou despre România - la noi, și avioanele au întârzieri! Mari! Cred că li se dilată șinele sau se rupe autostrada cerului! Că de ambuteiaj, nici vorbă, iar despre atac cu bombă, cine dracu’ strică bombele pe noi, care ne dăm singuri foc la valiză?

Din cauza caniculei, nuntașii par ieșiți din piscină – bravo lor! sunt curajoși și, mai ales, inimoși! Nici eu n-am ieși din casă, să mă duc la nuntă, pe căldura asta. Doar dacă mă primesc în costum de baie! Ceea ce n-ar fi indicat, având în vedere ce fizic am, le stric nunta. La intrare, mă storc puțin și regret iarna. Bine că ținuta nu-i cu palton!

Surprise! în interior e ceva mai cald ca-n Siberia! Ceea ce-mi aduce aminte să tușesc, nici acum n-am scăpat de răceala de anul trecut, când am fost la o nuntă. Cineva de la masa mea, nu vreau să dau nume, solicită  stârpirea instalațiilor de aer condiționat și obține oprirea celei de deasupra noastră. Jumătate de oră, mai târziu, îmi mulg cămașa, fără să obțin pic de lapte. Când n-am aer, fug prin sală, unde dau de răcoare. Obțin, astfel, și-un nou record personal la fuga prin sală. Lumea se prinde că nu mi-e chiar frică, dar mă suspectează de alte necesități!

Mirii au venit la nuntă! Nu sunt convins că ei știu că e nunta lor, dar, pentru că n-au nicio treabă, nu li se vede morcovul și asta-i face frumoși și fericiți! Erau frumoși și fără nuntă, dar acum sunt mai interesanți.

Și nașii au venit la aceeași nuntă! Doar că lor nu le-a trecut de acum câteva săptămâni, când au avut nunta. Cu emoțiile încă prezente, au, deja experiență. Nașul e pus pe rotile, dansează până își aduce aminte că are un picior beteag. Uită de picior și-o ține așa, până dimineața. Nașa declară că nu s-a săturat de nunta ei, mai vrea o dată. Simpatici nașii ăștia! care au cununat îmbrăcați în costum național și-și poartă cu mândrie ștergarele! Ba nașul, la biserică, a șters tot timpul fruntea mirelui, era, săracul! prea constipat,  s-o facă singur. Nu fiți răi – i-a șters fruntea c-o cârpă, nu cu Zewa!

De emoție, socra mare s-a făcut mică, iar soacra mică, s-a făcut mare! Socrul mic rămâne în standarde, dar nu-l văd pe socrul mare, că n-am oglindă. Și aș prefera să nu-l văd până dimineață, când o să-și bage limba-n gură, după ce-o rulează pe genunchi!

Nu mai rezist – trebuie să-mi schimb cămașa! Dau o fugă-n parcare, e întuneric și pot să mă schimb cu altă cămașă, una cu mâneca scurtă. Au fost prea multe discuții pe cămașa asta, cum că n-ar trebui s-o port, că nu-s de bon-ton, dar eu fiind mai mult de ton, ba chiar de tonă, mă doare-o cot, unde nu am mânecă lungă. Mă schimb rapid și mă rog să nu-mi vadă nimeni, hernia. Respir ușurat, la timp să văd camera de supraveghere din spatele meu. Cum nu aduc cu Antonio Banderas, mă bucur că semăn barem cu Gerard Depardieau, când juca în “Asterix și Obelix – moartea căprioarei”. A doua zi, aflu că restaurantul a pus la dispoziție un spațiu pentru cei care se schimbă în cămăși lejere. Prea tîrziu! dar e bine de știut, pentru viitor!  Sper să le moară ălora, înregistrarea!

Bunicuța cu trup de silfidă, ochelari de cal și zâmbit de Haloween, care țopăie printre nuntași, e bunica mirelui. E o pată de culoare, pe un cer înmiresmat, doar că e o pată în mișcare, cu pata pusă. N-o bagă nimeni în seamă, ceea ce nu-i frumos din partea lor! În loc să fie la muzeu, ea e prea prezentă, pentru care merită felicitată, are mai mulți draci în tălpi, decât una de 25 de ani!

