NUMAI ÎNVINGĂTORII!

       Când au plecat să lupte cu dușmanii, Demos, Marele Preot, le-a  comunicat că, la întoarcere, nu vor trece linia albă de la intrarea în cetate, decât învingătorii. Ca să dovedească asta, trebuiau să prezinte juriului ales dintre coțofenele ce-i cărau trena lui Demos, minimum câte o pereche de urechi și două nasuri, culese cu grijă de pe trupurile dușmanilor, vii sau morți! De preferință morți, războiul de acum patru ani lăsase mulți inamici fără podoabele respective, dar erau încă vii și foarte dornici de răzbunare.  Se zvonise că Ceilalți aveau normă o mână stângă și două degete mari de la picior, cam subțire norma, putea fi îndeplinită doar de la un singur căzut.

Așa ajunsese Demos leader-shEEp, făcuse dovada cu 247 de norme, abia putuse să care marfa, dar nu se găsise nimeni măcar să se apropie ca scor, măcar la 100 de norme. Șef incontestabil, Demos plusase serios, el, oricum, își făcuse datoria față de cetate, nu mai trebuia să plece la război, iar conducerea nu i-o putea lua decât unul care putea să-l depășească ca norme de luptă. Nimeni nu știa că el ajunsese la cifra respectivă, după ce ucisese mulți dintre proprii lui luptători, însușindu-și trofeele lor, iar printre trofee se numărau și podoabe ale propriilor combatanți. În plus, un calcul politic, bazat pe datele furnizate de spionii săi, îl liniștise, numărul inamicilor apți de luptă  nu reușea astăzi să atingă cele 247 de norme proprii. Deci, nu putea nimeni să-i ia șefia, oricât s-ar fi străduit!

Moralul luptătorilor era uriaș, tuturor le place să fie învingători. Celor învinși nu le rămâne decât  rușinea înfrângerii și tristețea sclaviei, amărăciunea că sunt coada porcului. Chipuri palide, lipsite de sânge, asta deveneau învinșii, în timp ce învingătorii căpătau mai multă roșeață în obrazul sfidător. Așa a fost de când lumea, să fie învinși și învingători, mici și mari, luptători și lași, maimuțe și lei. Fericiți pot fi doar învingătorii!

De aia trebuiau să învingă! Cei 512 luptători ai Cetății plecau să termine definitiv cu dușmanii lor, cei care le amenințau familiile, copii, viitorul! Cei care nu se astâmpărau, vicleni și răi, nu voiau să păstreze pacea! Asta le spusese Demos și Consiliul Celor Nouă, care guverna  peste Învingători, cei ce nu pierduseră nicio luptă, niciodată!

Au ajuns la miezul nopții la gardul ce împrejmuia colibele Învinșilor, unde nu era țipenie de om. Nu se auzea niciun zgomot, așa că s-au temut de o capcană. Ultimul război durase doar 4 ore, dar Învinșii aruncaseră tot gunoiul pe ulițele satului, gest de revoltă împotriva taxelor impuse  de Consiliu și de fostul despot, Drugos. Luptătorii fuseseră antrenați în lupta corp la corp, dar alunecușurile nu le-au căzut  bine, s-a lăsat cu entorse și luxații, mulți rămânând lați pe mâzga vicleană. Demos condusese trupele până la clădirea ce găzduia Primăria, dar nici acolo nu găsiră urmă de dușmani, ci doar niște cizme des-perechiate, pierdute, probabil în fugă.  I-au găsit cocoțați pe colibe, dârdâind de frică, înarmați doar cu furculițe, cuțite și foarfeci. Pentru Învingătorii înarmați cu pixuri, ștampile și Internet, a fost o joacă de copii să-i termine la urgență, urgențele nefiind atât de grabnice.

Acum se așteptau la un atac, de aceia Învingătorii înaintau cu grijă, cucerind fiecare palmă de pământ, deși nu se băteau cu cineva. Totuși, de amorul artei, se prefăceau că se tem, aflaseră între timp că Învinșii nu mai numărau multe capete, iar cele rămase, nu mai erau înfierbântate ca odinioară. Tocmai li se spusese că inamicii nu mai avea oaste, cum nu mai aveau nici chef de  luptă, cu atât mai puțin, chef de viață! Și atunci, unde era războiul promis, care ar fi creat noi eroi, a căror nume să fie pomenite în cântecele războinice? Dacă nu aduceau trofee, ce fată s-ar mai fi aruncat în brațele vitejilor?

Învingătorii se puseră pe plâns, nu mai aveau obiectul muncii! Deja unii puseseră ochii pe urechile și nasurile celor care, până mai devreme, erau prietenii, tovarășii lor! Nu putea să se întoarcă cu mâna goală, s-ar fi trezit cu un picior în fund, ei erau doar Învingători! Dacă nu puneau mâna pe trofee, nu puteau trece peste linia albă, nu intrau în Cetate, nu mai erau Învingători, ci Învinși! Asta se știa de mii de ani, de când  exista Cetatea, Satul, Războiul! Unde dracu  s-au vârât idioții ăia de Învinși?

În timpul ăsta, Demos se amuza, râdea de nu-l mai ținea cureaua! Rapoartele, primite din juma în juma de oră, îl umpleau de bucurie, se îndeplinise ceea ce aranjase cu migală și îi oferea posibilitatea de a conduce Învingătorii până la moartea lui! Dobitocii!  le plăcea să-i bată pe alții, fără să se gândească că, la rândul lor, erau tot niște Învinși, chiar  din ziua în care se nășteau! Și căzuseră în capcana  pe care o alcătuise, cu atâta migală, chiar El, Învingătorul Învingătorilor!  De bucurie, saliva i se scurgea pe genunchi, iar alaiul care îl urma tropăia de fericire, deși nu știau ce motiv de fericire aveau!

Dar ce se aude, strigăte de încântare? Ce se întâmplă, cine trece linia albă, devenind Învingător? I-au călcat ordinele! Ce-i cu mulțimea care dă năvală în Cetate? Nu se văd trofee, sunt foarte multe fețe străine, printre ele, ici –colo, unul de-al lui! Demos se văzu singur, iar Consiliul și oamenii lui se făcuseră nevăzuți! Demos gusta , pentru prima oară în viața lui, înfrângerea! Și era îngrozitor, de nesuportat! 

Lucrurile sunt simple: învinșii au descoperit că sunt doar câțiva în fiecare sat, așa că nu se putea măsura cu Învingătorii! Au trimis solii pe celelalte sate, cerând să fie primiți printre locuitorii altui sat! Numai că cineva a văzut că, de toți, numărau miliarde de învinși, în timp ce Învingătorii erau doar de ordinul miilor. Numai un deget să fi pus fiecare amărât pe un Învingător și reușeau să-i nimicească! Au preferat să n-o facă, ci doar să-i atragă în locuri înguste și să-i înconjoare! I-au învins fără luptă, pentru că aceștia din urmă au înțeles că nu există numai unii care înving și ceilalți sunt tot timpul sclavii lor! Și au demonstrat că boieria e cu rândul, numai că nu există boieri, ci doar biete păpuși !

Asta este! niciodată lucrurile nu rămân cum vrea orișicare, pentru că fiecare poate decide în ce tabără se situează! Numai aparențele să nu-l înșele! Și toate lucrurile au un sfârșit, nu numai cele bune !

CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE - AȘA TREBUIE PĂSTRAT!

       Lidia a  terminat Dreptul, dar l-a terminat degeaba, n-a găsit nici un loc de muncă acceptabil, iar în avocatură, n-a avut bani să-și cumperem viitorul! În așteptarea vieții viitoare, bazată pe ce învățase, n-a vrut să piardă timpul, așa că, după ce și-a lansat toate antenele pentru ceva din domeniul ei, s-a angajat la o tipografie, nici ea nu știe pe ce post, sigur nu postul Paștelui.

