Nu am murit decât în mintea mea, dar n-am mai trecut pe aici, să vă văd și să fiu alături de voi, dragi prieteni! Mă simt un arici vinovat, se pare ca nenea COVID m-a cam scos din balamale, nici unse, nu alunecă, tot scârțâie că s-a dus traiul și mi-am mâncat mălaiul! Deși v-am cam trădat, fugind pe FB, văd cu stupoare că sunt păcătos-rău, deși n-am mai postat demult, încă mai sunt ființe bune la suflet, care citesc ce-mi debitează mie, neuronii sporadici. Să moare mâțul lui Pandelică! dacă mă așteptam să mai fiu primit în rândul rumegătorilor de litere, mai ales că râsul meu s-a tranformat în mănuși și căciulă. De! asta e soarta râșilor, să rânjească din fața șemineului, unde le stă blana, întinsă, dacă nu mai pot stîrni alt râs!
Din păcate, eu nu mai stârnesc râsul, nici dacă mă dezbrac... de caracter, anul 2020 și-a făcut de cap și de ciolane, punând amprenta și bocancii, pe pisicul! pardon! psihicul meu. Cred că mi trage de la purtatul măștii - nu se mai oxigenează, (decât exterior) cevașilea urme de creier!
Serios! vă rămân veșnic recunoscător că nu m-ați uitat, deși eu am fost cam foarte neserios! Ca și perioada asta, care pentru mine a fost cam nașpa, cu boli, morți, bolnavi și șefi dobitoci, nici moi n-a scăpat de countrystress-ul zilnic, de emulația minților rebele și gușate, de un sistem sanitar înfrățit cu BOR și groparii umanității, rămânând doar o expresie a depresiei post-covid.
Perioada asta a fost, totuși, și una cu învătățuri de minte: am învățat că nu toată lumea e turbată, că oamenii buni, n-au dispărut, și, cu toată explozia de prostie, interes și meschinărie, majoritatea oamenilor rămân oameni, lăsând porcii și hienele, deoparte!
De aceea promit că am să încerc să nu mai dezamăgesc, viața e prea scurtă, ca s-o risipim pe trăsnăi și lucruri murdare!
Vă mulțumesc!
Arici, am fost! arici sunt încă,
Și-oi fi cât pot să mai bârfesc,
Că din pustiul rău, ale minții,
Îmi iau curajul să trăiesc!
Nu-nțep pe orișice podoabă,
Nu merită să-mi dau din viață
Vreo clipă, chiar fără de speranță,
Ca să rămân, etern, paiață!
Mai mormăi eu, pe la petreceri,
Să mai trezesc, din somn, gorile,
Să mai îndrept săgeți gingașe,
Să umplu, ochi, cutia milei!
Mai viu, mai mort, mai umilit,
Mă-ndrept de spate, cu sfială,
Ca să trudesc la nesfârșit,
Să nu dau lumii, socoteală!
Înțep, mai gâdil și orgolii,
Dar îndărăt, nu pot să dau:
În calea falei și-a minciunii,
Până la moarte, o să stau!
Să nu mă părăsiți, prieteni!
Nu pot să fiu arici la nesfârșit,
Dacă nu simt că-mi sunt alături
Toți oamenii, pe care i-am iubit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu