MESAJ PENTRU O BABĂ HĂMESITĂ !

     Baba surdă, care este inima mea, n-a mai pus gura pe hrană, de câteva zile! Molfăie gingii, în așteptarea  unor vești bune, care nu vor să vină! Hămesită de clocoteala zilei, atât la propriu, cât și la figuranți, bătrâna inimă sângerează, vrea să-și potolească bătăile cu ceva mieros, dulce ca marțipanul! Dar degeaba! nu-i loc de dulcegăreală, avem de lucru, tovarăși și pretini!

            Mesajul acesta e ca o pană de cocoș, măritată cu o pană de mașină - nu iese nimic din mariaj! N-ar fi izvorât, dacă mii de întrebări n-ar ciocăni, ritmic, țeasta lui nesubsemnatul, mai ales privitor la omenie. Să nu citească niciun om mesajul, e doar pentru baba hămesită, de care spuneam, ieșită la vânătoarea de semne de întrebare!

            De ce fac oamenii unele lucruri, pe care nu știi cum să le cataloghezi - bune sau nebune? De exemplu, să uite guma de mestecat pe scaun! Să te servească cu un pahar plin de mai multe nuanțe de ruj! Să-ți zgârie, cu un cui, mașina! Să-ți aducă o cafea clocotită! Să-ți vândă un super-glue întărit! Pantofi cu numere diferite! Să te înjure de mamă, când se împiedică! Să te înjure de mamă, când te impiedici! Să-ți fure numărul de la ușă! Să arunce gunoiul lângă tomberon! Să crească găini și porci, lângă bucătăria ta! Să mănânce grătar, în văzul tuturor și-ntro zi de post, de te umpli de salivă până-n bocanci! Să se certe cu consoarta, lângă fereastra ta deschisă! Să scuture covoarele de la etaj, în oala ta, din bucătăria de dedesubt! Să râdă, când te-ai lovit! Să râdă când aude că l-a călcat mașina, pe unul, direct pe cap! Să râdă, când aude de-un jaf!  Să te privească în ochi, când minte, de vin pinguinii! Să...!

Lista e infinită, n-are rost s-o lărgim! Și exemplele nu sunt cele mai semnificative! Sunt unii care susțin că astea sunt farse, menite să mai descrețească frunțile! Nu știu cum mi se descrețește ceva, dacă-mi crapă pantalonii abia cumpărați! Sau când fac ochii cât pucul de hochei, când mi se încarcă nota de plată! Când se greșește în defavoarea mea! Apropos, asta nu mai e farsă, e practică!

Ne-am învățat, însă, să visăm! Să visăm că cineva se ține de glume! De aceea “glumițele” astea, aplicate pe alții, sună minunat! Căzute pe noi, sunt niște mârșăvii inimaginabile! Visând la ouă răscoapte de struț, orice pare amuzant, nu dramatic! Nu ne mai place, când doare!

Baba face urât - s-a săturat să-i curgă balele, după ceva apetisant! Și nu găsește nimic interesant în forfota asta, care ne înconjoară! Nu! nu m-am "dilit" de tot, așa se întâmplă când pui prea mult la inimă, ea slăbește! Și nu de foame! Slăbește de supărare! Slăbește că suntem suficient de lași, să ne prefacem că suntem niște eroi! Ieri, parcă, am citit că doi jandarmi au fost apostrofați de clienții unui supermarket! O mare faptă eroică, cu care poporul român se poate mândri! Doi jandarmi, huiduiți! Care, poate, erau în concediu, când au fost protestele! Mă întreb - dacă mai veneau vreo 20 de colegi de-ai lor, mai aveam ce citi? Sau se terminau eroii?