Muzica rupe sufletele, tălpile și urechile! Se dansează în draci, spre dimineață. Fără mine, care mi-am luat concediu de dans! Nu știu de unde le scot, dar băieții din formația CRISTAL, din Bârlad, sunt buni!

Ospătarii ne cam calcă pe nervi – unde au învățat ei, că trebuie să stai tot timpul, pe client, și să-l întrebi dacă nu vrea ceva? Mai lasă-mă, puiuț, în legea mea, că nu vreau nimic – sunt sătul, băut, obosit, răcorit și vreau la mama! Auzi! ăștia de la CASABLANCA, din Iași, angajează ospătari sau dansatori, că tot ei au tropăit și la dansul colacilor și la cel al purcelușului?!?

Cine pleacă, se felicită cu ceilalți! Nu știu de ce se felicită - pentru că au venit și s-au distrat, sau pentru că au rămas fără bani? Toată lumea laudă mirii, nașii, socrii, nuntașii, muzica, tortul și apa de la grupul sanitar!

Întrun colț, sunt doi pe care nu-i laudă nimeni! Dar nici nu-i interesează, sunt ocupați să-și vâre limba-n gură! Fiecare, în gura proprie, nu mai sunt în stare nici să se legene!

Cine sunt? Cabalerul de onoare și domnișoara de oroare! Pe care nu i-a nominalizat, încă, nimeni, la titlul de CEI MAI OBOSIȚI OAMENI AI ANULUI!

Clocesc gânduri de răzbunare, acum, când au aflat ce înseamnă slujba asta! Și abia acum înțeleg de ce se bucură mirii, că au scăpat – au fost, și ei, cavaleri și domnișoare, dar au uitat cu ce se mănâncă asta! 

TUMBE ÎN PUBLIC

(NEW!)Dimineață asta, în București, la 09.30:

Cocoana, cu pălăriuța ei cochetă, montată pe-o sprânceană făcută cu creioionul, era plină de ifose, mai ceva ca păunul lovit de trăsnet, și de schimonoseli, ca un măscărici de la circul ambulant de odinioară. Nu-i stătea rău și nu era ridicolă, dar...! Se vedea că, la viața ei, fusese frumușică și sprințară, dar cei 50 de coți depășiți lăsaseră ceva amprente pe fizicul rotunjor, bombat serios spre centrul vechi. Nu și pe stilul “smuls”, pe care și-l etala cu ostentație, spre surprinderea călătorilor din troleu, care se cărăbăneau la serviciu, cu urme de chef de muncă, pe strat de caniculă.

Abia urcată în cutia pe roți încinsă de căldură, că îi sări în ochi tănăra care stătea cu căștile în urechi. Se proțăpi lângă ea, aruncând priviri dușmănoase către locul acesteia, mormăind, supărată, ceva legat de educația tinerilor care stau ca nesimțiții și nu oferă locul, celor mai în vârstă, mai ales - la dame. Tânăra nu avea cum s-o audă, cu căștile pe urechi, și, chiar dacă ar fi auzit-o, nu ar fi priceput – în spate erau câteva locuri libere neocupate, dar bătea soarele pe ele!

Epuizând stocul de mormăituri, cocoana renunță la jocul de-a stupizenia și se așeză pe un scaun dintre cele libere. Se pare că soarele își făcea de cap și de ciolane, că femeia se foia de zor, negăsindu-și locul.

Își găsi să se ridice, să-l schimbe, exact în momentul în care șoferul frănă ca să evite un pieton zburdalnic – mândra doamnă se trezi aruncată în față, unde se rostogoli, ca o ghiulea, printre scaune, dându-se peste cap de vreo două ori, aproape pînă la șofer. Acesta n-o văzu făcând gimnastică și-o luă din loc, taman când cocoana încerca să se redreseze. De voie, de nevoie, femeia execută tumbele pe înapoi, trezindu-se unde plecase, doar că pălăria nu mai era cu cap, iar ea se proptea în funduleț!

Totul s-a petrecut așa rapid, încât ceilalți călători n-au reușit să afle ce culoare aveau chiloții, însă au constatat că nu se epilase de multă vreme. Nici să întervină, n-au avut timp, rostogolitoarea fiind întro formă fizică excelentă.

Doar un nene aflat mai aproape a reușit s-o salte pe locul ocupat anterior, șoptindu-i:

-Ți-ai găsit să te muți, exact cînd nu trebuia!

Locul umbrit fusese ocupat de altcineva!

Gimnasta de ocazie arăta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Ori din cauză că se stăpânea foarte bine, ori era prea zăpăcită ca să reacționeze! Mai degrabă varianta doi!

-CHIAR AȘA?...

Zilele trecute, intrând întrun magazin de cartier, m-a izbit reacția unor oameni – călare pe bordură, vreo cinci personaje aproape treze sorbeau bere, pe socoteală unuia dintre ei, căruia i se limba plimba-n gură, după cât băuse. Gestionarul îmi șoptește că amețitul tocmai s-a întors de la muncă, e proaspăt venit de-“afară”, și se arată gentil cu foștii prieteni, care-și fac semne, prin spatele lui, că mai merge-o tură, în contul ăluia.

Ce mi-a atras atenția, a fost subiectul deschis (încă)  -moartea polițistului! Curios! dar grupul, în unanimitate, părea amuzat de moartea acestuia, de parcă s-ar fi bucurat că s-a mai dus unul, fără să pape pensie! Erau și mai amuzați de faptul că ucigașul nu fusese pus cu botul pe labe, din prima, în opinia lor, polițiștii fiind niște mameluci care nu putea prinde nici o oaie! Asta, dacă nu cumva  rateul se datora cine știe cărei chestii – trestii, ce ascundea vreo mânăreală! 

M-a impresionat negativ faptul că râdeau! Nu era nimic de râs - moartea unui om, nu prea e de râs! Asta, în din perspectiva că TU ai putea fi mortul! Chiar – cum ar fi să-ți comentezi propria moarte, după ce ai văzut reacțiile celor din jur la înmormântare?

 Atunci mi-am adus aminte de o întâmplare: era, la noi, în cartier, un bătăuș nenorocit, de care se fereau mai toți! Uscat, numai vână și os, spurcat la vorbă, cu rămășițe de lipsă de educație – tatăl - pușcăriaș, mama - bețivă! Frați, unii morți, și alții, prin lumea-ntreagă! Deși o belea de ex-om, cunoscut și de organele statului, paradoxal – nu ajunsese la “mititica”, niciodată! De aceea, unde se auzea de vreun scandal, sigur era și el, deja se mîndrea că n-o s-o pățească niciodată!

Apoi, se auzi că bătuse, întro noapte, un polițist aflat înafară serviciului, pe când acesta se întoarcea de la o nuntă. Nu-l cunoștea pe acesta, dar ce-i venise lui - ia să vedem dacă scăpăm și-acum?

A scăpat și-atunci, nefiind martori! Toți caftitorii și infractorii s-au amuzat pe socoteala polițistului, căruia i-a crăpat obrazul de rușine, dar pe care nu l-a sprijinit, oficial, nimeni!

Cazul a rămas în istoria orașului, fără să se tragă vreun învățământ din asta: un polițist poate fi bătut, fără ca agresorul să pățească ceva, dar ideea e că, dacă un om al legii o încasează urât, în așa condiții, un alt om obișnuit, care nu are vreun avantaj datorat meseriei, o “fură” și mai urât! Și așa ajungem la mortea polițistului – faptul că a murit un polițist, avându-se în vedere că nu sunt chiar niște persoane pe care lumea îi iubește, este un motiv de îngrijorare, nu de râs! Dacă un om al legii poate muri așa ușor, un fraier „obișnuit”, ce șanse are??? Așa ajungem la disoluția  a ceea ce ar trebui să ne facă să ne simțim în siguranță - stat, poliție, instanțe! Să nu uităm că, înainte de a fi “cineva”, suntem oameni și, ca atare, putem să ajungem în situația polițistului ucis, care era doar un OM!