Ca orice început, Lidia a fost nevoită să învețe prima dată drumul către WC, patronul, un neamț pe care puțini se lăudau că l-au văzut și foarte mulți se lăudau că l-au visat, nu permitea fumatul în incintă! Așa că românii, suflete adaptabile și inventive, au decis că-i locul ideal pentru ședințele de brainstorming, acolo, de obicei, se nasc cele mai fremătătoare idei, la o țigară.

După 2 luni, Lidia a reușit să înțeleagă rolul ei în societate- nefiind de meserie, sarcinile ei se reduceau doar la a căra hârtii dintr-un loc în altul, hârtii pe care nu le citea și nici altceva nu avea de făcut. Și-a zis că o fi vreo șmecherie temporară, totuși și-a luat inima-n dinți și limba între buze, și l-a întrebat pe șeful ei direct dacă n-ar putea avansa, să mai facă și altceva, avea câteva idei.

Personajul a privit-o de parcă ar fi jucat în STAR WARS -Amenințarea Fantomei, a dat ca un bâtlan din cap, dar în sensul că ce naiba îi veni, nu e bună nici de zeama oului, apoi i-a replicat că nu-i de meserie.

     Lidia s-a mirat, partea tehnică era separată de ei, cei cu bălăcăreala, iar colegii mai vechi erau și ei de profesii diferite: textiliști, constructori, un horticultor și două fizioterapeute! Șeful ei terminase chimie industrială, iar șeful lui, fizică cuantică. Singura legătură ce le unea destinele erau că învățaseră cu toții în același centru universitar și mergeau lunar la băut într-un bar pentru pungile lor modeste. Ah! nu! să nu facem confuzie - directorul mare era absolvent de management, cel puțin asta terminase la master, dar înainte condusese o unitate socialistă pusă pe butuci și apoi vândută la bucată.

     Și mai trecură câteva luni, timp în care Lidia își perfecționă alergatul pe scări, renunță la jogging, iar la sală mai trecea doar să se mai vadă cu o prietenă, datorită căratului de hârtie avea o musculatură de culturist versat. Avu și câteva tentative de evadare, datorită faptului că mai aflase de niște locuri de muncă mai pentru ea, dar salariul oferit erau mult, mult mai prost decât cel pe care îl lua temporar, nici nu știa, bietul salariu, să se citească. Visul de a ajunge nu ce a visat, ci doar pentru care a dat două restanțe, era încă undeva departe.

     Atunci l-a cunoscut pe Laurențiu, mare distribuitor la o multinațională, ce părea desprins din pictoriale, având și destui bani să-și păstreze aura de mare cuceritor, dar și pe cea de mare descurcăreț. Mare i-a fost mirarea Lidiei când acesta i-a povestit că provenea dintr-o familie de intelectuali, părinții lui fiind profesori, numai că se despărțiseră. Tatăl său era undeva, prin Ardeal, nu mai păstraseră legătura de cam zece ani, de când mama lui se recăsătorise cu un militar de carieră, în grad de colonel.

       Laurențiu se amuza povestind că i-a fost greu să termine și liceul, în școala generală fusese elev la unitatea unde funcționa și maică- sa, poate de aia nici nu-i plăcea cartea. I-a făcut fripte maică-sii, care mereu trebuia să intervină să nu fie exmatriculat, că de aia s-a îmbolnăvit de inimă și de ficat. Nu se mai amuza când spunea că abia acum își dă seama că erau doar gesturi de revoltă, rămășițe a divorțului și ale faptului că tatăl vitreg era un tip aspru, nu semăna cu tatăl său, dar nici despre acesta nu-și aducea bine aminte. A dat la medicină, a intrat cu brio, nu era deloc prost, ci doar un rebel.  A renunțat la facultate, i-a intrat în cap să se înroleze în Legiunea Străină, auzise că se câștigă foarte bine în timp scurt, ce-i drept, în condiții dure. N-a mai plecat, s-a angajat la distribuție, unde era și-acum. culmea, recunoștea că, la început, nu știa nici să vorbească, dar a început să-i placă, acum este lider pe vânzările firmei, are o mulțime de contacte, banii ies aproape singuri și nu-s deloc puțini, ia de trei ori cât câștigă  directorul ei. Totuși, îl bate gândul să-și suspende contractul, oricând îl primesc înapoi, ar termina o facultate, toți colegii lui de clasă din liceu sunt cu studii superioare, chiar dacă nu lucrează și-n domeniile în care au studiat, a rămas singura lor găină fără studii.

        Lidia a continuat să-și vadă de munca ei, deși Laurențiu i-a spus că poate să o ia cu el. Și uite-așa! într-o dimineață ploioasă  și urâtă ca fundul unui babuin, a ajuns cu chiu, cu vai, la serviciu. Murată din cap până-n picioare de noroiul prin care  înotase, Lidia, conform obiceiurilor sale, nu a intrat în incintă fără să-și curețe cu un băț pantofii fără culoare. După ce și-a definitivat opera pantofară,  a dat să urce, numai că a văzut că făcuse pe jos movilă de mâl, ceva mai mică decât Movila lui Burcel. Convinsă că n-o vede nimeni,  a vrut să plece, mai ales că întârzia, dar inima n-a lăsat-o să facă asta, așa că s-a apucat de curățat, profitând că materialele de curățenie se aflau chiar acolo, într-un dulap.

       A frecat pe jos, cu gândul aiurea, dar totuși atentă să facă treabă bună, nu-i plăcea munca-n dorul- lelii, doar de dragul de-a avea ceva de făcut. Când a terminat, era și ea mulțumită de rezultat, doar că întârziase jumătate de oră. Și-a zis că n-o să observe nimeni lipsa ei, nu era strictețe cu programul, dar azi avea ghinion, pentru că, de cum a intrat, au luat-o toți la ture:

        - Tu nu știi că azi vine Big Boss?

     Nu știa, că nu-i spusese nimeni ! Abia atunci a aflat că neamțul își anunțase vizita de vreo săptămână, toată lumea fusese pusă pe jar, cei vechi  știau că patronul nu vine niciodată degeaba și e și maniac rău în privința curățeniei. Lidia fusese bolnavă, fusese în concediu medical, nu intrase în contact cu fierberea din tipografie, dar observase că spălaseră pe jos, iar multe nu mai erau aruncate peste tot, cum erau de obicei.

      Nu trecu mult și iată că neamțul își făcu apariția, însoțit de directorul român, care părea o stană de piatră, avea până și culoarea respectivă. Patronul le-a făcut semn să-și vadă de treabă, apoi a început să se miște printre ei, fără să spună nimic. La un moment dat, s-a oprit și a început să vorbească cu directorul, care a devenit și mai pământiu decât anterior, se confunda cu pardoseala. Acesta le-a făcut semn să se oprească și să se apropie, timp în care le spunea:

        -Care-au fost tâmpiții care au aruncat cu mucuri de țigări în budă? Le-a văzut și e supărat rău de tot! Acum nu-i place cum ați făcut curat, zice că vă bateți joc de muncă! Că asta nu e curățenie și el n-a băgat 3 milioane de euro, să vă faceți că munciți!

        Neamțul și-a dat jos haina de la costumul care valora cât salariul directorului  pe două luni, a rămas în cămașă albă! De două ori a cerut să se schimbe apa în ligheanul pe care îl ceruse, și de fiecare dată, a aruncat-o, după  ce a spălat iar ligheanul. 

    Fără să se îngrijoreze de pantalonii săi scumpi, spre hlinzeala unora dintre cei prezenți, s-a așezat în  genunchi și, cu o cârpă curată, a început să spele pardoseala și nu s-a oprit decât atunci când a crezut el de cuviință! Când s-a ridicat, suprafața pe care trudise era, în comparație cu restul, ca pătratul alb de pe tabla de șah, comparativ cu pătratele negre!  A arătat spre porțiune, apoi a zis ceva, iar directorul a tradus:

       -Așa trebuie să fie peste tot, dacă nu !, închide, nu are chef să piardă bani, a fost la viața lui muncitor într-o tipografie, știe ce are de făcut!

      Nimeni nu comenta, toți așteptau să vadă următoarea mișcare, care nu a întârziat să vină prin glasul aceluiași director:

      -Acum vrea să vadă dacă ați înțeles, o să trebuiască ca unul dintre voi să facă același lucru! Să facem o probă! Ei, tu, nici nu știu cum te cheamă, vino aici !

     Lidiei i s-a părut un vis urât sau o răzbunare pentru întârziere, pentru că pe ea o striga directorul! Prima pornire a fost să întoarcă spatele și să plece, indiferent de consecințe, dar și-a adus aminte că are de plătit chiria, așa că a luat ligheanul, s-a dus cu el la baie, l-a spălat bine, l-a umplut cu de toate și s-a apucat de lucru. Și-a zis că, dacă neamțului nu i-a fost milă să-și strice costumul și reputația, ei  de ce i-ar fi rușine?

      -Așa trebuie păstrat! a fost concluzia patronului, după ce Lidia  a terminat cu spălatul pe jos.

      După o oră a chemat-o directorul, să-i spună că, de a doua zi, este angajată că juristă, cu o condiție - să se ocupe și de curățenie!

      - Măi fată, cum de te-ai oprit să cureți la intrare mizeria de pe tine? Neamțul nu coborâse din mașină, stătea și studia pe fiecare cum și când vine! Știi că ai fost singura care și-a curățat pantofii și a șters de pe jos? Iar când a aflat că ai terminat și dreptul, atât ți-a fost! Numai să nu ți se urce fumurile la cap!

AH! DOAMNE!

-... și el o lovi cu cuțitul de câteva ori, ea căzu într-o baltă de sânge! termină episodul Florica, convinsă că a reușit să o impresioneze pe Sloicica.

-AH!DOAMNE!făcu Sloicica, ducându-și mâinile la gură, semn că îi intrase o muscă între dinți.

Sloicica era o tinerică de 38 de ani, blonduța și minionă, căreia cutele nu-i spuneau nimic, o deranjau foarte tare doar când apăreau la persoane nesuferite. Numai atunci mai comenta, în rest era binecunoscută exclamația ei către  Creator, o folosea mai des decât săpunul sau pasta de dinți. Din motive clare, toată lumea o îndrăgea, mai ales că părea fragilă ca un puf de păpădie în urechea unui cangur. Cu excepția soțului ei, ceilalți putea să jure că nu știu prea multe despre ea, și chiar soțul, Gavriluță, avea momente când se uita la ea ca la Casa Poporului, fără să înțeleagă ceva.

Sloicica o părăsi pe prietena ei, Florica, nu înainte de a mai trage niște AH! DOAMNE!  fie pentru o floare putrezită, ce trebuia aruncată, frumoasă la vremea ei, fie pentru un nor grav de pe cer, ce umbrea soarele, fie chiar pentru că Florica s-a împiedecat de scăunelul pe care își odihnise Sloicica posteriorul și pe care uitase să-l dea din drum.

Hotărâ să facă câțiva pași pe jos, așa că intră pe prima alee din parc, unde se așeză pe cea mai apropiată bancă umbrită. Nu trecu mult și un domn respectabil, pentru că purta pălărie, se așeză pe aceeași bancă, care gemu de bucurie. Tăcerea învăluia parcul, când o pală de vânt rebelă trecu, săltându-i poalele-n capul Sloicicăi.

-AH! DOAMNE!  sări speriată femeia, amintindu-și că uitase ceva acasă, dar nu pe ochiul aprins!

-OH! DOAMNE! sări și domnul în cauză, iar ochelarii  îi plonjară în prima tufă.

Cum, am uitat să pomenesc de ochelari? E posibil, eram atent la Sloicica, cred că ăla și i-a pus ulterior, când se uita cu coada ochiului la vânătaia  de pe coapsa femeii!

Surpriza abia urmă, amândoi dădură să se ridice de pe bancă, dar nu reușiră decât să se dea cap-în-cap, prilej cu care un nasture din bluza Sloicicăi sări în buzunarul de la piept al masculului.

-AH! DOAMNE! se plânse Sloicica, dar faptul trecu neobservat la individ, mult prea preocupat cu erupția necutanată din sutienul ei, ce semăna cu Vezuviul în plină desfășurare de forțe.

Rușinată că ăla n-are mai mulți ochi deschiși, Sloicica o luă la trap și la galop, lăsându-l nedumerit pe amatorul de frumuseți interzise.

Decise că parcul nu furnizează atâta siguranță, nu mai era ca pe vremea când dormea în el, așa că păși maiestos pe drumul ocolitor către casă, unde nu o aștepta decât un morman de vase nespălate.

-AH! DOAMNE! se electriză în față fântânii arteziene, ca de fiecare dată când vedea câinii maidanezi făcându-și răcorirea zilnică în ea.

-AOLEU! DOAMNE! auzi un taximetrist  invocând Cerul, când altă nemernică pală de vânt se vântui prin zonă, săltând nonșalantă aceleași poale de mai înainte.

-AH! DOAMNE! se manifestă și Sloicica, atentă să nu se stropească pe pantofi, moment care nu-i permise să vadă cu taxiul ia pe capotă polițistul încremenit de pala  de vânt, plus pomul în care toată trupa se opri să împărtășească impresii!

Nu era treaba ei să se ocupe de problemele celor din jur, erau mari și vaccinați, așa că își văzu de drumul ei. Ghinionul o pândea din penumbră, astfel că nu văzu coaja de banană ce-i venea în întâmpinare și care îi aminti că lotul național de gimnastică o dorește și-acum. Șpagatul îi lipi părțile componente mai puțin expuse circulației- aerului, făcând-o , din nou , să exclame:

-AHHH! DOAMNEEE!

Revenirea la poziția normală bipedă necesită o rostogolire spre dreapta, direcția  fu prost aleasă, pentru că dădu nas în nas cu un rahat proaspăt de câine.

-AH! DOAMNE!

Încercă sensul opus, ajungând să se izbească de picioarele unui bătrânel, sensibil timorat de priveliștea gratuită oferită ochilor săi obosiți, dar căruia gura nu-i tăcu:

-EHEI! DOAMNELE…!

Sloicica reuși, într-un final, să ajungă în patria natală, zgăriată și murdară,  cu câteva rupturi ale hainelor, ce lăsau vederii zone ascunse, până azi, soarelui arzător. Cel puțin așa o privea personajul din oglinda din hol, făcând-o să urle ( tot n-o auzea nimeni!):

-AH! DOAMNE!!

Doamne-Doamne își vârâ și mai adânc dopurile profesionale din urechi, așeză mai bine căștile, pe muzica lui Pavarroti, sătul până-n norulețul ce-i ținea loc de gât, de incantațiile Sloicicăi, obsedant de insistente!

Noaptea, în brațele soțului ei, Sloicica își plimbă mâinile pe trupul acestuia, încolăcită în jurul lui ca un șarpe boa, și strigă extaziată:

-AH! DOAMNE!

Bărbatul încremeni brusc, se dădu spre spate și, privind-o în ochi, o întrebă:

-        Nu puteai să te abții?

Sloicica dădu din umeri, după care răspunse:

-        Ce să fac, e doar insuficiență respiratorie!

CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE- EXISTĂ DURERE MAI MARE?

 Fiecare dintre noi își închipuie că durerea lui e cea mai mare! Așa o fi, dar fiecare necaz își are propria poveste, respectiv fiecare măsură de suferință. Și fiecare trece prin aceeași situație, dar o percepe în felul său. Durerea mea e întotdeauna cea mai mare, chiar dacă e o banală înțepătură în deget sau doar cefalee!

