TEROAREA ARE PICIOARE SCURTE!

     -Bimbi, unde ești, iubire mică? se auzi glasul bătrânei, ce-și căuta pisica prin jurul căsuței cu olane roșii.

  Din dimineața aceea,  s-a văzut că au dispărut toate pisicile, inclusiv cele hoinare, vagabonde mizerabile și hoațe de profesie. Posesorii de pisici au căutat, disperați, peste tot, au dat anunțuri peste tot, stâlpii erau plini de recompense, ba unele aveau și fotografii, unde felinele erau surprinse în diferite ipostaze. Mulți oameni buimăciți de pierderea suferită se priveau în ochi și se compătimeau, durerea era mare, parcă multora se murise un membru drag al familiei. 

  Nebunia a ținut aproape o săptămână, timp în care căutările au continuat, dar din ce în ce mai rar mai auzeai pe cineva întrebând de prietena lui felină. Se împăcaseră cu gândul că nu vor mai auzi miorlăitul micuțului prieten, viața mergea înainte, parcă era mai multă liniște, dar mai puțină voioșie prin case, copiii sufereau cel mai mult, iar părinții au fost obligați să se orienteze către alt animal de casă. Cea mai mare suferință au înregistrat-o magazinele cu hrană pentru pisici, iar bisericile au beneficiat de o creștere a veniturilor, datorată acatistelor date pentru nemernicii care au lăsat urbea fără feline.

  N-a trecut o lună și au început să dispară și câinii, la început doar cei vagabonzi, iubitorii de lătrători sunând la poliție să anunțe dispariția a câtui unui vecin de scară, tomberon sau alee din parc. Asociațiile pentru protecția maidanezilor s-au alertat, bănuind că era opera unei mâini criminale, care lucra cot la cot cu administrația. Au fost vehiculate zvonuri de mașini, de toate tipurile, culorile și mărimile, trecând în goană prin oraș și mulți au jurat că au văzut indivizi cu lațuri, care prindeau animalele și le urcau în mașini. Ba s-a auzit și-un zvon, precum că mușcătorii erau hrana favorită a unui trib din Noua Zeelandă, care dădeau purcoaie de bani pentru asemenea delicatese, idee care nu a prins multe rădăcini. 

    Numai că luna următoare au început să dispară și câinii de casă, vaccinați sau nu, cu pedigree sau nu! Vaietele au reînceput, chiar s-au  amplificat, dar, deși proprietarii animăluțelor au început să fie precauți și să țină javrele sub supraveghere, acestea făceau ce făceau, și dispăreau fără urmă! 

    Situația a devenit insuportabilă, rata disparițiilor  a scăzut simțitor, până n-a  mai rămas nici urmă de câine și chiar de miros! Dacă la dispariția felinelor, posesorii de căței au râs, când au rămas fără animalul de companie, aceștia au făcut front comun că cei rămași fără pisici, au fondat împreună 31 de asociații de profil și au trecut la pichetarea Primăriei.
   Orășelul, până atunci, liniștit și cu urme de animăluțe peste tot, a devenit sanctuarul tristeții totale a celor ce iubesc animalele. Dar nu a durat toată lupta decât trei luni, până când s-au liniștit de tot, mai ales că au importat pisici și câini, care, ulterior, au dispărut și ele! s-au consolat că se au unii pe alții și viața a mers înainte.

   Înainte de Crăciun, a dispărut o fetiță! Familia disperată a stârnit un scandal monstru, s-au format tabere, lucrurile păreau să degenereze! Până când a dispărut și băiatul cel mic al șefului poliției, urmat, noaptea următoare, de dispariția a două gemene, fetele președintelui Baroului. Din clipele acelea, nimic nu a mai fost la fel, pentru că disparițiile se țineau lanț, iar urme nu se găseau de fel! A fost înființată o comisie de supraveghere a copiilor, aceștia nu mai mergeau la creșe, cămine, școli sau pur și simplu, nu mai ieșeau la joacă! Un grup de psihologi, ținuți pe bani grei,  s-a reunit în oraș, venind de pe trei continente. S-au foit cât s-au foit, au editat un “ Manual pentru siguranța copiilor până la 7 ani”, dar, inexplicabil, copii continuau să dispară și încă și mai repede ca înainte!