Nu sunt de partea abuzurilor, cum nu sunt nici de partea jandarmilor care fac abuzuri! Încerc să nu uit că sunt și printre ei oameni, ca și printre noi! Și, cum e chestia  aia cu aruncatul pietrei - NUMAI CINE NU A GREȘIT, SĂ RIDICE PIATRA?!? Mă tem că nu facem mare scofală, aruncând cu roșii în jandarmi! Pe profesori i-am stimatizat, pe doctori, i-am șpăguit! Pe magistrați, i-am umplut de salivă, pe privați, i-am transformat în hoți! Polițiștii sunt niște necinstiți, salariații, niște puturoși, trecătorii, niște molâi sfidători, șoferii, niște nebuni! Și-atunci, cum de nu dispare țara asta? M-am prins - singurii care fac la oliță, cinstiții, drepții și geniile neamului sunt exact cei care scapă neînjurați! Nu la modul propriu, dar o flocăială verbală săptămânală, ar merita! Chit că noi i-am plantat acolo și-i udăm regulat! Verbal! Câte pichetări ale sediiilor parlamentarilor, s-a văzut? Fără violență, dar să știe că li se cere socoteală? Indiferent de culoarea în care s-au vopsit, cred că vom avea surprize, dacă îi somăm să ne explice, barem lunar, cu ce se pot lăuda! Mă tem că am putea face chiar cunoștință cu jandarmii, cum să avem tupeul să le cerem să ne explice cum stau pe banii noștri? De aia spun prostii, că se compară cu zeiii!

Revolta de buzunar nu stopează jaful din țara asta! Nici nu mai pot gândi că aș putea fi un om normal, care nu se gândește la vreo ghidușie, la vreo hoție, la vreun tertip!  Pentru că a fi cinstit în România este, astăzi, un lux! Trebuie să fii prost, grămadă, să nu te ducă capul la prostii, când vezi la ce nivel de jaf național, s-a ajuns! Și-am să mă tot repet - MI-E FRICĂ DE ZIUA ÎN CARE  NOI, ROMÂNII, NU VOM MAI AVEA NICI PRAFUL DIN ULIȚE! Nu e demagogie în ce scriu aici, ci sunt cuprins de o frică viscerală, că nu vom rămâne decât cu numele, și nici ăla, întreg! Nu voi prinde așa ceva, dar nici sărăcia n-o pot privi ca pe-o normalitate! Nu că nu avem ce mânca, ci pentru robia ce ni se pregătește nouă și urmașilor noștri!

Eu pot să trăiesc și-așa, că mult, n-o mai fiu, dar nu e o vorbă goală - CUM PUTEM FI SĂRĂCIA LUMII, CÂND SUNTEM, ÎNCĂ, BOGAȚI? MAI BOGAȚI DECÂT ĂIA PE CARE ÎI INVIDIEM!?!

După o revoltă din astea, de catifea, baba hămesită din mine funcționează ca un ceas stricat, reparat de un meșter olar! Îmi dau singur seama că vorbim discuții - avem doar revoltă, de care scăpăm c-o bere, altoită pe-un coniecel! Revoltele, revoluțiile, răscoalele, toate au avut la baza foamea-n glandă! Cu gura plină, ce să ne mai pese ce-o să ajungem? Ce spune ăla? Că suntem destui care protestăm? Hai să fim solemni - CÂȚI? Și nu aste e problema, ci SOLUȚIA, SOLUȚIILE LA TOATĂ MASCARADA ASTA!

Nu-i mai bine - să nu ne batem capul? S-o găsi, ca și până acum, cineva care să ne prostească! La urma, urmei, toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim! Și istoria se repetă, de aia suntem repetenți!

Credeți că suntem niște curajoși? Credeți că riscați ceva? Vă ridicați, să spuneți răspicat că așa nu se mai poate? NU! NU! NU!

Nici măcar nu aveți curajul să spuneți dacă am dreptate! De când tot fac aici pe măscăriciul - ariciul, foarte puțini mi-au arătat că sunt de partea mea! Și mai rău -  nici că sunt împotriva mea! Rămânem la nivel de constatare- ne doare și ne lasă rece! De aceea mi-e frică - că nimic nu se va schimba, vom rămâne eternii  cărcotași!
Curios, dar când ridici capul, să strigi, nu vin jandarmii! Se găsește o rudă, un prieten, un coleg, să-ți vâre un cartof fierbinte în masticator! O mai fi vreun popor, la modul ăsta, care se boicotează singur și-și mai cere și scuze?

“CE? EU VREAU PREA MULT?”

Smerit, cu ochii-n lacrimi, cu mâinile unite,

Cu capul în pământ și-urechile pleoștite,

Săracul se ruga la bunul Dumnezeu,

Sperând  că nu se vede că el este... ateu:

-M-am săturat de rele! M-am săturat de ură!

Doresc să fiu ferice și să mănânc friptură!

Nu simt decât angoasă! De parcă nu exist!

De aia sunt fatidic, nevrotic, pesimist!

Și-n pragul vieții mele, ajuns la o răscruce

Mă rog, acum, la Tine și-ți jur pe sfânta cruce

Că altă rugăminte, nu ți-oi mai adresa!

Așa că fă un bine - ascultă ruga mea!

Nu sunt un mofturos și nu doresc prea mult,

Sunt bietul păcătos, ce-n taină, te ascult!

Ce îmi doresc? Nimica! Sau poate-aș vrea puțin -

O vilă la Predeal, o limuzină faină și-un butoi cu vin!

Să fie de colecție! Vin vechi, cu damf de soi!

Mai bine fie-o cramă, nu doară - un butoi!

Mai vreau vreo 10 Visa, să aibă cumulat

Un cont de șapte cifre! Etern și încărcat!

De ți se pare mult, aș mai putea să-ți cer

O mie de femei! Și Luna, de pe cer!

Un lac, precum Snagovul! Un iaht, cu tot tacâmul!

Să fiu în rând cu lumea! Așa cum e românul!

Îți jur că fac mătănii, de mi le dai pe toate !

Spun rugăciuni, cu mia! Pe zi și pe-nserate!

Chiar vrei să mă tot vezi, că stau îngenunchiat,

Cu ochii plini de lacrimi și sufletul, uscat?

Nu mai omor pe nimeni! Nu mai hulesc deloc!

Dar uită -Te la mine- sărac, fără noroc!

N-am mai mințit de ieri, îți jur pe ce-am mai sfânt!

Și fă-mi o bucurie - nu mă vârâ-n pământ!

O să postesc o lună, cu carne și cu pâine!

Dar fă-mă fericit, chiar începând de mâine!

Nu-mi mai gonesc copiii! Și nu-mi mai bat nevasta,

Dacă m-asculți oleacă și îmi mai dai și asta!

Eu, să vreau mult? Nici gând! E o minciună!

Eu sunt un păcătos, cu inima prea bună!

Nu vrea prea mult! Subțire! Să-mi ajungă!

Destul am salivat, fără vreun ban în pungă!

Te rog smerit, Stăpâne, în mila Ta cerească,

Să îmi oferi, pe tavă, dorința omenească!

Și Creatoru-i dete tot ceea ce-a cerșit -

Avere, bani, femei! Tot ce și-a mai dorit!

Dar nu putu, așa, să i le dea pe toate -

Nu-i dete viață lungă și multă sănătate!

Și nu trecu prea mult și marele smerit

Nu se mai bucură, că, iată! a murit!

SUS, SUS, SUS, LA MUNTE, SUS!

        Aspirațiile noastre fiind în crescendo, apar semne că sunt înregistrate statistic, ceea ce înseamnă că va veni și ziua în care se vor îndeplini! Până atunci, trebuie să ne mulțumim cu semnele viitoarei ascensiuni pe culmile pro-regresului și ale cilivizației! Priviți mugurii viitorului, concretizați întrun banal semafor, unul dintre milioanele de semne ale civalizației! pardon, civilizației!  Privindu-l, simt că ceva înălțător se ridică și la mine, și nu cred că sunt singurul! Nu fiți cârcotași! iată către ce ne îndreptăm - în sus! Așa cum ni s-a promis! Inițial, am crezut că semnul reprezintă un îndemn la lansarea unei serenade către persoana iubită, dar acolo e spațiu comercial și nu dormitor! Apoi, semnul m-a făcut să cred că e mai bine să zbor cu avionul, decât să circul cu un mijloc terestru! M-am înșelat - este un îndemn al clasei politice la reconciliere! Precum și direcția către care ne îndreptăm - către ceruri! Cum? e stricat semaforul? Dar nu-i pe verde? Adică nici în ceruri nu mai avem voie?

CUM A AJUNS LUPUL, PAZNIC LA MIEI...!

