MAI TAIE DIN COADĂ! - POVESTIRE PESCĂREASCĂ

      A intrat  în mintea tuturor că pescarii mai pun ceva de la ei, ca să arate că au suflet și pun la borcan! Sufletul!
    Ce o să vă povestesc, e de strigătul rinocerului, am rămas mască cu ghiocei, când omul a încercat să mă convingă că nu vinde bureți, se vedea  pe chipul său că e convins de ce spune, iar eu trebuia să fiu convins că el a convins:

-Un prieten de-al meu a prins un cten de 17 kilograme, în Prut, acum  vreo lună! Știi cu e malul, abrupt, cobori și, dacă ai noroc, e câte un prag! Ei! bine! el a agățat bine peștele, și după ce l-a foit vreo oră, l-a adus la mal!

Acum trebuia să-l ducă sus, unde avea sculele și mâncarea, așa că l-a luat în brațe și a început să urce malul, cu peștele-n brațe. Pe la jumătatea pantei, numai ce se enervează peștele și începe să se zbată, până când îl lovește cu coada drept în ochi pe Fănică, amețindu-l ! Cade Fănică, cu peștele-n brațe, mai-mai să se înece în apa Prutului! Fănică are noroc, cât de cât, mai apucă să prindă peștele de-o ureche, care se rupe, iar peștele o întinde, lăsându-l pe Fane cu o bucată din urechea lui, în mână!

Ajunge acasă supărat și ne povestește că cea mai mare captură a lui, i-a dat țeapă1

După două săptămâni, se duce din nou la Prut, tot în locul ăla! Nu prinde mai nimic, dar, pe la 14.00, are trăsătură putenică și începe să se lupte cu monstrul  agățat, care nu voia să vină la mal!

După multă trudă, reușește să-l scoată și, ce să vezi! era tot ăla de dinainte, ăla care îl pocnise peste bot și-o întinsese! Până și bucata de ureche smulsă, pe care Fănică o ținea în buzunarul de la piept, se potrivea!

L-am privit circumspect, am dat cu piciorul după pinguinii care se  dădeau cu patinele, pentru că, auzind așa întâmplare, au înghețat și apele, și mi-am văzut de treabă! Mai tărziu m-am simțit jignit, ce tâmpit m-a crezut! - să-mi închipui că a venit nenea peștele să-și recupereze urechile prinse-n menghină, iar bravul Fănică-cu-dama-de-pică, a păstrat mortăciunea aia în buzunar, drept souvenir! Mai taie din coadă, meștere, că-i prea de tot!

Apoi am râs, ce ne-am face dacă n-ar mai fi și mitomanii, bașca înfloriturile lor hazoase! N-ar mai avea nici o noimă pescuitul!

Se spune că, pe noi, românii, ne-a salvat mereu râsul! Acum nu e prea clar, pentru că râdem sau pentru că se râde de noi și la noi?

Tind să subscriu, mai puțin la faza aia cu Râsul îngrașă!, n-am văzut nici un porc de Crăciun hohotind, iar niscaiva rude de-ale mele au murit de atâta râs, au râs până le-a crăpat inima, dar tot transparenți au rămas, nu erau grași deloc!

Conform filmelor abundând de râs coclit, toată lumea râde, până face-n Pampers! Datorită efectelor pe calculator, râsul modelează chipuri, care numai când le vezi, și mori de râs! Stan și Bran au ajuns la baie! Cine se mai uită la ei, când au apărut tot soiul de ciudățenii ilare?

Mie, râsul mi se pare o necesitate, alături de aer, apă, sare și mirodenii! Numai că nu poți râde tot timpul, ca prostu’ mahalalei! Cum ar fi ca, la o recepție de ziua Americii, să intre președintele, hohotind în batistă? Sau la depunerea de coroane, la mormintele eroilor neamului? E drept! s-ar găsi unii s-o facă, dacă i-am lăsa!

Prin facultate, la un curs scurt de psihologie, aveam un asistent, ce fusese, la viața lui, director de spital de zgubilitici! De acolo, a venit cam la fel cu vechii lui pacienți, multe asemănări fiind frapante! Ne-a povestit că, o singură dată, și-a pierdut capul, când l-au prins într-un salon, nebunii, au blocat ușa și au început să-și ascută  cuțitele, discutând cum anume să-l tranșeze!  Care vroia sărmăluțe, care friptură la ceaun, care…! O sclipire de moment, ne-a povestit, l-a salvat - le-a spus că pute și că trebuie să se spele, ce, vor să le strice bucatele? Nebunii au recunoscut că are dreptate și i-au dat drumul, după ce l-au pus să promită că se întoarce, după ce face duș! Dus, nu duș, a fost!

El a venit, într-o zi, trist ca statuia lui Lenin, și ne-a întrebat ce credem de fețița care a scos capul pe ușă, ușa, grea! a dat să se închidă, rupându-i gâtul!  Când am auzit, jumătate din clasă a izbucnit în râs, părea nostim să mori ucis de-o ușă! Numai că tot el, nebun cum îl credeam noi, ne-a întrebat, foarte amărât:

- Tot nu înțeleg, de ce râdeți! A murit un om, asta nu vă

spune nimic?

De aia, nu întotdeauna e bun râsul! În spatele lui se poate ascunde o dramă! Ați observat vreodată cum se nimeresc unii, la o înmormântare, să râdă în spatele mortului, în timp ce-l duc la groapă? De ce nu stau acasă, dacă au chef de râs?

Ei, bine! mie mi-ar plăcea ca, după modelul asiatic, să se râdă și să se danseze la  moartea mea! De ce numai tristețe la asemenea festivități de premiere?

Noi trebuie să râdem, dar, în același timp, să și medităm la o mulțime de lucruri, cum ar fi pescuitul cu urechea potrivită în buzunar! Nu cu urechea-n pungă, cum îi mai știm noi pe unii “ comici” vestiți ai neamului!

Eu nu pot să râd întotdeauna, cum reușesc cei ce râd când ridici un deget în sus, știți testul, nu-i așa? Râsul ar trebuie să-mi descrețească fruntea încrețită de batjocora continuuă, provenită din neglijență, nepăsare, tupeu, prostie! Apropos! cum  am râs, când am auzit că au dat cu cremă anvelopele de la avion, să pară noi, sau bune? Cum se râde când te duci la spital c-o boală și vii c-un sac, dacă nu chiar în el?

Râdem, fraților, dar nu cu dinții strepeziți, trebuie să râdem cu toată dantura și, mai ales, cu tot sufletul! Ferice de cel care poate accepta că se poate râde de el, ba chiar el dă tonul la hlizit pe seama lui! Să râdem de ce-i de râs, nu de râsul dezgolit de bulendre, în tanga scurți, cu lăptuci de silicon! De nostimada plină de farmec a unui saltimbanc de ocazie, nu de textul deșănțat, gătit în bucătăria unui culegător de parale!

Fac eu pe fata mare, în pat cu una care zice că-i sor’sa, dar nu pot să nu-mi recunosc vinovăția - un pic de vulgar, la un poloboc cu varză, nu dă gust, nu dă miros, dar îți ține mintea trează! De aia, mai sar și eu pârleazu’, gândind cum  arată membrii Academiei Române, după 5 pahare cu visichi, la vederea unei frumuseți fără țoale pe ea!  Sau credeți că ei știu numai dictoane latine?

Concluzia -  nu merge nimic fără râs! De aia ne-am făcut, peste tot, de râsul curcilor!

Păcat că suntem un popor de deștepți, dacă n-avem simțul omorului, pardon! al umorului!