 Ce s-a întâmplat cu bătăușul de polițiști? Ah! nu s-au răzbunat colegii polițistului! Pe acesta,  l-a răzbunat soarta – caftitorului i-a ieșit în cale un proaspăt eliberat din pârnaie, dintro comună învecinată! Bătut în cap, cum se pare că era, mușchiulosul s-a luat de acesta, văzându-l străin de cartier! A încasat destul, cât să dea doctorilor, de furcă, câteva ore, și să rămână cu o mână strâmbă, tot restul vieții!

Ce a fost frumos și de râs, este că, tocmai ce încasa din plin, când a sosit patrula de poliție, alertată de-un vecin. Și, ce să vezi? șeful patrulei era tocmai polițistul care luase bătaie! Așa că n-a intervenit nimeni, până ce bătăiosul n-a rămas lat! Nu i-au folosit deloc strigătele după ajutor! Iar pe marditor, nu l-a văzut nici cucul! Scârbe polițiștii ăștia care mor la datorie!

 Chiar așa!...Cam așa stau treburile cu râsul – până nu n-o încasezi personal, nu înțelegi cum stă treaba cu dreptatea! După care, poți râde cât vrei! Dacă mai ai chef!

KARMA!

D.B. era foarte atent cu viața lui - i se părea de neconceput să se lase în voia sorții, atât timp cât nimic nu era întâmplător! Iată de ce ratase foarte multe oportunități, în viața lui, pe principiul că nu lua nicio hotărâre, fără să nu se gândească bine, la ea! Și, totuși, chiar și așa, multe dintre deciziile sale fuseseră greșite, cu efecte dramatice asupra sa sau asupra celor din jur, dar, cel puțin, putea să-și asume resonsabilitatea pentru hotărârile sale, considerate luate în cunoșțiință de cauză. Nu-i plăcea să recunoască, dar exact stilul ăsta îl făcuse să rateze o căsnicie și să-și ia adio de la următoarele!

Și azi, ca în alte multe zile anterioare, le făcea pe toate încet, fără să se grăbească, conform planurilor sale: se trezise dimineața, cu un chef nebun de nimic, dar dădu mare atenție și acordă mai mult timp micului dejun, combinat cu gustarea, plus o butelcă de cafea, să-l țină treaz toată ziua. Meticulos, își făcu chiar și pantofii cu cremă, verifică dacă apa și lumina, sunt închise, și inspectă cu atenție mașina: cauciucurile erau umflate, nivelul la ulei - cât trebuia, apa în motor - la nivel, oglinzile - reglate. Spălă parbrizul și luneta, reglă, din nou, scaunele, și - și dădu o palmă-n frunte, să nu uite să arunce gunoiul, care începuse să pută. Mai montă un deodorant, porni motorul și-o luă din loc, nu înainte de a aștepta să se închidă ușa la garaj, nu ca atunci când pornise vijelios, fără să mai aștepte, ca, la întoarcere, să găsească un boschetar în garaj, exact când acesta se pregătea să facă un grătar, dând foc la un șomoiog de cârpe, pline de benzină! Bine că ajunsese la timp, că dobitocul arunca în aer și casa!