    Orășelul s-a golit, nu se mai auzeau țipete vesele de copii, miorlăituri și hămăituri, cei rămăși erau încercănați, furioși sau apatici, aproape că nu mai muncea nimeni. Mamele, în special, erau obosite de plâns, iar cel puțin o duzină de tentative de crimă aveau la bază întrebarea-  Nu facem și noi un bebeluș? La ce bun intenția, dacă nu mai exista speranța că totul va redeveni la normal!

    Autoritățile au trimis peste 2000 de oameni, suplimentar față de cei aflați loco, numai că situația a rămas neschimbată, iar urbea, depopulată. S-a ajuns până acolo, propunându-se ca viitoarele mame, cele ce urmau să nască, să fie mutate, cu tot cu familie, în alt capăt al țării sau să avorteze! În fața frumoaselor perspective, mamele rămâneau mute multă vreme, simplul anunț că e sarcină cauzând infarct miocardic sau atac cerebral cu urmări grave!

   Într-o zi a dispărut un cerșetor! Dispariția sa ar fi trecut neobservată, dacă respectivul nu absenta la distribuirea hranei de la Cantina Săracilor! Zilele următoare au dispărut alții, până ce nu a mai rămas picior de sărac în evidențele Primăriei. În loc ca cei rămași să răsufle ușurați, s-au apucat de bocit, de fapt plângeau de frică, lor când le venea rândul?

  A fost decretată starea de necesitate, nu mai avea voie nimeni să iasă după ora 20.00, cu excepția patrulelor mixte care asigurau securitatea. Cetățenii cei mai înțelepți și-au făcut bagajele și au solicitat autorizație să plece în alte direcții, solicitare care nu le-a fost acordată, până la elucidarea misterului, toți, deocamdată, fiind posibili suspecți.

   O echipă de agenți guvernamentali, condusă de celebrul Stan Pățitu, a aterizat în localitate, emițând prima părere de bun simț - E MÂNA EXTRATEREȘTRILOR! Dotați cu aparatură specială și costume roz-bombon, echipa a trecut la cercetarea perimetrului, unde n-au găsit decât rahat de mâță și de câine! Adică doar un rahat!

     Au trecut alte zile fără nici un rezultat, dar iată că s-a făcut lumină- a fost descoperit un extraterestru! Era un exemplar mic și cocoșat, spân, chel, fără sprâncene și gene, cu buze subțiri, picioare scurte și strâmbe, cu brațe lungi, ce ajungeau sub genunchi, cu ochii cât farfuria de dulceață! După ce a fost dat un comunicat, ridicându-se starea de asediu, populația a rămas cu piticu’ pe creier, după ce imaginea acestuia a fost făcută mai mult decât publică!

   S-au liniștit, în sfârșit nu mai era nicio primejdie!  Casele goale au început din nou să răsune a respirații normale, iar viețile lor au revenit la uzura obișnuită! Până și trupele staționate temporar în zonă au plecat, ce frumoasă e viața, chiar fără copii, câini și pisici!

    Ce nu știau  ei, era că jupân extrate-restul fusese importat tocmai dintr-un circ ambulant, el figurând  ca asistat într-un cătun de munte cu 12 localnici. La început n-a vrut să colaboreze cu agenții speciali, dar, după ce i-au vârât în burtă două oale cu găluște și i-au pictat pe buric chipul unui celebru bariton, a început să vadă și el extratereștri! Abia după ce i-a spus că i-au găsit un loc de muncă la drumari , secția -  turnat asfalt, a început să bolborosească:

     -Sunt extra- nemaipomenitul- terestru , cel care se ocupă cu răpirile și halește motani și caniși la micul dejun!

      Cum spuneam, viața merge înainte?!? Zău? 

     Atunci au început să dispară și ceilalți, ghiciți cine  sunt cei care au rămas, în final, în orășel!

   CEI DISPĂRUȚI HUZUREAU ÎNTR-UN TĂRÂM FĂRĂ TAXE ȘI IMPOZITE, UNDE LAPTELE DE VACĂ MUGEA ȘI NU ERA DIN SOIA, UNDE CÂINII OCROTEAU PISICILE, IAR PISICILE SCĂRPINAU CÂINII PE SPATE. CULMEA, NU-I  FORȚASE CINEVA, VENISERĂ ACOLO DIN PROPRIE INIȚIATIVĂ. DE UNDE EXTRATEREȘTRI??? 

