Corina stătea cu capul între mâini, uitându-se la apele pline de mâzgă, ale
lacului! Parcă o chemau, dar culoarea nu era tocmai îmbietoare, nu ți-ai fi
dorit să mori acolo, în mizeria aia! Așa că un gând zăpăcit, al sinuciderii, nu
făcea doi bani! Mai bine stătea și gândea, altă treabă neavând! Viața ei,
oricum, se sfârșise, nu se alesese mare lucru de ea. Nici visele nu mai veneau,
ca altă dată, totul era dat peste cap.
Fusese bine, până când
împlinise 23 de ani și se măritase! Marius era un băiat bun, crescuse fără
tată, maică-sa ținuse loc de ambii părinți. Își iubise nora, din prima clipă,
fără să spună cuiva că își dorise, toată viața ei, o fată.
Corina, care nu trăise
până atunci în puf, obișnuită să primească bobârnace din toate direcțiile, își
adora soacra, între ele ivindu-se o prietenie inexplicabilă, pe care, în taină,
Marius era gelos. Șușotelile lor îl scoteau din minți, dar nu zicea nimic, la
urma-urmei, era, poate mai bine!
Lucrurile au stat așa, până când Corina a rămas însărcinată, mai ales când au aflat că vor avea o
fată! Marius chiuia de bucurie, Corina se și vedea cu un bobocel cu fustă, plimbându-se
prin curtea mare, iar viitoarea bunică începu să creadă că Dumnezeu îi
ascultase rugăciunile și-i dăruise multă, multă fericire!
Până în ziua când Ghiocica
se născu! Privind-și copilul, la maternitate, Marius se înfurie - puful aproape
alb al copilei, tenul nesătănos de alb și ochii albaștri nu aducea cu tenul
închis al părinților și bunicilor, nici cu părul lor castaniu închis! Iar
ochii, chiar dacă toți spuneau că sunt ochi de lapte, nu erau negri, ca ai lor!
Proaspăta bunică primi toate acestea ca pe o lovitură-n piept și, de atunci, se
transformă întro scorpie. Înfuriată că fusese atât de "urât înșelată", nu scăpa
niciun moment să nu arunce venin către fiu-său, care se înnegura pe zi ce
trecea!
Ghiocica, născută în luna
de primăvară cu ghiocei, parcă
făcându-le în ciudă, deveni ireal de blondă, iar ochii rămaseră albastru -
deschis, ca apa de izvor curgând printre pietre! Corina era teribil de mândră
de fiica-ei, spre deosebire de Marius, el suporta greu să fie luat peste picior de către cunocuți,
care râdeau de el, spunându-i că fata nu-i a lui și că nevastă-sa se dăduse în bărci
cu cine știe cine, dar cert era că fata nu-i semăna! Maică-sa, pe de altă
parte, îi spunea același lucru, în mii de feluri deosebite, așa că ajunse să
slăbească, să se consume, simțindu-se murdar și păcălit.
Până ajunse îngerul blond
la vârsta de 3 ani, când Marius anunță că s-a săturat să fie prostul Corinei!
Dacă nu-i spune cine e tatăl, va da divorț!
Corina, șocată de veste,
nu reacționă în niciul fel - se știa nevinovată! Numai că nu exista nici o
singură persoană, să fie de partea ei, nici măcar propria mamă! Degeaba
argumentă că orice copil poate lua caracteristici de la rude, până la o cincea
spiță, nu convinse pe nimeni, pentru că nu se găsea unul, să se lase convins!
Divorțul nu îndreptă
lucrurile, deoarece otrava din sufletul „înșelatului Marius”
îl făcu pe acesta să nu mai vrea să audă
de copil! Își întemeie altă familie, avu alți patru copii, toți pe placul lui
și-l maică-sii!
Corina nu mai făcu față cheltuielilor și se îmbolnăvi!
Zăcu în spital luni în șir, doctorii fiind rezervați în a-i da șanse să
trăiască. Se trezi c-un picior în groapă și cu fata înfiată! Numai că suferința
ei nu se terminase, pentru că-și reveni, însă constatată cu nu are nimic -
casă, serviciu, copil, familie! Nimic! Nici măcar bani! Vru să se sinucidă,
dar nu avu atât curaj, o luă de la capăt, încet-încet!
