“Când ne naștem, suntem singuri. Trăim singuri și murim singuri”.
Cam
sub astfel de “profeții”, trăim:
ni se sădește întreaga viața sentimentul că singurătatea este unica realitate!
Ideea mi-a venit zilele trecute, când mă grăbeam către o grabă negrăbită și
lipsită de urgență, cum practicăm, cu toții, astăzi, de parcă ne mână demonii
din urmă. Și m-am trezit supărat pe pietonii care călcau agale pe unde nu
trebuia, stârnind nervii șoferilor. Brusc, am realizat că deși lumea s-a
schimbat, devenind uneori, prea nesimțită, și noi, cei așa-ziși ”corecți”, ne-am schimbat și nu mai vedem pădurea, din cauza copacilor. Pe scurt –
am uitat de unde am plecat și ne-am transformat în munți de egoism, nu mai
vedem decât ce ne (sau nu ne!) place! Uităm că cel care merge pe jos poate nici
nu visează să-și cumpere mașină, că poate fi bolnav și nu are voie să
conducă... Că poate e preocupat să vadă ce pune-n oală, că e sufocat de belele,
că...! Noi le știm pe-ale noastre: NOI o ducem rău!
Și ne simțim atât de singuri întro lume construită pe și
pentru singurătate: ne ghemuim în noi, plângând după o vorbă bună, un sfat
înțelept, o privire caldă – pe care nu le-am dat niciodată! Sau le-am ascuns în
noi, să nu se creadă că suntem slabi întro lume dură, lipsită de inimă. Nu
plângem în public, cum n-o facem nici măcar în mijlocul celor dragi, să nu se
creadă că...! Ne-am confecționat măști din piatră și ne-am transformat inimile
în bazalt. Și ne plângem că suntem singuri...! Așa murim în singurătate – lumea
fiecăruia este o bulă în care zacem ca întrun cocon, preferăm să fim singuri,
decât să ieșim și să înfruntăm răutatea celorlalți – de ce să luptăm, când
putem dormi liniștiți în „gogoașa” noastră? Și când e prea târziu, ne amintim că suntem
singuri. Da! e multă răutate și ticăloșie, dar nu e obligatoriu să ne înscriem și noi, în marea masă turbată și turbulentă. Cum nu e obligatoriu să acceptăm
adaptarea, doar ca să nu mai fim dați deoparte și să nu mai fim singuri.
Dacă ne-am purta cum simțim, fără bariere, nu am fi niciodată singuri. Deși ni s-a inoculat în creier ideea că trebuie să păstrăm niște reguli tâmpite, absurde, dintre care că nu ar trebui să spunem adevărul, care doare, se vor găsi destui care să gândească ca și tine, chiar dacă nu vor fi de acord cu metodele tale. Uităm tot timpul că suntem oameni și trăim printre oameni, care nici ei nu sunt perfecți și nici nu tind către așa ceva, mai degrabă caută scuze, dar gândesc ca și tine. Izolarea nu înseamnă să trăiești, ci să mori puțin, câte puțin, din cauza prejudecăților tale.
Și-a mai
venit și tâmpenia asta cu coronavirusul, nu mai avem mult și stăm întrun balon
de sticlă și ascultăm comunicatele oficiale!
Noi trebuie să trăim, dar nu oricum, ci înconjurați de
oameni – mai buni, mai răi, mai slabi, mai tari! Nu și să le acceptăm
derapajele! Dar nu suntem niciodată singuri - de te înjură cineva, tot înseamnă
că se gândește și la tine!
Nu-i așa că suntem surprinși când auzim vorbe calde,
pornite din colțuri ascunse, nebănuite, din sufletele celorlalți? Nici nu mai
credem în ele, ni s-a uscat sufletul și nu mai credem în bine, frumusețe,
adevăr, în oameni... Folosim surogate - telenovele, povestiri miorlăitoare, invenții aducătoare de lacrimi și adrenalină, numai viețile noastre, să le uităm!
Și oamenii există – așa îi simt eu, astăzi, pe cei care
au vrut să fie alături de mine! Iar eu simt că trebuie să fiu
alături de ei! Bun, rău! cum oi fi, nu mă pot simți singur, niciodată, dacă am oameni care
trăiesc și gândesc ca și mine! Nu mă mai
simt singur demult, deși o viață m-am simțit protejat de propria mea
singurătate, ceea ce era o mare prostie – nimic nu te salvează de la viață, dacă
te scufunzi în tine și te ascunzi acolo!
Am învățat de la copii, de la dușmani, de la răi, de la
rele – singur, nu poți merge mai departe!
Așa mori singur – doar cu tine și egoismul tău!