DIALOG CU CREATORUL!

    Bătrân albit de omenire, 
El, Creatorul, nu-și mai vine-n fire!
Nu e secundă ca rugă să n-apară
Chiar dacă e doar pentru apă chioară!
Cerințe mici, mai mari, de toate-apar
Sunt dese, tufă de mărar!
Iar Creatorul nu are pic de tihnă.
Ar vrea  și El concediu de odihnă!
Necazul este că fiecare vrea
Să fie prima numai ruga sa!
Nu e ușor să fii un Creator-
La fiecare riști să fii dator!
Azi Mărețul are-n grijă, ghici!
De cinicul și  blegul său Arici:
-Măi băiețaș, ți-am spus de mii de ori
Că uneori îmi dai, cam des, fiori!
Mi-e teamă, că de mic, nu ai luat bătaie
De te întreci s-o faci mereu de oaie!
Al tău clănțău aduce a talangă
De ai atâți dușmani, cât are o falangă!
Da ‘ ce zic ? riști să te-ntreci cu gluma!
Mai potolește-te și tu măcar acuma! 
Te-apuci să viermuiești și tu, o biată râmă,
Ce prin gunoi tot mișună și scurmă!
-Stăpâne, te-ascult mereu supus,
Dar, din păcate! am ceva de spus!
Când ne-ai dat chip și doar puțină minte
Nu te-ai gândit deloc la cele sfinte?
Acum  îmi reproșezi că sunt măgar!
Dar cât venin încape-ntr-un pahar?
Dacă te-ai obosit  ca să ne dai și gură
De ce să tac, ca orice murătură?
Ca orice struț, cu capu-ntre picioare!
Doar la mâncat s-o folosim noi, oare?
-Băiete, de când e lumea și pământul 
În lesă-i bine să îți ții cuvântul.
Nu te apuci să dai cep la gândire
Nu-i bun la psihic! Atâta ostenire 
 E mult prea mult, așa că las-o moartă, 
De nu-ți dorești un dric vulgar la poartă!
-De ce m-ai zămislit atunci, Stăpâne? 
Să port căpăstru? Să latru, ca un câine?
Maimuța să întrec în strâmbături,
În timp ce alții crapă doar fripturi, 
Iar  mie-mi cer smerenie și trudă?
O fi ea viață,... dar e una crudă!
Mă lasă doar să-mi scutur coama
De leu ce năpârlește toamna. 
Să simt că vântul umflă aripile mele
Să uit că labele-mi sunt grele.
Iertare fie-mi , Doamne, că ăst mărunt arici
Visează că se saltă pe mușuroi de frici.
Te-ncurcă că eu dau atât de mult din clanță?
O să mai dau, cât timp va fi SPERANȚĂ!
-Tu , fiule, visezi frumos, se vede!
Și bine-ar fi dacă și eu te-aș crede!
Dar trebuie să înțelegi odată
Că lumea chiar  a fost creată
Ca și cei mici să ducă în spinare
Câte-o speranță pentru fiecare!
Iar ție pot să-ți spun la cea ureche-
La drumul lung îți trebuie pereche!
Oricât  ai vrea să rupi lumea în două
Singur nu poți! vă aparține VOUĂ!
Iar VOI uniți, cât lumea veți trăi!
Eu vreau doar FAPTE!  NU CE PUTEȚI GRĂI!

SFINXUL ÎN CARPAȚI!

   Sfinxul egiptean, cu toată viermuiala care era în jurul lui, se plictisea de mama focului. În plus, era tot mereu atât de cald și el stătea la soare, fără umbreluță, fără fresh rece, nu tu bere sau, cel puțin, un ceai! Să  stai bățos printre niște piramide vechi și să se holbeze niște curioși, care oricum, nu știu istorie nici cât o capră, dar se vor lăuda că i-au intrat în fund unui Sfinx, nu că au băut bere ca porcii, bot în bot cu un pietroi care nu le spunea nimic!

     Deci, ostenit de povara meseriei de Sfinx, s-a hotărât să-și ia concediu, așa că mare a fost mirarea turiștilor, când, a doua zi, au constatat că Sfinxul a șters-o pe furiș, destinație - necunoscută!

     Bătrânul bolovan auzise de la niște români care trăgeau cămila de coadă printre ruinele antichității, după ce trăseseră mâța de coadă printre ruinele Epocii de (T)Aur, că ar exista o rudă de-a dumisale, unde, prin Munții Carpați! Și că ruda asta ar fi mult mai bătrână ca el, deci mult mai înțeleptă, ori Sfinxul dorea un schimb de experiență necenzurat. Ca să nu obosească de atâta drum, se lipi cu bandă adezivă de fundul unui cargou răpănos, o rămășiță a altei epoci, a lui Traian - împărat romÂn, așa că nimeni nu-l văzu trecând Mediterana, dând cu capul de fundul Bosforului și scoțând limba la delfinii din Marea Neagră, sătui de poluarea cu ciment și nave de luptă.

Ajuns pe lângă destinație, vizită o noapte întreagă Cazinoul, dar pe dinafară, și hotărâ să mai stea o zi prin zona litoralului românesc, deoarece nu putea pleca așa la drum lung, plin de scoici, meduze și ulei de motor. Decizia era cât pe ce să-i fie fatală, deja fusese dat în urmărire prin Interpol, se pusese și-o recompensă pe capul românilor care, se presupune  că ar fi furat Sfinxul de la locul lui, cu gând să-l vândă pe bucăți la iranieni și moscoviți, că la fier vechi, nu aveau  de unde fier! Cum de s-a gândit lumea, din prima, că numai românii puteau să-l fure?!? că de data asta chiar că au ratat  ocazia?

Călători noaptea, să nu fie depistat de radar și, cu excepția faptului că fu văzut în Canalul Dunăre-Marea Neagră de niște copii, care-l bătu cu pietre, nu se știe cum a ajuns în munți! Sigur nu a călătorit cu trenul, o dată- că nu avea loc decât în picioare și doi-risca să ajungă cu întârziere de milenii.

După ce dormise binișor la umbră de codrii verzi, se trezi în balamucul iscat de niște Babe, care, amețite de aerul curat, de munte, dar și de un vinișor roziu, se luaseră la trântă după ce trăseseră la sorți cine să sară pe turistul egiptean. Din nefericire, erau prea bete ca să-l țină strâns, astfel că musafirul își luă lumea-n cap, înainte de i se pune forțat pirostiile.

Constată că se rătăcise, degeaba consultase hărțile de pe GPS, acestea rămăseseră demult neactualizate, dacă se lua după ele, ajungea în Alpi. Noroc că întâlni un câine ciobănesc miop, rătăcit și el de turma de mioare pe care o reprezenta parlamentar, care-l confundă, prima oară, cu un pom, udându-l strașnic, după care îl lămuri că mai are de mers  cam o zi. După care câinele își văzu de drum, mergând în zig-zag, după cum funcționau ștergătoarele sale de ochelari fumurii. Abia după o oră se dumiri Sfinxul că ghidul de ocazie uitase să-i indice și direcția, oricum nu avea importanță, câinele încă mai credea că e pe teritoriul Republicii Moldova.

Reuși, totuși, să ajungă unde dorise, după ce mai pierduse o bucățică din vârful nasului deja ciupit, lăsată în bătătura unui fermier care avea nevoie de ceva piatră pentru pavarea potecuței către cotețul porcilor. Mai pierdu Sfinxul și-un dram de coadă, încercând să domolească o ceartă de cârciumă, mai-mai să fie linșat, să se învețe minte să nu-și mai bage nasul și coada unde nu-i fierbe oala!

Sfinxul autohton își făcea siesta, plin de beatitudinea măreției ce-l înconjura, plus - de fumul adus de vânt de la niște grătare clandestine, aduse de niște măgari fără urechi. Nu-i prea conveni când reveria clipei fu spartă de musafirul nepoftit, mai ales când află cine e și de unde par-vine. Și apoi era nașpa așa, doi Sfincteri! pardon! sfinxuri, în același loc, era aglomerație mare!  Să-l pici cu ceară și n-ar fi recunoscut că e gelos pe oaspete, așa e la români, când ai îmbătrânit, vine unul mai tânăr și mai nemilos și-ți ia locul!  te aruncă la groapa monumentalelor prostii naționale!

Rozându-și pe furiș unghiile, Sfinxul Carpatin ascultă prostiile noului venit, care  venea cu propunerea parșivă de a face schimb de locuri, barem un an să stea românul în țara Nilului, să se mai frăgezeze sub soarele vesel. Uită să-i spună că de aia fugise el de-acasă, curgea  nisipul de pe el, ori, aici, văzuse că începuse să prindă coajă, ceva covor de mușchi, nu-l mai trăgea curentul ca la început.