   Cunoașteți povestea lupului, ajuns  paznic la oi, nu-i așa? Eu n-o mai țin minte, mintea mea debusolată a trecut prin mult prea multe, așa că m-am apucat să povestesc, nepoatei, ce mi-am adus aminte:

            A fost odată, că niciodată nu e cum trebuie la noi, un lup mare, urât, mustăcios, tatuat și rău! Care asculta manele, de dimineață, până seara! Și noaptea! Și în sărbătorile legale! Și când era constipat! Nu că povestitorul ar avea ceva cu manelele, are, cu cine le ascultă mult și degeaba, că altă treabă, n-are! Un cosit, un măturat, ceva? Ai văzut, nepoată, pe elevii ăia, de școală profesională, cum treceau, la bustul gol, pe stradă, cu telefonul dat la maximum, pe manea? Ei! bine, dintre ăia o să-ți alegi tu, soț! Iar lupul sus - pomenit era pui de gărgăriță, pe lângă ăia!

Cum grăiam în dorul lelii...! ce te uiți, la mine, nu înțelegi cuvintele? Păi, cum spiikăream mai devreme, lupul cel rău, frate cu ăla de vine, să citească contorul la gaze, visa să ajungă așa bogat, ca nici ANAF-ul să nu-i poată face nimic! Numai că nu știa să facă nimic, ai lui lupi nu-l învățaseră decât prostii! Cum ar fi - să-ți schimbi părul și să-ți pui perucă, să nu vadă  lumea, cât de chel ești ÎN cap! Noo! că nu era prost, să-și schimbe și nărăvul, că așa am avut noi parte, ultimii 30 de ani, numai de schimbăcioși!

Lupul era, la vremea aceea, șoferul unui mare nomenclaturist, care nu le avea cu nomenclatura, ci cu băutura și turismul. De la ăla a învățat lupul nostru să vândă piei de cloșcă la export, vopsite kaki, tipic pentru teatrele și circurile de război. Meserie grea, șoferia, trebuie să știi să tragi de volan  sau să schimbi macazul la timp! ca la CFR!

Crescând lupul mai măruț, prin părul dat cu gel i-a trecut un gând - până când o soartă crudă și amară? De ce nu e și el, lup, ca toți lupii, cu blană și proteză, cu ochi sclipitori, de la sclipici, și cu labe lungi-lungi, cum se purta pe vremea Scufiței Roșii? Ho! Nu sar la altă poveste, pe asta, cu scufița blondă v-au spus-o toată lumea, dar n-ați înțeles-o, c-a fugit Scufița și-a rămas bădița, să-și târâie mutrița, până o găsi olița, din care a păpat cu cănița! Tu, nepoată, ești prea mică, nu l-ai prins pe lupul de mare, când a dat cep la toate sticloanțele, dar și la boulangeria românească! Când a tăiat salariile, de nu-mi ajungeau banii pentru banca din parc! Că stăteam, caș-acum, și el ne lua caș-ca-valul! mânca-l-ar steaua  de mare, cu tot cu păduchi!

 Să revenim la lupul nostru îmbrăcat în blană de oaie, care, de șmecher, ce-a ajuns, s-a postat paznic la mioare! Apoi și-a făcut de cap și de ciolane, tot punând în funcții, tot soiul de cucoane! Mioarele nu s-au prins decât când au participat la un simpozion, cu tema “ Născătoarea mamei lui, la români”, desfășurat la porțile Purgatoriului! Unde au aflat că lupul le-a vîndut pieile, din născare! 

Lucru necurat, lupul n-a lucrat singur la planificare, mai mulți ciobani cu vechime în câmpul muncii l-au ajutat să facă harcea - parcea din turmă, dezbinând-o urât de tot, nici câinii nu mai știau ce să facă!

Nepoată, stai de 10 minute cu toate degetele în nas! Ce? nu înțelegi ce spun? Nici eu!  Sunt atât de supărat, că nu știu unde am rămas!

Da’ știi ceva? Vreau să spun cuiva că atunci când văd și aud un mincinos, mi se face rău!  Zic că-i ultimul pe care îl mai cred! Apoi vine altul, mai mincinos ca primul! Și tot așa! La fel și cu lupii, care vor să pară paznici la stână, dar n-au charismă, n-au obraz și n-au niciun interes  să-mi urmărească interesul meu! Nici pe ăștia nu-i mai deosebesc, așa că rămân la povești de doi lei, bucata!

Și, cum spuneam, lupul era paznic la miei…!