Dacă tot facem exerciții de tot felul, ar trebui ca zilnic să exersăm și uitatul prin jurul nostru, eu unul am tot propus asta și am să mai insist. Dacă nu putem  intra în rolul unui altcuiva, să simțim pe pielea noastră măcar o parte din ce simte, am putea să încercăm, măcar! Poate vom învăța să prețuim ceea ce avem, inclusiv fiecare moment al existenței noastre, cu bunele și cu relele adiacente.

“Sunt bolnav!’’ a devenit un motiv de văicăreală, justificat sau nu! “ Nu am bani!”, alt motiv de plângere! Dar ce te faci cu următorul caz, mai ai cuvinte de rostit?

-Tocmai ce începuseră lucrurile să meargă bine, scăpasem de datorii, afacerea îmi mergea ca unsă, pusesem și ceva bani deoparte! Făcusem și planuri pentru un concediu împreună, o săptămână la munte, una la mare! la bulgari! începu să povestească Vasile la terasă, parcă era  mai mic decât îl știam, îmbătrânise peste noapte, trecuse doar o lună de când venise ultima dată în B., la părinți. M-am întâlnit și atunci cu el, chiar ne-am luat unul pe altul peste picior, comparându-ne burțile ce dădeau pe-afară. 

Acum, nici urmă de burtă la el, era atât de schimbat, încât fusesem cât pe ce să trecem unul pe lângă celălalt, el nu mă văzuse chiar deloc, cum mergea adus de spate și cu ochii în pământ.

- Ce faci , omule, dai peste mine? am glumit eu, dar el a ridicat privirea goală și nu a răspuns. Cât pe ce să fac o prostie și mai mare, mă grăbeam să-l ironizez, când am observat, în sfârșit, că era îmbrăcat în negru. Cred că m-am schimbat la față, dându-mi seama că nu era un moment potrivit pentru glume, dar el a răspuns cu un ton atât de moale, că abia îl auzeam:

       - Acu două zile mi-am îngropat fata!

     Cerul dacă se prăbușea și nu era mai rău!  Nu avea decât o fată, cea despre care era vorba, care terminase  dreptul și, chiar în acea vară, terminase și masterul! Se vorbea de o apropiată căsătorie cu un băiat, medic stomatolog, undeva, vara următoare. Cum s-a putut așa nenorocire? L-am luat de braț pe Vasile și l-am dus, parcă era un copil! la prima terasă mai retrasă, unde a început să povestească.

      Fata fusese un copil foarte isteț, premiantă mai tot timpul, pusă mereu pe șotii, o bucurie pentru părinți, dar și pentru prieteni! Avea atât de mulți prieteni, încât îi cam supăra pe unii, ignorându-i involuntar.

     Se spune că Dumnezeu are un plan pentru fiecare! Dacă nu e planul de a-i lua la el pe cei care-i iubește, atunci care ar fi scopul? Să-i scutească de suferința unei vieți, tot e plină de necazuri? Și cum rămâne cu bucuriile, astea nu se pun?

    -Toate mergeau, după cum spuneam, din plin, ca niciodată, mai că nu-ți mai vine să te bucuri când crezi că ești fericit! - a continuat Vasile și vocea îi tremura atât de tare, că abia îl înțelegeam. -M-a sunat să-mi spună că a fost la doctor și a trimis-o să facă analize. Asta a fost doar ca un avertisment, nu era îngrijorată!  A sunat să întrebe dacă n-ar putea face testul Papanicolau acasă, știi că se mutase la Timișoara, se gândea dacă n-ar putea primi rezultatele mai repede, aveam o rudă la o clinică din oraș. Marga  nu primit vestea prea bine, eu nu mi-am dat seama că poate fi vorba de ceva rău, știi cum e, te iei cu cele de peste zi și nu mai ești atent la lucruri chiar esențiale.  Ne-am trezit cu ea acasă, era cum o știam, trăsnită rău, nu părea deloc afectată de ceva! Venise înainte de ziua ei, a stat o săptămâna și ceva, ne-a stricat surpriza, îi luasem mașină! Ne-am bucurat de bucuria ei, și ea visa același lucru, propriul autoturism, se săturase să dea bani pe microbuz. Și pentru că acum avea mașină, ne-a anunțat că, până vine prietenul ei, Sergiu, ar pleca într-o excursie de patru zile, să vadă cum merge mașina la drum lung. Ceva, ca o presimțire, nu-mi dădea pace, dar mi-am zis că sunt prăpăstios! Nu făcusem nicio verificare la mașina aia, aveam rezervare abia peste 3 zile, iar ea nu mai vroia să aștepte! A plecat, iar eu nu-mi pot ierta că am lăsat-o să plece, e vina mea de ce s-a întâmplat!

    M-a sunat o cunoștință de la Rutieră, să mă întrebe dacă nu ne putem întâlni urgent. Nu mi-a trecut o clipă prin minte motivul pentru care urma să ne întâlnim, a fost un dezastru când mi-a spus că fata a avut un accident în drum spre munte. S-a învârtit cerul și pământul cu mine, am muțit, nu mai aveam aer, inima bătea să sară din piept! Abia l-am auzit când a spus că-i grav, dar e în viață, sub aparate. Nu știu cum am ajuns teafăr acasă, era o nebunie în capul meu, singurul lucru la care mă gândeam era că trăia! Dar cum să-i spun neveste-mii că singurul ei copil e în stare gravă, la spital, și nu știu ce șanse are să trăiască? Cred că mi-a văzut chipul și a înțeles că se întâmplase ceva grav, foarte grav! S-a schimbat  la față, dar e mai puternică decât mine, m-a întrebat ce e și i-am spus! După un moment de șoc, s-a repezit la haine, a înșfăcat cheile de la mașină și aproape că m-a târât afară! N-a oprit decât la un bancomat și tot drumul nu am schimbat o vorbă! A fost un chin să stau să gândesc cât de prost am fost să las fata să plece, mă simțeam atât de vinovat! Și azi mă simt la fel, deși nu sunt puțini cei care au încercat să-mi dovedească că nu e vina mea, așa a fost să fie! Auzi, m-au trimis și la psiholog! parcă rezolvam ceva cu asta! 

    A murit după trei zile, fără să apucăm să vorbim! Nu mai țin minte nimic din zilele care au urmat, doar momentul în care au lăsat-o în groapă și mirosul de tămâie! Acum  mă simt golit și nu mă pot împiedeca să nu mă duc în fiecare zi la cimitir, să am grijă să-i ardă candela! Arde tot timpul! Uite, acum  sunt la sute de kilometri de ea și mi se pare că e atât de singură! Am plătit pe cineva să aibă grijă de candelă, dar, cine știe, o fi având grijă? Dacă nu sunt eu acolo!

    Aparent, nevastă-mea se ține tare! Știu că plânge în fiecare noapte, dar nu merge niciodată cu mine la cimitir. Așa mă simt și mai vinovat, de parcă eu aș fi omorât-o! Nici ea nu  mai e aceeași, dar, în fața celorlalți, nu arată! Lumea o judecă, pare că nu-i pasă, dar nu cred că știe cineva cum simți fiecare clipă după așa ceva! Poate doar cineva care a pățit același lucru, dar câți au trecut prin asta și, chiar dacă au trecut, fiecare simte în felul său. Și când te gândești că alții își omoară copii sau îi aruncă la tomberon! Dar ăștia sunt puțini și nici  nu-s întregi la minte!