Carpatinul nu puse botul, stătea de multișor pe meleaguri unde mămăliga avea mereu alt gust ( tot de mămăligă!) și unde fusese uns cu toate alifiile! Începu să-i povestească egipteanului cum stau lucrurile prin zonă, iar după câteva ceasuri, acesta se grăbi să-și strângă catrafusele, convins că-i mai bine la el acasă! Româ-nașului i se făcu milă, în sfârșit, că  furnizase date exacte ale situației, așa că-l invită pe oaspete să mai întârzie câteva zile! Între timp îi sclipise o idee care ar fi putut fi benefică, dacă nu ar fi  fost benefică doar pentru el- înființarea unei agenții de turism sfinctoide, cu sediul în Mali și capital egiptean, management românesc, pentru două zile!

Numai că Sfinxul-Sfinx venise să se relaxeze, nu să facă afaceri! Pentru alții! Alt parșiv, se făcu că nu înțelege bine limba și-o dădu pe egipteană, unde românul nu pupa nimic! Nici acesta nu se lăsă mai prea-jos, o luă pe oltenește, amestec cu moldovenește, nici el nu mai înțelegea ceva din ce spune!

Se lămuriră până la urmă- turismul românesc nu ar fi turism fără eroziunea solului și fără lipsa infrastructurii! Și cum cămilele nu doreau deloc să stea cuminți printre Apuseni sau alți munțișori, soluția utilizării lor ca mijloc de transport pe cărările considerate autostrăzi trebuia aruncată la  cAșul de gunoi! Mai ales că nu puteau fi finanțate din UE!

Sfinxul se întoarse în țara lui, iar cel local, rămase înțepenit la locul lui, așa cum s-a întâmplat mereu cu orice proiect, rămâne înțepenit undeva, în drum spre groapă!

Și cum românului îi place să fie fudul, nu întotdeauna fără justificare, Sfinxului nostru nu-i mai tace clanța, povestind câtă ospitalitate a consumat el să fugărească investitorul străin!

Cel egiptean tace mâlc! A ieșit cam zdruncinat fizic și moral din incursiunea  de care nu pomenește niciodată, cine l-a pus să plece? Dacă își vedea de turiștii lui, nu pățea nimic!

OARE N-AM PUTEA FACE ȘI NOI NIȘTE PIRAMIDE ÎN CARPAȚI, LÂNGĂ SFINX? BAREM 20-30 DE BUCĂȚI! ȘI DACĂ NU IES PIRAMIDE, FACEM ȘI NOI NIȘTE OUĂ DE PLASTIC ȘI VINDEM VEDERI CU SFINXUL PE POST DE IEPURAȘ DE PAȘTE! MERGE, NU-I AȘA?

CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE - UNDE DAI ȘI UNDE-ȚI PICĂ!

     - Se săturase să tot toarne beton și să facă garduri din fier forjat, bani puțini și multă muncă. Și-a luat bocceluța și s-a oprit la greci! se apucă să povestească nea Ilie, țanțoș ca un curcan opărit, de fapt mândru că fiul lui nu e un terchea-berchea, așa cum prorociseră gurile anormal de rele ale cunoștințelor comune.

- A mai fost și înainte plecat, vreo 4 luni, în Spania, dar  a fost țeapă, românul care l-a chemat, promițându-i că poate sta la el, până găsește de lucru, din start i-a spus că nu are unde, tocmai ce i-a venit o rudă, nu mai are loc. Pe naiba rudă! era tot un amărăștian ca fii-meu, ăla care-l chemase nici loc de muncă nu avea, ce să mai aranjeze și pentru altul! S-a întors fără niciun ban, ba chiar dator, iar prietena lui, s-o mănânce păduchii pe unde umblă acum, a șters-o și ea în Italia, nici vorbă să se mai logodească, trăiește acum cu altul!

Blegul meu a oftat după ea, s-a apucat de ceea ce știa și el să facă, până când i s-a acrit să primească bani cu țârâita, s-a dus, după cum spuneam, în Grecia! Acolo s-a băgat la cules de măsline. Avea patronul lui nu știu câte plantații de măslini, iar majoritatea celor care munceau acolo erau din România și Albania, dar erau chiar și arabi. Spunea fiul meu că nu prea vorbeau cu a noștri, aveau bisericuța lor, nu se amestecau cu alte neamuri. Numai românii noștri nu aveau nicio treabă, dădeau din gură mai tot timpul. 