De aceea pierdea foarte mult timp cu tot soiul de nimicuri – era pățit! Bea multă cafea, pentru că era hipotensiv și-l apuca amețelile, când avea tensiunea mică, fiind numai bun de urcat în pomi! Mânca bine, dimineața, de când descoperise că era anemic, iar dacă mânca când putea, îl apuca, iar, amețelile! Verifica apa, de când o lăsase deschisă, când fusese întreruptă de cei de la Regie, iar când se întorsese acasă, avea piscină în sufragerie! Până nu plesnise un nenorocit de bec, de era să-i ia foc locuința, nu verificase niciodată dacă stinsese lumina! Noroc că becul explodase cu el, acasă, altfel ar fi colaborat și cu pompierii! Plecase, întro bună zi de iarnă, cu un cauciuc dezumflat, și nu s-a prins de ce mașina trăgea aiurea, până n-a alunecat pe ghiață și nu s-a înfipt în fundul unei furgonete, afurisitul de cauciuc refuzând să asigure aderența frânării. Asta, chiar în Ajunul Crăciunului, când service-urile erau închise! Iar când începe să-ți fiarbă apa-n motor, să se încălzească uleiul sau să nu vezi biciclistul, pentru că geamul are urme de labe, nici condusul în siguranță nu mai e sigur! Cum lovise o portieră, deschisă de o imbecilitate exact când trecea el, dar pe care n-o văzuse, din cauza noroiului de pe parbriz! Resimțea, și-acum, impactul cu portiera aruncată în vitrina unei florării!

La serviciu, își aranjă cu grijă uneltele, să-i fie la îndemână, și nu lua niciuna, fără să se uite pe care pune mâna, să nu mai facă iar antitetanos. Nu se grăbea deloc, spre isteria celor care nu-l cunoșteau, ceea ce nu-l făcea să eșueze cu vreo ceva, totul mergea ceas, după el! Nimeni nu știa că, de fapt, lui îi era cumplit de frică, să nu se accidenteze, ceea ce ar fi însemnat tratamente, medicamente, injecții, spitalizare, întrun cuvânt – belele! La o fractură la picior, îl scăpaseră de pe targă și-și rupsese și-o coastă, iar de la alergia cu un antibiotic, la o banală răceală, rămăsese cu un ulcer  insistent. Stătuse o lună întreagă, cu mâna dreaptă, paralizată,  din cauza unei asistente începătoare, care nu-i găsise vasul de sânge, la o injecție intravenoasă, decât după vreo 12 încercări! Brațul i se supărase și, de ciudă, se învinețise, refuzând să se miște singurel! Iar din spitale, se știe cum se iese - intri c-o boală și ieși, cu zece!

D.B. nu știa, însă, că ziua îi pregătea o surpriză, oricât de atent era: la ieșirea din unitate,  fiind pe trecerea de pietoni, o șoferiță grăbită îl acroșă și-l aruncă cât colo, nelăsându-i timp să se ferească. Nu simți nimic, leșină, ca toți leșinații, trezindu-se la spital. Medicul îl liniști – doar niște contuzii! Însă privirea doctorului îl alertă – ceva nu era în regulă!

- Spuneți-mi adevărul – am ceva grav? gângăvi D.B., pregătindu-se să afle că nu mai are mult de trăit!

Apoi află – auzind, întâmplător, că fiul lui a avut accident și e la spital, tatăl său s-a repezit să ajungă lângă el!

Karma - l-a călcat mașina de pompieri care fugărea către un incendiu devastator!

MAREE...!

         Când spuneți MARE! la ce vă gândiți? La ceva impresionant, nu-i așa? Ceva care te face să mugești, de fericire, și să transpiri, de încântare! Care te face să-ți dea lacrimile și să-ți sugi degetul mic, de surprindere!

Categoria MARE devine nelimitată, când cei care năzuiesc să intre-n ea, se bat cu bolovani, la poarta ei! Ștefan cel Mare, mic de stat, fiind, de mic copil, n-a visat să se dea mare, pentru că a fost, oricum, mare! Nici calul nu i-a folosit - putea să se suie și pe-un elefant, tot un pui de om, era!

În consecință, a fi MARE, nu înseamnă, neapărat, a fi și măreț! Doar dacă ți-s urechile părea MARI, lungul nasului devine MARE, MARE ȚI-E GRĂDINA TA, DOAMNE! ȘI  MULȚI...!