Anii trecură și ea nu-și mai să-și reveni, să -
și facă o familie, un viitor! Deseori îi venea gândul morții, dar alt gând, că
are un copil pe undeva, o făcea să se oprească. Trecură aşa alţi 20 de ani, când se trezi
la uşă c-o
străină, pe care n-o mai văzuse
niciodată:
-Aș vrea să vorbim câteva
clipe! îi ceru femeia, fără ca măcar să se prezinte. - Mi-e greu să fac asta,
dar am o mare problemă - fiica ta! Când am înfiat-o, m-am bucurat ca de un dar
de la Dumnezeu! A crescut și ne-a făcut viața o frumusețe, niciunul dintre noi
n-am putut avea copii! Lia, cum îi spunem noi, a crescut și s-a măritat, are acum două frumuseți de
fete! Pe care noi le iubim chiar mai tare decât pe ea! Acum o lună, a aflat că
a fost înfiată! De fapt, uitase asta! N-am aflat cum, te-am bănuit pe dumneata! Apoi ne-am interesat,
nu aveai cum să știi de ea, deci a aflat din altă parte. Ne-a cerut adevărul și
am fost nevoiți să i-l spunem! A doua zi a a venit și ne-a spus că fetele ei nu
trebuie să afle niciodată asta! Pentru ele, noi suntem bunicii, pentru că,
pentru ea, noi am fost totdeuna părinții ei! Alții, nu a cunoscut, și,
indiferent de motive, nici nu vrea să cunoască! Copii ei au bunici, iar ea,
părinți! Și ne-a mai cerut să-ți spunem asta! Dacă e nevoie, va veni personal
s-o spună. V-a scris o scrisoare, iat-o!
A plecat, lăsând-o pe
Corina să privească scrisoarea, care nu se adresa nimănui concret. După ce a
citit-o, a plâns ore-n șir, dar a fost nevoită să recunoscă că fata avea dreptate. Dacă o iubea, trebuia
să accepte, ca și pînă atunci, că pierduse din nou, fără să ceară acest lucru.
Patru luni mai târziu,
Corina, muncitoare la o fabrică de confecții, auzi, în pauza de masă, că la
spitalul din localitate se află în desfășurare o anchetă. Despre niște fapte
petrecute cu 20-25 de ani în urmă. Se pare că o asistentă, înnebunită de-un
divorț distrugător, încurcase copii, la maternitate! Până
acum, se descoperiseră 7 cazuri, pe care aceasta le recunoscuse!
Corina păli - perioada
fusese aceea, când născuse și ea! Își făcu curaj și o pândi pe vinovată, dar, ca
un făcut, nu reuși s-o prindă singură. Din întâmplare, se ciocni cu aceasta
întrun supermarket. Nu-i lăsă timp de gândire și-o întrebă direct dacă nu-și
aduce aminte de ea.
- Crezi dumneata că mai țin
minte toate chipurile pe care le-am văzut în viața mea? se enervă cealaltă. - Și dacă ai venit să mă întrebi de vreun copil, că v-ați tâmpit cu toții, de nu
înțelegeți că nu-mi amintesc chiar tot, să știi că e posibil să ți-l fi încurcat pe-al tău, dar poate, la
fel de bine, să nu! Acum tot nu mai contează! Și ce faceți atâta scandal, pentru
o mică neatenție?
Corina privea acum apa și plângea - nu mai era nimic de făcut! Copila ei nu mai era copilă și nici nu fusese vreodată copila ei! Soțul ei aparținea alteia, cu care avea alți copii! Să revendice fata, acum nu avea niciun sens, mai ales că i-ar fi stricat și acesteia viața! Se simțea prea bătrână, s-o ia de la capăt! Nici nu-și putea închipui cum ar fi fost să aibă o nouă familie, când pierduse orice noțiune despre familia pe care n-o avusese vreodată!
Sau să caute, să insiste, să lupte și să afle, în sfârșit, adevărul? Poate își va găsi, cu adevărat, fiica pierdută, dacă a fost pierdută? Chiar, ce-ar fi s-o găsească? Să fie fericită, cum n-a mai fost demult? Dar dacă are familie, și ea, și nu mai vrea să știe care este mama ei de sânge? Oricum, pe soțul pe care îl iubise din toată inima, nu-i mai aducea înapoi! Prea multe piedici și prea mulți de DACĂ!
Ce va alege Corina?