În prima seară i-a umblat cineva prin lucruri, i-a luat niște mărunțiș, bine că s-a mai fript odată, s-a învățat minte, nu mai lăsa banii oriunde, îi purta cu el, chit că era cam incomod. Nu știe nici acum cine a fost prădătorul, dar alții n-au avut norocul ăsta, au rămas fără nimic.

 Povestea că, odată, un moldovean de-al nostru, de peste Prut, l-a prins pe un român cu mâna vârâtă printre lucrurile lui și i-a rupt mâna! După aia, nu au mai fost probleme! S-or fi liniștit hoții, că nu toată lumea are păcatul ăsta, să pună mâna pe ce nu-i al lui! Și uite-așa a ajuns Nicușor culegător în Grecia, dar nu asta vroiam  să povestesc, ci cum a dat norocul peste el!

Acum, s-o spun pe cea dreaptă, eu și maică-sa i-am tot spus că nu-i bine să fii lacom și hoț, dar ne-a părut rău că l-am învățat așa, azi toată lumea belește pe toată lumea, care pe care! Nicușor o tot trăgea cu nu știu ce selecție naturală, dar selecția asta a lui nu mi-a plăcut niciodată, prea mult rău pentru prea mulți! Cum adică, rezistă numai cei puternici, ca-n junglă? Da’ ce, noi trăim în junglă? să ne mâncăm unii pe alții? Cu toate că se contra cu noi, el a fost corect toată viața lui, ne părea rău că l-am învățat prost, dar uite că n-a fost chiar așa! A fost bafta lui și tot lui i se datorează soarta ce-l aștepta: munca era destul de grea, dar proprietarul nu ridica vocea niciodată, se purta destul de omenește cu muncitorii, numai dacă greșea urât cineva, pleca acasă, iar cine nu făcea față. avea aceeași soartă. 

Nicușor a învățat să spună câteva cuvinte în grecește, de înțeles, înțelegea bine limba, era mulțumit de ce bani lua. S-a mirat când a descoperit că mulți dintre lucrători râdeau de patron, acesta avea obiceiul să meargă printre măslini, îmbrăcat ca și ei, cu haine de lucru. Nu punea mâna la treabă, dar urmărea tot ce petrece, avea un supraveghetor ce vorbea binișor mai toate limbile, prin ăla comunica  la oameni ce să facă, dar numai când era nevoie.

Nicușor a pus amuzamentul pe faptul că nu era îmbrăcat fudul nevoie mare, că sărac nu era! Mai târziu a aflat care era motivul, altul decât hainele sau apucăturile proprietarului. Într-o zi, pe când culegea de zor, a trecut pe lângă el patronul. Când și-a aruncat privirea, a văzut pe jos câteva monede, nu mare lucru, dar erau vreo zece, înșirate printre copaci. A tras concluzia că șeful avea gaură în buzunar, niciunul dintre ei nu umblau cu bani la el. La pauză, a întrebat pe unul pe altul, care a pierdut bani și ceilalți s-au pus pe râs, și râdeau să moară!

Atunci a aflat că de asta râdeau ei, de multă vreme pierdea patronul bani prin plantație, numai Nicușor  nu văzuse, îi luaseră ei și pentru el, dacă nu se uita decât în sus! Băiatul s-a gândit nițel și-a hotărât să-i dea proprietarului înapoi banii, nu că nu i-ar fi convenit să-i păstreze, dar lacom n-a fost niciodată, i se părea mai normal să-i înapoieze. N-a spus nimănui, risca să-i enerveze cu prostia lui pe ceilalți, s-a dus la supraveghetor și i-a spus ăluia care-i treaba, să-i dea cui trebuie banii. Apoi a uitat de ei, dar a început să fie mai atent cu ce se întâmpla în jur, și-a dat seama că are o lipsă. Așa că a văzut că mereu pierdea omul ăla bani din buzunar! Care îi găsea, îi păstra și râdea în continuare de prostul care nu-și păstra punga acasă. A găsit și Nicușor de câteva ori, și-a spus că-i prost, dar i-a dat înapoi, ca și înainte, fără să se gândească o clipă că supraveghetorul putea să-i păstreze, să nu-i înapoieze. Acela se uita la Nicușor ca la un nebun, dar băiatul își vedea de treabă. 

