Deși aveau destulă experiență, făceau, cu toții, o foame mare - mare! Una din cauze era că niciunul nu atingea nivelul necesar să intre pe
piața contrucțiilor, mai ales pentru stat – ba nu aveau utilaje, echipament,
ba nu aveau oameni, să facă lucrările! Încercaseră să facă ceva treabă, dar picaseră numai mărunțișuri care generaseră fonduri insuficiente pentru a merge
la Campionatul Mondial de Fotbal, pentru barem unul dintre ei.
Și atunci puseră în aplicare vechea metodă tradițională
de tras în piept fraieri - munca în echipă! Ah! nu unindu-se, sau asociindu-se
oficial, ci doar dându-și mâna pe sub masă, ca să dea cu șutul, și iama, în
afaceri cu statul.
Schema era cea cunoscută: se prezentau, toți trei, la
licitație, având mare grijă să tragă scaunul de sub picioare, altor
nepoftiți. Dacă vreun căpos insista,
urma “ungerea angrenajului”, adică
vreun cineva, care se ocupa de licitațiune, umflând mălaiul, respingea, pe
ultima sută de mm, dosarul, la plural, dosarele încăpățânaților, din motive
foarte întemeioase, cum ar fi depășirea termenului de depunere, cu 10 minute,
sau lipsa ștampilei de la pagina 44, la dosarul cu 35 de file.
Conform înțelegerii, cel care câștiga urma să
subcontracteze lucrările, și, cum nu cunoștea prea multă lume bună, bineînțeles
că recurgea la ceilalți doi tovarăși de suferință. De obicei, câștigătorul își
lua partea, fără să facă ceva, având alte priorități prin alte părți ale
lumii. Treaba era făcută de ceilalți, care își luau, și ei, partea, mai ales
dacă prindeau lucrări cu statul. Acestea nu erau finanțate chiar la timp, dar
nenicii se bucurau că au de primit, nu numai de dat, chiar dacă mai pierdeau
ceva resturi, datorită întârzierilor.
Cel mai rău era cu recepția finală, care trebuia făcută
de câștigătorul trofeului, ce, de obicei își încasa partea cel dintâi, doar
banii, pe la el, treceau! Retușurile și obiecțiunile le serveau la pachet
executantul în sine, care molfăia gingii, dacă dădea peste vreun beneficiar
mofturos. De exemplu, stoleria de la o școală finanțată de UE nu era niciodată
gata, dacă lemnul fusese ud, deoarece făcuse pe el din cauza prețului. Tâmplorul,
tâmplărosul sau cum i-o mai fi zicând, încasa plângerea, scuzându-se că
respectivele crăpături nu erau trecute în plan, dar dădeau un aspect vintage,
așa că meritau premiate și promovate. Directorul școlii nu semna și anunța
superiorimea că se face treabă de mântuială! Dacă nu cumva își mai făcea o
cameră, în plus, la casă! Oricum populația școlară este în scădere, ce-i cu
atâtea școli?
Am uitat esențialul – nu toate contractele mergeau bine,
ci doar cele cu statul! Unde șforile erau trase înainte de a se ridica cortina,
adică de când se deschidea licitația! Nu mă prea pricep, sunt daltonist, din
fire, dar cred că grosul banilor nu erau la constructori, ci prin alte părți,
mult mai puțin expuse. Fără de care țara asta nu ar merge de loc! Sau deloc?
Uite! mi-am adus aminte de ce-mi povestea un falit, cu
ani în urmă: tocmai ce făcea foamea cu zurgălăi, când popa, care făcea parte
din partidul de guvernământ de-atunci, îi bate-n poartă și-l scoate în uliță:
-Cât
iei, să bagi tuburi în pământ?
-250
de lei, de metru!
-Pune
500, să fie sumă rotundă, și bagă viteză! Diferența o dăm pe din două, juma, la
partid!
Care-i prostul, să nu se bage? Dar asta nu are nicio
legătură cu prietenii noștri, care fuseseră decupați din ușile de la biserică!
nu-i așa?
Ei! și cum spuneam, lucrurile mergeau brici, mai ales că,
să nu bată la ochi, făceau cu schimbul și la câștigarea licitațiilor. Ca să fie
totul, perfect, la fiecare campanie electorală, se prezentau la mai toate
partidele din fruntea clasamentului, unde ungeau motorul, să nu scrâșnească.
Grosul mergea, de obicei, la partidul mamă, dar nu strică să te ai pe bune și
cu dușmanii, ce se dovedesc, uneori, mai prieteni, decât cumnații!
Și, cum minunile nu țin decât vreo trei zile, ruleta
rusească modernizată funcționase perfect, până când doi dintre ei, la o băută,
ajunseră la aceeși concluzie – ei nu mai câștigaseră vreo licitație, de vreo
doi ani! Al treilea își vânduse utilajele și trâmbița peste tot, că urmează
să-și achiziționeze unele noi, europene, cu care să facă lucrări în întreaga
lume, nu la papuașii locali.
Cei doi întrebători îi cerură socoteală – cum de pisicii
mă-sii! doar ei executau lucrările?
-Dacă sunteți puturoși, așa am ajuns aici! clarifică câștigătorul turneului de
Karaoke. - Nu v-a plăcut să alergați, m-ați lăsat pe mine cu trasul șforilor și
acum vreți parte egală!
Și s-au despărțit!
Și cei doi s-au despărțit, s-au certat de la nimic!
De
atunci, nu s-a mai auzit mare lucru, de ei! Fiind prea mici, independenți, nu au mai intrat
nicăieri, iar cotizațiile din trecut s-au prescris.
Ceea
ce dovedește că, în țara asta, tot ce-i durabil, nu durează!