Simbolul MARE nu are legătură cu weekend-ul la mare, sau cu un concediu petrecut pe țărmul mării, pentru că MAREA nu este epitet, ci doar altă chestie-trestie. Așa cum MARE BRÂNZĂ, rămâne mare brânză!

Ce-am cu asta - MARE? Păi, acu’ pot să vă spui – fost-am io, socru mare! Că de aia v-am lăsat singurei, să văd cât țineți la mine, iar io m-am dus să mă socrilesc!

De obicei, nu-mi stă în fire să mă manifest pe unde pot, dar sunt prea fericit, că să nu vă spun și vouă! Chiar dacă nu vă interesează, tocmai ce m-am întors de la nuntă și sunt plin de gânduri bune și pozitive! Cum ar trebui să fiu/ fim, în fiecare zi!

 Serios – de ce n-am fi în sărbătoare, în fiecare zi? Trebuie să fim, neapărat, socri mari, ca să fim veseli și fericiți, nu cum ne vor unii, mutanți cu fălci de oțel?

N-am înțeles ce-i cu "barba" asta - SOCRU MARE! Ce mare sculă e socrul mare? Ce-a făcut el, de-i MARE? Ei! pe soacra MARE, o mai înțeleg, că și-a bătut capul cu ginerică, încă de pe vremea când acesta nu se juca-n țărână, dar socrul mare, ce ghidușie a făcut?

Tema, de câteva zile, mă obsedează – o nuntă are doar doi protagoniști – MIRII! Nu Ocrul mare, nu Ocrul mic, nu - nașii, nu - nuntașii! La nuntă mergem doar să le facem vânt întro altă viață, unor oameni! Nu neapărat tineri, sunt destui ghijoi care-și pun pirostriile pentru a suta oară în ultimii 30 de ani!

Ce mi se pare cretinism, este că, de fapt, mirii sunt cei mai păgubiți! Lăsați chestia cu banii de la nuntă, că sunt și cazuri când trebuie să spele vasele, ca să plătească cheltuielile! Mă refer la faptul că, dacă nu curge apa la WC, mirii trebuie să dea socoteală! După nuntă, dacă îi storci, nici limba nu le mai iese! Nu ajunge că au morcovul, cât sfecla obținută genetic, tuturor li se pare că sunt prea fericiți, că să nu-i împuște cineva!

După memorabilul eveniment la care am fost ceva - MARE, mi s-a aprins făclia care-mi luminează cerebelul – bă! nunta e un obicei de când lumea și pământul, unde lumea vine să se simtă bine! Bine că nu se mai fac nunți din astea, de-o săptămână, că ar muri FACEBOOK-ul! Ce-ar mai tolocăni cârcoșteștii! Și nici nu vreau să aud de nunțile alea, de televizor, cu fițe și figuri, în coadă!

Mă bucur că s-a terminat! Dacă mai dura puțin, îmi stătea ceasul pe bază de stent-uri!

De fapt, mă bucur pentru cei doi copii! Pentru că, de-acum, am o altă fiică! Una nouă, proaspătă! 

Îmi încălzesc sufletul, privindu-i! Cum mi se încălzește, când văd miri! Ei sunt, de fapt, cei MARI!

      Mă bucur că a fost o nuntă frumoasă, unde mirii s-au distrat la  propria lor nuntă! Unde nașii, jos cu pălăria! au fost puși pe distracție! Unde cuscrii și-au ascuns lacrimile, erau mai mari care ale mele! Și, fără periaj stupid, unde nuntașii au fost nuntași, muzica - muzică, veselia- veselie!

Am hlizit, prostește, tot timpul, să nu se vadă că socrul mare, e atât de mic și de strâns de nodul de la cravată! Aștept nepoți!

Mulțumesc oamenilor care au fost alături de noi, doar pentru că au fost oameni și a ieșit ceva frumos!  Fără oameni frumoși, nu iese ceva frumos! Și oamenii frumoși sunt cei care au sufletul frumos! După care rămân amintiri frumoase, care nu se vor șterse!

Și așa, am devenit,  cu toții, MARI!