     Poliția ne-a informat că a fost culpă comună, ea a reacționat cu întârziere, cine știe la ce se gândea în acel moment! Dacă ar fi tras mai mult stânga de volan, nu ar fi primit izbitura în plin. Se vârâse într-o depășire aproape de o curbă fără vizibilitate. Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă cel din față n-ar fi făcut același lucru, să forțeze depășirea. Nu am primit nici acum un rezultat despre starea mașinii, dacă a avut vreo defecțiune. Oricum, rămâne vina mea că am lăsat-o să plece, dacă o opream…!

     Există, oare , o durere mai mare decât să supraviețuiești unicului tău copil și să trăiești tot restul zilelor cu sentimentul vinovăției? 

     Ieri m-am întâlnit iar cu el, venise pentru niște acte, așa că nu a stat decât o zi. Avea o nouă sclipire în ochi, care era stinsă mai înainte. Mi-a spus:

    - Am mai vorbit cu nevastă-mea, cum n-am făcut de când...! Suntem prea bătrâni să mai facem copii, ne-a hotărât să înfiem unul! Nu de la stat, avem o rudă pe lângă Huși, au șase copii și numai el muncește! Dacă tot voiau să dea do - trei la cămin, mai bine creștem noi unul, un băiețel, ne-am dorit întotdeauna unul! E din sângele nostru, va fi cineva care ne va da un  pahar cu apă când n-om mai putea! Noi singuri, avem prea  mult!

TEROAREA ARE PICIOARE SCURTE!

     -Bimbi, unde ești, iubire mică? se auzi glasul bătrânei, ce-și căuta pisica prin jurul căsuței cu olane roșii.

  Din dimineața aceea,  s-a văzut că au dispărut toate pisicile, inclusiv cele hoinare, vagabonde mizerabile și hoațe de profesie. Posesorii de pisici au căutat, disperați, peste tot, au dat anunțuri peste tot, stâlpii erau plini de recompense, ba unele aveau și fotografii, unde felinele erau surprinse în diferite ipostaze. Mulți oameni buimăciți de pierderea suferită se priveau în ochi și se compătimeau, durerea era mare, parcă multora se murise un membru drag al familiei. 

  Nebunia a ținut aproape o săptămână, timp în care căutările au continuat, dar din ce în ce mai rar mai auzeai pe cineva întrebând de prietena lui felină. Se împăcaseră cu gândul că nu vor mai auzi miorlăitul micuțului prieten, viața mergea înainte, parcă era mai multă liniște, dar mai puțină voioșie prin case, copiii sufereau cel mai mult, iar părinții au fost obligați să se orienteze către alt animal de casă. Cea mai mare suferință au înregistrat-o magazinele cu hrană pentru pisici, iar bisericile au beneficiat de o creștere a veniturilor, datorată acatistelor date pentru nemernicii care au lăsat urbea fără feline.

  N-a trecut o lună și au început să dispară și câinii, la început doar cei vagabonzi, iubitorii de lătrători sunând la poliție să anunțe dispariția a câtui unui vecin de scară, tomberon sau alee din parc. Asociațiile pentru protecția maidanezilor s-au alertat, bănuind că era opera unei mâini criminale, care lucra cot la cot cu administrația. Au fost vehiculate zvonuri de mașini, de toate tipurile, culorile și mărimile, trecând în goană prin oraș și mulți au jurat că au văzut indivizi cu lațuri, care prindeau animalele și le urcau în mașini. Ba s-a auzit și-un zvon, precum că mușcătorii erau hrana favorită a unui trib din Noua Zeelandă, care dădeau purcoaie de bani pentru asemenea delicatese, idee care nu a prins multe rădăcini. 

    Numai că luna următoare au început să dispară și câinii de casă, vaccinați sau nu, cu pedigree sau nu! Vaietele au reînceput, chiar s-au  amplificat, dar, deși proprietarii animăluțelor au început să fie precauți și să țină javrele sub supraveghere, acestea făceau ce făceau, și dispăreau fără urmă! 

    Situația a devenit insuportabilă, rata disparițiilor  a scăzut simțitor, până n-a  mai rămas nici urmă de câine și chiar de miros! Dacă la dispariția felinelor, posesorii de căței au râs, când au rămas fără animalul de companie, aceștia au făcut front comun că cei rămași fără pisici, au fondat împreună 31 de asociații de profil și au trecut la pichetarea Primăriei.
   Orășelul, până atunci, liniștit și cu urme de animăluțe peste tot, a devenit sanctuarul tristeții totale a celor ce iubesc animalele. Dar nu a durat toată lupta decât trei luni, până când s-au liniștit de tot, mai ales că au importat pisici și câini, care, ulterior, au dispărut și ele! s-au consolat că se au unii pe alții și viața a mers înainte.

   Înainte de Crăciun, a dispărut o fetiță! Familia disperată a stârnit un scandal monstru, s-au format tabere, lucrurile păreau să degenereze! Până când a dispărut și băiatul cel mic al șefului poliției, urmat, noaptea următoare, de dispariția a două gemene, fetele președintelui Baroului. Din clipele acelea, nimic nu a mai fost la fel, pentru că disparițiile se țineau lanț, iar urme nu se găseau de fel! A fost înființată o comisie de supraveghere a copiilor, aceștia nu mai mergeau la creșe, cămine, școli sau pur și simplu, nu mai ieșeau la joacă! Un grup de psihologi, ținuți pe bani grei,  s-a reunit în oraș, venind de pe trei continente. S-au foit cât s-au foit, au editat un “ Manual pentru siguranța copiilor până la 7 ani”, dar, inexplicabil, copii continuau să dispară și încă și mai repede ca înainte!

    Orășelul s-a golit, nu se mai auzeau țipete vesele de copii, miorlăituri și hămăituri, cei rămăși erau încercănați, furioși sau apatici, aproape că nu mai muncea nimeni. Mamele, în special, erau obosite de plâns, iar cel puțin o duzină de tentative de crimă aveau la bază întrebarea-  Nu facem și noi un bebeluș? La ce bun intenția, dacă nu mai exista speranța că totul va redeveni la normal!

    Autoritățile au trimis peste 2000 de oameni, suplimentar față de cei aflați loco, numai că situația a rămas neschimbată, iar urbea, depopulată. S-a ajuns până acolo, propunându-se ca viitoarele mame, cele ce urmau să nască, să fie mutate, cu tot cu familie, în alt capăt al țării sau să avorteze! În fața frumoaselor perspective, mamele rămâneau mute multă vreme, simplul anunț că e sarcină cauzând infarct miocardic sau atac cerebral cu urmări grave!

   Într-o zi a dispărut un cerșetor! Dispariția sa ar fi trecut neobservată, dacă respectivul nu absenta la distribuirea hranei de la Cantina Săracilor! Zilele următoare au dispărut alții, până ce nu a mai rămas picior de sărac în evidențele Primăriei. În loc ca cei rămași să răsufle ușurați, s-au apucat de bocit, de fapt plângeau de frică, lor când le venea rândul?

  A fost decretată starea de necesitate, nu mai avea voie nimeni să iasă după ora 20.00, cu excepția patrulelor mixte care asigurau securitatea. Cetățenii cei mai înțelepți și-au făcut bagajele și au solicitat autorizație să plece în alte direcții, solicitare care nu le-a fost acordată, până la elucidarea misterului, toți, deocamdată, fiind posibili suspecți.

   O echipă de agenți guvernamentali, condusă de celebrul Stan Pățitu, a aterizat în localitate, emițând prima părere de bun simț - E MÂNA EXTRATEREȘTRILOR! Dotați cu aparatură specială și costume roz-bombon, echipa a trecut la cercetarea perimetrului, unde n-au găsit decât rahat de mâță și de câine! Adică doar un rahat!