Într-o altă zi, patronul s-a oprit lângă Nicușor și l-a întrebat dacă mai știe să facă și altceva. Băiatul a priceput ce e întrebat și s-a apucat să explice că, de fapt, e tâmplar, dar a lucrat și în construcții. A doua zi, supraveghetorul i-a spus să-l urmeze, va face altceva în ziua aia, și l-a dus la un hambar, unde l-a pus să repare acoperișul. Lui Nicușor nu i-a plăcut asta, nu știa câți bani va primi pentru munca nouă, nimeni nu-i explicase nici cât timp va lucra acolo. Se temea că va pierde și bani, și timp, se obișnuise cu cealaltă muncă și-i venea greu acum. Dar nu comentat,  a muncit cum știa el mai bine, să nu se facă de râs și cu speranța că poate va câștiga, totuși, mult mai bine așa. 

La prânz, când se spăla, a văzut că patronul îl privea, stând cine știe de când, undeva, la umbră. Acesta i-a spus, adresându-i-se pentru prima oară, că azi va mânca în Casa Mare. La masă nu a fost și proprietarul, dar atunci a văzut-o pentru prima oară pe fiica acestuia, o grecoaică puțin plinuță, deloc urâțică, doar cu nasul un pic cam mare. Oricum, nu  părea deloc încrezută, punea mâna alături de ceilalți, numai că vorbea cam tare, parcă țipa, nu alta! Nicușor a muncit așa aproape trei săptămâni, nu numai la hambar, au văzut că se pricepe, l-au pus să repare și prin case, lui nu-i venea a crede văzând peste tot lucruri de soi, dar și bani puși la vedere, s-a întrebat ce fraieri sunt, nu le era frică deloc că poate să-i ia el? Dar nu a luat nimic și a fost mulțumit când a fost plătit, i-a dat de trei ori cât ar fi luat la cules. S-a întors la  plantație, unde conaționalii l-au luat peste picior, că pe unde a umblat, au crezut că l-a dat afară. El n-a comentat nimic, a trimis bani în România, ne-a făcut o bucurie, nu mai aveam cu ce să plătim curentul! 

La vreo lună, îl cheamă la Casa Mare, unde proprietarul îl aștepta sub un nuc. Și atunci a venit surpriza:

- Știi că ești singurul care a dat banii înapoi? l-a întrebat șeful, privindu-l în ochi.

- Intenționat am aruncat banii ăia, să văd cine îi dă înapoi. Credeați că râdeați de mine? Am testat pe fiecare și tu ai fost singurul care ai fost cinstit, supraveghetorul știa ce vroiam și, în plus, am camere de supraveghere peste tot, nu s-a observat că nu sunt paznici? Am peste tot și-n casă! Nu știu ce să cred, ori ești un tânăr cinstit, lucru extrem de rar, ori ești deștept și te-ai prins. Tot test a fost și munca la Casa Mare, am vrut să știu cât de gospodar ești! Și ești, se pare! așa că-ți propun să te căsătorești cu fiica mea, și ea te-a studiat în acest timp, e de acord! Nu-i fată rea, a mai fost căsătorită o dată, un nemernic care i-a mâncat banii! E cam rea de gură, dar nu-i suflet rău, ai să vezi! Dar dacă mă înșeli sau îți bați joc de ea…!

- Și uite-așa a ajuns Nicușor ginerele celui la care lucra! se înfoaie în pene nea Ilie, de parcă el ar fi fost ginerele nu știu cui, și nu fiu-său. - Sunt doi ani de când așa au rămas lucrurile, cuscrul le-a dat casă mare, mașină fiecăruia și le-a dat să administreze două magazine. Nu le-a dat de tot, dar e bine că muncesc amândoi de dimineață până seara, nu se bat, nu se omoară, au și o fetiță, nu duc lipsă de nimic. Cuscrul, în afară de plantații de măslini, are și cu fructe, plus o pensiune și alte două magazine în Atena. Și pe lângă ei, o ducem bine și noi, că ne trimit și nouă câte ceva. Să mai zică cineva că nu trebuie să fii cinstit, că-l scuip în ochi!