FRATE OMULE! (Partea I)

Frate Omule,

Stau la fereastra vieții mele și mă întreb dacă nu ești curios să știi ce s-a mai întâmplat cu mine, de când nu mai ținem legătura!

Să știi că sunt bine, atât de bine cât poate fi cineva căruia nu-i mai place nici piftia, nici grătarul, au gust amar, de fiere! Dacă nu ar fi banii de medicamente, și tot ar fi complicat, la noi toate se scumpesc și nu-și mai revin. Dar cred că știi și tu asta, ai ieșit, dacă nu mă înșel, în stradă, prin tinerețe, și n-ai câștigat nimic! La plăcinte, înainte, la război, înapoi, cam asta ar fi lozinca, am ieși toți în stradă și, când treburile se împut, nu vezi picior de viezure, poate doar pe cei care nu au ce face acasă sau au ceva de câștigat. Pentru că nimeni nu-ți mai dă astăzi, ceva,  pe gratis, s-au dus vremurile când ne uitam unii la alții  și ne ofeream să ajutăm.

   Știi, Frate, privesc pe stradă și mi-e milă, văd atâția oameni necăjiți și supărați, nu vorbesc de cei care se vaită, ci de cei care plâng și gem în sufletul lor, cum ar fi cei afectați de atac cerebral. Guri strâmbe, mâini  și picioare anchilozate, riduri și tristețe.

Sunt în spital, la cardiologie, și alături de patul meu este un pictor de icoane, ce tocmai a suferit al doilea atac cerebral! Când ne vede pe noi mișcându-ne, noi nefiind prea vitezomani, hohotește în plâns! A vrut să bea apă și n-a reușit, n-a reușit decât să mi-o toarne, mie, în cap! N-ai cum să te superi pe el, două asistente și două înfirmiere îi schimbă pampers-ul, a fost un munte de om! Vorbește greu, se înțelege  ce spune, așa că l-am întrebat de ce plânge!

- Acum 6 ani am făcut primul atac, pe stânga! Acum l-am făcut pe dreapta! Până acum, în fiecare dimineață, mă scotea nevastă-mea afară, sub un copac, unde stăteam până venea seara! Nu făceam nimic! Acum va fi mai rău! Nu mă mai pot mișca deloc!

Și plânge!

Frate Omule, asta ne soarta, să primim ce trebuie să primim! Dacă am dat, primim! Dacă nu am dat, să nu ne așteptăm să primim, nu avem de  la cine! Aici nu e vorba de bani sau altceva, material, e vorba doar de omenie! Poate că am greșit și noi față de ceilalți, poate nu am greșit! Cine e om, ca noi, va ști să prețuiască sau să ignore, ceea ce am făcut! Nu trebuie să ne așteptăm la pomeni sau sacrificii, cum nu trebuie să dăm, numai ca să ni se întoarcă dania! Știi, niciodată nu e prea târziu să recunoaștem cât de mici suntem, ca să fim pregătiți să ne înfruntăm  ursita!

Ai privit cu atenție un copil de un an-doi? Nu ți se pare că asta este soarta lumii, să se ridice pe vârfuri și apoi să învețe să meargă? Să vorbească, pe limba lui, vechea limbă a omenirii și a omeniei? Copiii, la vârsta asta, spre deosebire de adulți, vorbesc cam aceeași limbă, poate, între ei, se înțeleg, noi nu-i înțelegem! Pentru că judecăm cu mintea noastră mare și ostilă, nu cu puritatea copiilor, care nu au noțiuni despre dragoste și ură, cum avem noi! Credem că sunt niște pui de șmecheri, dar nu-i așa, ei nu au, încă, mintea alterată de mizeriile umane. Ei sunt născuți cu simțul supraviețuirii, știu strictul necesar - hrană, somn, Pampers! Se dezvoltă prin istețime, șantajându-ne cu propriile speculații, tocmai pentru că simt că noi vom face cum vor ei! Numai că nu urmăresc interese materiale, se mulțumesc cu simplele necesități și plăceri, nu vor vile  și mașini, posturi înalte, nu strâng bani albi, pentru zile negre, nu fac politică! Cerințele lor par, uneori, exagerate, pentru că nouă, maturilor nu ne trec prin cap, nu avem posibilități, sau, pur și simplu, nici nu ne pasă!

Abia când apar primii dinți, învață să scrâșnească din ei, din cu totul și cu totul alte motive, față de noi. Apoi, cer! Apoi impun! Apoi apare dictatura copilului! De la cine o fi luat apucăturile astea?

Frate, treaba e serioasă – ce-om fi vrând noi de la viață? Pentru că plecăm, ca niște copii, de la neputință, și ajungem neputincioși, cu atac cerebral! Dacă avem norocul să mai trăim! Oare n-am putea, în condițiile astea, să rămânem, tot timpul, copii? S-ar schimba numai mărimea, nu și gama de necesități!

Frate Omule, uite așa ne întoarcem de unde am plecat - cât de mult ne trebuie că să nu ne omorâm unii pe alții? Există, oare, un asemenea preț?

Sunt extrem de supărat, nu-mi ajungeau grijile de până acum, trebuie să-mi schimb medicul de familie! Nu l-am văzut de câteva luni, nici nu știu cum mai arată, am auzit că s-a îngrășat! De fiecare dată când am fost la cabinet, nu era decât asistenta! Când  și-a completat lista cu pacienți, a luat tot ce a prins, majoritatea asistați social. Era tot timpul coadă la ușă, mâncai bătaie dacă întrai în față! Acum nu e nimeni, a uitat medicul pe spinarea cui trăiește! Toată lumea știe că suferă pacienții, mai ales copii, dar lucrurile nu se schimbă, medicul tot nu vine la program! Când am auzit că are probleme familiale, m-am întristat! Acum îmi pare rău că m-am întristat, cum îmi pare rău când mă dezamăgește cineva cunoscut! Cum dezamăgesc oamenii, fără să le pese! Încă un doctor nesătul și iresponsabil! gândesc cei care cunosc problema, și iar toți medicii devin niște ticăloși fără suflet, cine mai stă să analizeze? Tu, Frate Omule, ce zici de asta, n-ar trebui ca cineva să ia măsuri și să nu se mai ajungă la situații din astea, când  frații noștri, omule, suferă?

Tăcem, pentru că am învățat că e cel mai bine, lucrurile rămân la fel, vine altul, nou, și poate fi mai rău! Nimeni nu vrea să se îndrepte lumea, totul se conservă în starea asta urâtă, e mai comod să privești și să nu-ți pese! Până cînd îți vine rândul la suferință și abia atunci înțelegi că nimic nu e simplu!

Te las, Frate Omule, e târziu şi mi s-a făcut somn. Măcar în somn  să nu mai simt, dar mi-e teamă să nu visez!

Ţie nu ţi-e teamă că o să visezi frumos şi, apoi, o să te trezeşti? Mie îmi este, pentru că, de fiecare dată, mă trezesc într-o crudă realitate, de care nu am să scap niciodată! Pentru că tu, Frate Omule, nu visezi ca mine, iar dacă o faci, eu nu fac parte din visul tău, îți aparține numai ție!

Somn ușor și vise plăcute, prietene!