     Au trecut alte zile fără nici un rezultat, dar iată că s-a făcut lumină- a fost descoperit un extraterestru! Era un exemplar mic și cocoșat, spân, chel, fără sprâncene și gene, cu buze subțiri, picioare scurte și strâmbe, cu brațe lungi, ce ajungeau sub genunchi, cu ochii cât farfuria de dulceață! După ce a fost dat un comunicat, ridicându-se starea de asediu, populația a rămas cu piticu’ pe creier, după ce imaginea acestuia a fost făcută mai mult decât publică!

   S-au liniștit, în sfârșit nu mai era nicio primejdie!  Casele goale au început din nou să răsune a respirații normale, iar viețile lor au revenit la uzura obișnuită! Până și trupele staționate temporar în zonă au plecat, ce frumoasă e viața, chiar fără copii, câini și pisici!

    Ce nu știau  ei, era că jupân extrate-restul fusese importat tocmai dintr-un circ ambulant, el figurând  ca asistat într-un cătun de munte cu 12 localnici. La început n-a vrut să colaboreze cu agenții speciali, dar, după ce i-au vârât în burtă două oale cu găluște și i-au pictat pe buric chipul unui celebru bariton, a început să vadă și el extratereștri! Abia după ce i-a spus că i-au găsit un loc de muncă la drumari , secția -  turnat asfalt, a început să bolborosească:

     -Sunt extra- nemaipomenitul- terestru , cel care se ocupă cu răpirile și halește motani și caniși la micul dejun!

      Cum spuneam, viața merge înainte?!? Zău? 

     Atunci au început să dispară și ceilalți, ghiciți cine  sunt cei care au rămas, în final, în orășel!

   CEI DISPĂRUȚI HUZUREAU ÎNTR-UN TĂRÂM FĂRĂ TAXE ȘI IMPOZITE, UNDE LAPTELE DE VACĂ MUGEA ȘI NU ERA DIN SOIA, UNDE CÂINII OCROTEAU PISICILE, IAR PISICILE SCĂRPINAU CÂINII PE SPATE. CULMEA, NU-I  FORȚASE CINEVA, VENISERĂ ACOLO DIN PROPRIE INIȚIATIVĂ. DE UNDE EXTRATEREȘTRI??? 

DIALOG CU CREATORUL!

    Bătrân albit de omenire, 
El, Creatorul, nu-și mai vine-n fire!
Nu e secundă ca rugă să n-apară
Chiar dacă e doar pentru apă chioară!
Cerințe mici, mai mari, de toate-apar
Sunt dese, tufă de mărar!
Iar Creatorul nu are pic de tihnă.
Ar vrea  și El concediu de odihnă!
Necazul este că fiecare vrea
Să fie prima numai ruga sa!
Nu e ușor să fii un Creator-
La fiecare riști să fii dator!
Azi Mărețul are-n grijă, ghici!
De cinicul și  blegul său Arici:
-Măi băiețaș, ți-am spus de mii de ori
Că uneori îmi dai, cam des, fiori!
Mi-e teamă, că de mic, nu ai luat bătaie
De te întreci s-o faci mereu de oaie!
Al tău clănțău aduce a talangă
De ai atâți dușmani, cât are o falangă!
Da ‘ ce zic ? riști să te-ntreci cu gluma!
Mai potolește-te și tu măcar acuma! 
Te-apuci să viermuiești și tu, o biată râmă,
Ce prin gunoi tot mișună și scurmă!
-Stăpâne, te-ascult mereu supus,
Dar, din păcate! am ceva de spus!
Când ne-ai dat chip și doar puțină minte
Nu te-ai gândit deloc la cele sfinte?
Acum  îmi reproșezi că sunt măgar!
Dar cât venin încape-ntr-un pahar?
Dacă te-ai obosit  ca să ne dai și gură
De ce să tac, ca orice murătură?
Ca orice struț, cu capu-ntre picioare!
Doar la mâncat s-o folosim noi, oare?
-Băiete, de când e lumea și pământul 
În lesă-i bine să îți ții cuvântul.
Nu te apuci să dai cep la gândire
Nu-i bun la psihic! Atâta ostenire 
 E mult prea mult, așa că las-o moartă, 
De nu-ți dorești un dric vulgar la poartă!
-De ce m-ai zămislit atunci, Stăpâne? 
Să port căpăstru? Să latru, ca un câine?
Maimuța să întrec în strâmbături,
În timp ce alții crapă doar fripturi, 
Iar  mie-mi cer smerenie și trudă?
O fi ea viață,... dar e una crudă!
Mă lasă doar să-mi scutur coama
De leu ce năpârlește toamna. 
Să simt că vântul umflă aripile mele
Să uit că labele-mi sunt grele.
Iertare fie-mi , Doamne, că ăst mărunt arici
Visează că se saltă pe mușuroi de frici.
Te-ncurcă că eu dau atât de mult din clanță?
O să mai dau, cât timp va fi SPERANȚĂ!
-Tu , fiule, visezi frumos, se vede!
Și bine-ar fi dacă și eu te-aș crede!
Dar trebuie să înțelegi odată
Că lumea chiar  a fost creată
Ca și cei mici să ducă în spinare
Câte-o speranță pentru fiecare!
Iar ție pot să-ți spun la cea ureche-
La drumul lung îți trebuie pereche!
Oricât  ai vrea să rupi lumea în două
Singur nu poți! vă aparține VOUĂ!
Iar VOI uniți, cât lumea veți trăi!
Eu vreau doar FAPTE!  NU CE PUTEȚI GRĂI!

SFINXUL ÎN CARPAȚI!

   Sfinxul egiptean, cu toată viermuiala care era în jurul lui, se plictisea de mama focului. În plus, era tot mereu atât de cald și el stătea la soare, fără umbreluță, fără fresh rece, nu tu bere sau, cel puțin, un ceai! Să  stai bățos printre niște piramide vechi și să se holbeze niște curioși, care oricum, nu știu istorie nici cât o capră, dar se vor lăuda că i-au intrat în fund unui Sfinx, nu că au băut bere ca porcii, bot în bot cu un pietroi care nu le spunea nimic!

     Deci, ostenit de povara meseriei de Sfinx, s-a hotărât să-și ia concediu, așa că mare a fost mirarea turiștilor, când, a doua zi, au constatat că Sfinxul a șters-o pe furiș, destinație - necunoscută!

     Bătrânul bolovan auzise de la niște români care trăgeau cămila de coadă printre ruinele antichității, după ce trăseseră mâța de coadă printre ruinele Epocii de (T)Aur, că ar exista o rudă de-a dumisale, unde, prin Munții Carpați! Și că ruda asta ar fi mult mai bătrână ca el, deci mult mai înțeleptă, ori Sfinxul dorea un schimb de experiență necenzurat. Ca să nu obosească de atâta drum, se lipi cu bandă adezivă de fundul unui cargou răpănos, o rămășiță a altei epoci, a lui Traian - împărat romÂn, așa că nimeni nu-l văzu trecând Mediterana, dând cu capul de fundul Bosforului și scoțând limba la delfinii din Marea Neagră, sătui de poluarea cu ciment și nave de luptă.

Ajuns pe lângă destinație, vizită o noapte întreagă Cazinoul, dar pe dinafară, și hotărâ să mai stea o zi prin zona litoralului românesc, deoarece nu putea pleca așa la drum lung, plin de scoici, meduze și ulei de motor. Decizia era cât pe ce să-i fie fatală, deja fusese dat în urmărire prin Interpol, se pusese și-o recompensă pe capul românilor care, se presupune  că ar fi furat Sfinxul de la locul lui, cu gând să-l vândă pe bucăți la iranieni și moscoviți, că la fier vechi, nu aveau  de unde fier! Cum de s-a gândit lumea, din prima, că numai românii puteau să-l fure?!? că de data asta chiar că au ratat  ocazia?

Călători noaptea, să nu fie depistat de radar și, cu excepția faptului că fu văzut în Canalul Dunăre-Marea Neagră de niște copii, care-l bătu cu pietre, nu se știe cum a ajuns în munți! Sigur nu a călătorit cu trenul, o dată- că nu avea loc decât în picioare și doi-risca să ajungă cu întârziere de milenii.

După ce dormise binișor la umbră de codrii verzi, se trezi în balamucul iscat de niște Babe, care, amețite de aerul curat, de munte, dar și de un vinișor roziu, se luaseră la trântă după ce trăseseră la sorți cine să sară pe turistul egiptean. Din nefericire, erau prea bete ca să-l țină strâns, astfel că musafirul își luă lumea-n cap, înainte de i se pune forțat pirostiile.

Constată că se rătăcise, degeaba consultase hărțile de pe GPS, acestea rămăseseră demult neactualizate, dacă se lua după ele, ajungea în Alpi. Noroc că întâlni un câine ciobănesc miop, rătăcit și el de turma de mioare pe care o reprezenta parlamentar, care-l confundă, prima oară, cu un pom, udându-l strașnic, după care îl lămuri că mai are de mers  cam o zi. După care câinele își văzu de drum, mergând în zig-zag, după cum funcționau ștergătoarele sale de ochelari fumurii. Abia după o oră se dumiri Sfinxul că ghidul de ocazie uitase să-i indice și direcția, oricum nu avea importanță, câinele încă mai credea că e pe teritoriul Republicii Moldova.

Reuși, totuși, să ajungă unde dorise, după ce mai pierduse o bucățică din vârful nasului deja ciupit, lăsată în bătătura unui fermier care avea nevoie de ceva piatră pentru pavarea potecuței către cotețul porcilor. Mai pierdu Sfinxul și-un dram de coadă, încercând să domolească o ceartă de cârciumă, mai-mai să fie linșat, să se învețe minte să nu-și mai bage nasul și coada unde nu-i fierbe oala!

Sfinxul autohton își făcea siesta, plin de beatitudinea măreției ce-l înconjura, plus - de fumul adus de vânt de la niște grătare clandestine, aduse de niște măgari fără urechi. Nu-i prea conveni când reveria clipei fu spartă de musafirul nepoftit, mai ales când află cine e și de unde par-vine. Și apoi era nașpa așa, doi Sfincteri! pardon! sfinxuri, în același loc, era aglomerație mare!  Să-l pici cu ceară și n-ar fi recunoscut că e gelos pe oaspete, așa e la români, când ai îmbătrânit, vine unul mai tânăr și mai nemilos și-ți ia locul!  te aruncă la groapa monumentalelor prostii naționale!

Rozându-și pe furiș unghiile, Sfinxul Carpatin ascultă prostiile noului venit, care  venea cu propunerea parșivă de a face schimb de locuri, barem un an să stea românul în țara Nilului, să se mai frăgezeze sub soarele vesel. Uită să-i spună că de aia fugise el de-acasă, curgea  nisipul de pe el, ori, aici, văzuse că începuse să prindă coajă, ceva covor de mușchi, nu-l mai trăgea curentul ca la început.

Carpatinul nu puse botul, stătea de multișor pe meleaguri unde mămăliga avea mereu alt gust ( tot de mămăligă!) și unde fusese uns cu toate alifiile! Începu să-i povestească egipteanului cum stau lucrurile prin zonă, iar după câteva ceasuri, acesta se grăbi să-și strângă catrafusele, convins că-i mai bine la el acasă! Româ-nașului i se făcu milă, în sfârșit, că  furnizase date exacte ale situației, așa că-l invită pe oaspete să mai întârzie câteva zile! Între timp îi sclipise o idee care ar fi putut fi benefică, dacă nu ar fi  fost benefică doar pentru el- înființarea unei agenții de turism sfinctoide, cu sediul în Mali și capital egiptean, management românesc, pentru două zile!

Numai că Sfinxul-Sfinx venise să se relaxeze, nu să facă afaceri! Pentru alții! Alt parșiv, se făcu că nu înțelege bine limba și-o dădu pe egipteană, unde românul nu pupa nimic! Nici acesta nu se lăsă mai prea-jos, o luă pe oltenește, amestec cu moldovenește, nici el nu mai înțelegea ceva din ce spune!

Se lămuriră până la urmă- turismul românesc nu ar fi turism fără eroziunea solului și fără lipsa infrastructurii! Și cum cămilele nu doreau deloc să stea cuminți printre Apuseni sau alți munțișori, soluția utilizării lor ca mijloc de transport pe cărările considerate autostrăzi trebuia aruncată la  cAșul de gunoi! Mai ales că nu puteau fi finanțate din UE!

Sfinxul se întoarse în țara lui, iar cel local, rămase înțepenit la locul lui, așa cum s-a întâmplat mereu cu orice proiect, rămâne înțepenit undeva, în drum spre groapă!

Și cum românului îi place să fie fudul, nu întotdeauna fără justificare, Sfinxului nostru nu-i mai tace clanța, povestind câtă ospitalitate a consumat el să fugărească investitorul străin!

Cel egiptean tace mâlc! A ieșit cam zdruncinat fizic și moral din incursiunea  de care nu pomenește niciodată, cine l-a pus să plece? Dacă își vedea de turiștii lui, nu pățea nimic!

OARE N-AM PUTEA FACE ȘI NOI NIȘTE PIRAMIDE ÎN CARPAȚI, LÂNGĂ SFINX? BAREM 20-30 DE BUCĂȚI! ȘI DACĂ NU IES PIRAMIDE, FACEM ȘI NOI NIȘTE OUĂ DE PLASTIC ȘI VINDEM VEDERI CU SFINXUL PE POST DE IEPURAȘ DE PAȘTE! MERGE, NU-I AȘA?

CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE - UNDE DAI ȘI UNDE-ȚI PICĂ!

     - Se săturase să tot toarne beton și să facă garduri din fier forjat, bani puțini și multă muncă. Și-a luat bocceluța și s-a oprit la greci! se apucă să povestească nea Ilie, țanțoș ca un curcan opărit, de fapt mândru că fiul lui nu e un terchea-berchea, așa cum prorociseră gurile anormal de rele ale cunoștințelor comune.

- A mai fost și înainte plecat, vreo 4 luni, în Spania, dar  a fost țeapă, românul care l-a chemat, promițându-i că poate sta la el, până găsește de lucru, din start i-a spus că nu are unde, tocmai ce i-a venit o rudă, nu mai are loc. Pe naiba rudă! era tot un amărăștian ca fii-meu, ăla care-l chemase nici loc de muncă nu avea, ce să mai aranjeze și pentru altul! S-a întors fără niciun ban, ba chiar dator, iar prietena lui, s-o mănânce păduchii pe unde umblă acum, a șters-o și ea în Italia, nici vorbă să se mai logodească, trăiește acum cu altul!

Blegul meu a oftat după ea, s-a apucat de ceea ce știa și el să facă, până când i s-a acrit să primească bani cu țârâita, s-a dus, după cum spuneam, în Grecia! Acolo s-a băgat la cules de măsline. Avea patronul lui nu știu câte plantații de măslini, iar majoritatea celor care munceau acolo erau din România și Albania, dar erau chiar și arabi. Spunea fiul meu că nu prea vorbeau cu a noștri, aveau bisericuța lor, nu se amestecau cu alte neamuri. Numai românii noștri nu aveau nicio treabă, dădeau din gură mai tot timpul. 

În prima seară i-a umblat cineva prin lucruri, i-a luat niște mărunțiș, bine că s-a mai fript odată, s-a învățat minte, nu mai lăsa banii oriunde, îi purta cu el, chit că era cam incomod. Nu știe nici acum cine a fost prădătorul, dar alții n-au avut norocul ăsta, au rămas fără nimic.

 Povestea că, odată, un moldovean de-al nostru, de peste Prut, l-a prins pe un român cu mâna vârâtă printre lucrurile lui și i-a rupt mâna! După aia, nu au mai fost probleme! S-or fi liniștit hoții, că nu toată lumea are păcatul ăsta, să pună mâna pe ce nu-i al lui! Și uite-așa a ajuns Nicușor culegător în Grecia, dar nu asta vroiam  să povestesc, ci cum a dat norocul peste el!

Acum, s-o spun pe cea dreaptă, eu și maică-sa i-am tot spus că nu-i bine să fii lacom și hoț, dar ne-a părut rău că l-am învățat așa, azi toată lumea belește pe toată lumea, care pe care! Nicușor o tot trăgea cu nu știu ce selecție naturală, dar selecția asta a lui nu mi-a plăcut niciodată, prea mult rău pentru prea mulți! Cum adică, rezistă numai cei puternici, ca-n junglă? Da’ ce, noi trăim în junglă? să ne mâncăm unii pe alții? Cu toate că se contra cu noi, el a fost corect toată viața lui, ne părea rău că l-am învățat prost, dar uite că n-a fost chiar așa! A fost bafta lui și tot lui i se datorează soarta ce-l aștepta: munca era destul de grea, dar proprietarul nu ridica vocea niciodată, se purta destul de omenește cu muncitorii, numai dacă greșea urât cineva, pleca acasă, iar cine nu făcea față. avea aceeași soartă. 

Nicușor a învățat să spună câteva cuvinte în grecește, de înțeles, înțelegea bine limba, era mulțumit de ce bani lua. S-a mirat când a descoperit că mulți dintre lucrători râdeau de patron, acesta avea obiceiul să meargă printre măslini, îmbrăcat ca și ei, cu haine de lucru. Nu punea mâna la treabă, dar urmărea tot ce petrece, avea un supraveghetor ce vorbea binișor mai toate limbile, prin ăla comunica  la oameni ce să facă, dar numai când era nevoie.

Nicușor a pus amuzamentul pe faptul că nu era îmbrăcat fudul nevoie mare, că sărac nu era! Mai târziu a aflat care era motivul, altul decât hainele sau apucăturile proprietarului. Într-o zi, pe când culegea de zor, a trecut pe lângă el patronul. Când și-a aruncat privirea, a văzut pe jos câteva monede, nu mare lucru, dar erau vreo zece, înșirate printre copaci. A tras concluzia că șeful avea gaură în buzunar, niciunul dintre ei nu umblau cu bani la el. La pauză, a întrebat pe unul pe altul, care a pierdut bani și ceilalți s-au pus pe râs, și râdeau să moară!

Atunci a aflat că de asta râdeau ei, de multă vreme pierdea patronul bani prin plantație, numai Nicușor  nu văzuse, îi luaseră ei și pentru el, dacă nu se uita decât în sus! Băiatul s-a gândit nițel și-a hotărât să-i dea proprietarului înapoi banii, nu că nu i-ar fi convenit să-i păstreze, dar lacom n-a fost niciodată, i se părea mai normal să-i înapoieze. N-a spus nimănui, risca să-i enerveze cu prostia lui pe ceilalți, s-a dus la supraveghetor și i-a spus ăluia care-i treaba, să-i dea cui trebuie banii. Apoi a uitat de ei, dar a început să fie mai atent cu ce se întâmpla în jur, și-a dat seama că are o lipsă. Așa că a văzut că mereu pierdea omul ăla bani din buzunar! Care îi găsea, îi păstra și râdea în continuare de prostul care nu-și păstra punga acasă. A găsit și Nicușor de câteva ori, și-a spus că-i prost, dar i-a dat înapoi, ca și înainte, fără să se gândească o clipă că supraveghetorul putea să-i păstreze, să nu-i înapoieze. Acela se uita la Nicușor ca la un nebun, dar băiatul își vedea de treabă. 

Într-o altă zi, patronul s-a oprit lângă Nicușor și l-a întrebat dacă mai știe să facă și altceva. Băiatul a priceput ce e întrebat și s-a apucat să explice că, de fapt, e tâmplar, dar a lucrat și în construcții. A doua zi, supraveghetorul i-a spus să-l urmeze, va face altceva în ziua aia, și l-a dus la un hambar, unde l-a pus să repare acoperișul. Lui Nicușor nu i-a plăcut asta, nu știa câți bani va primi pentru munca nouă, nimeni nu-i explicase nici cât timp va lucra acolo. Se temea că va pierde și bani, și timp, se obișnuise cu cealaltă muncă și-i venea greu acum. Dar nu comentat,  a muncit cum știa el mai bine, să nu se facă de râs și cu speranța că poate va câștiga, totuși, mult mai bine așa. 

La prânz, când se spăla, a văzut că patronul îl privea, stând cine știe de când, undeva, la umbră. Acesta i-a spus, adresându-i-se pentru prima oară, că azi va mânca în Casa Mare. La masă nu a fost și proprietarul, dar atunci a văzut-o pentru prima oară pe fiica acestuia, o grecoaică puțin plinuță, deloc urâțică, doar cu nasul un pic cam mare. Oricum, nu  părea deloc încrezută, punea mâna alături de ceilalți, numai că vorbea cam tare, parcă țipa, nu alta! Nicușor a muncit așa aproape trei săptămâni, nu numai la hambar, au văzut că se pricepe, l-au pus să repare și prin case, lui nu-i venea a crede văzând peste tot lucruri de soi, dar și bani puși la vedere, s-a întrebat ce fraieri sunt, nu le era frică deloc că poate să-i ia el? Dar nu a luat nimic și a fost mulțumit când a fost plătit, i-a dat de trei ori cât ar fi luat la cules. S-a întors la  plantație, unde conaționalii l-au luat peste picior, că pe unde a umblat, au crezut că l-a dat afară. El n-a comentat nimic, a trimis bani în România, ne-a făcut o bucurie, nu mai aveam cu ce să plătim curentul! 

La vreo lună, îl cheamă la Casa Mare, unde proprietarul îl aștepta sub un nuc. Și atunci a venit surpriza:

- Știi că ești singurul care a dat banii înapoi? l-a întrebat șeful, privindu-l în ochi.

- Intenționat am aruncat banii ăia, să văd cine îi dă înapoi. Credeați că râdeați de mine? Am testat pe fiecare și tu ai fost singurul care ai fost cinstit, supraveghetorul știa ce vroiam și, în plus, am camere de supraveghere peste tot, nu s-a observat că nu sunt paznici? Am peste tot și-n casă! Nu știu ce să cred, ori ești un tânăr cinstit, lucru extrem de rar, ori ești deștept și te-ai prins. Tot test a fost și munca la Casa Mare, am vrut să știu cât de gospodar ești! Și ești, se pare! așa că-ți propun să te căsătorești cu fiica mea, și ea te-a studiat în acest timp, e de acord! Nu-i fată rea, a mai fost căsătorită o dată, un nemernic care i-a mâncat banii! E cam rea de gură, dar nu-i suflet rău, ai să vezi! Dar dacă mă înșeli sau îți bați joc de ea…!

- Și uite-așa a ajuns Nicușor ginerele celui la care lucra! se înfoaie în pene nea Ilie, de parcă el ar fi fost ginerele nu știu cui, și nu fiu-său. - Sunt doi ani de când așa au rămas lucrurile, cuscrul le-a dat casă mare, mașină fiecăruia și le-a dat să administreze două magazine. Nu le-a dat de tot, dar e bine că muncesc amândoi de dimineață până seara, nu se bat, nu se omoară, au și o fetiță, nu duc lipsă de nimic. Cuscrul, în afară de plantații de măslini, are și cu fructe, plus o pensiune și alte două magazine în Atena. Și pe lângă ei, o ducem bine și noi, că ne trimit și nouă câte ceva. Să mai zică cineva că nu trebuie să fii cinstit, că-l scuip în ochi!