Când mă invită cineva, la una
mică, nu pot să nu-mi amintesc de întâmplarea, de acum mulți ani, când eram
junior, la invitații. De parcă nu mi-ar fi ajuns faza, din primele mele zile de
muncă, când eu credeam că serviciul e o treabă serioasă (chiar era, dar numai
experiența, măsurată în ani, poate să-ți dea impasibilitatea, curajul și
nesimțirea, de a trata lucrurile, așa cum se cer, călcând, în picioare, regulile!)!
Mă refer la prima zi de muncă, unde, după ce mi s-a explicat ce trebuia să
urmăresc, am fost părăsit, ca pe o pereche de cizme sparte, bune, de dat, la
rechini! Adică, după o oră, de stat cu
ochii beliți, să nu se întâmple ceva, mă trezesc cu un coleg, care mă întreabă,
apatic:
-Tu
ce faci , aici?
-Haide, că te cheamă Șefu’!
Șeful, pe care-l văzusem, prima oară, în dimineața aia,
stătea la bârfă, cu alți trei de-ai noștri, pe care urma să-i cunosc. M-au
privit, ca pe-a treișpea minune a lumii, iar, la final, după ce mi-au evaluat
bocancii, Șefu’ mi-a spus, cu blândețea celor 124 de kilograme, ale sale, fără haine:
-
Stai
jos, trage-ți un pahar și nu întreba nimic!
Obișnuit să ascult, fără crâcnire, pe cei mai mari, ca
mine, mi-am turnat în pahar și am luat poziția mutului mare-ascultător.
Nu mi-au mai dat voie să plec, au zis că-s pufarin,
cineva s-a ocupat și de treaba mea, în timp ce eu încercam să beau cât mai
puțin. Era incitant, să bei pe seama altora, mai ales că, încă, nu pupasem
primul meu salariu, ce urma să apară la orizont, abia peste o lună!
Seara de debut a fost minunată, cu excepția durerii de
cap, de a doua zi, deși încercasem să păcălesc maimuța, respectiv, să ies, din
când, în când, afară, și să mai dau, tot afară, ce era mai bun, din mine!
Serile următoare au dus la intrarea în normal, adică îmi
făceam serviciul, dar de la distanță, timp în care băgam băutură, în
subsemnatul, încercând să mă ridic și să mă ridic la așteptările colegilor.
Luna de miere a ținut o săptâmână, după care am fost
întrebat:
-Da’tu, când dai de băut?
Mi-am făcut
datoria și următoarele trei zile am fost de serviciu, pe bar și pe tejghea! Până
atunci, băusem a treia parte, din cât am cheltuit, cu păstrarea onoarei! Când
am plecat acasă, m-am împrumutat de bani, să am de tren! Asta m-a învățat
minte, să nu accept orice invitație, fără o analiză temeinică și cu verificarea
contului!
Și, totuși,
această teoremă, a lui Alcoolicus Prostitus, am mai încălcat-o odată, aici
vreau să ajung: tot cam prin vremurile alea, abia ce se estompase nodul din
gât, după faza cu cinstea, că ajung în urbea mea natală. Să fi fost pe la
prânz, când ies, în târg, să - mi iau niște ziare, când dau bot, în bot, cu un scumpete, care, mie personal, nu-mi era scump,
de nicio culoare. De cunoscut, nu-l cunoșteam prea bine, singura chestie
care-mi era clară, era c-o lăsase, cu
burta la gură, pe-o vară de-a mea, în timp ce dânsa era în căutarea dragostei perfecte, după un divorț! Cum nu te
poți scăpa, de neamurile de genul ăsta, mai ales că-ți trage și-un nepot, nu
l-am putut ocoli și ne-am trezit vorbind. După ce am pălăvrăgit destul, de trecuse soarele o țără,
mai spre apus, mă trezesc invitat:
-Hai la Central, fac
cinste!
Cu capul în
boscheți, n-am întrebat, în primul rând, dacă are vreun pic de cinste, la el!
Am intrat în restaurant, unde ni s-a făcut foame. Antreu, ciorbiță, fripturică,
toate stropite cu un vin nu foarte scump, dar bun! Timpul a trecut, nesimțitul
naibii! iată-ne ajunși, la final! Chemat, de urgență, la un anume loc, când mă
întorc, nu ne dăm duși, mai avem de tăiat chiroane! Simt că e timpul să închei
discuția și-l întreb:
-Ai plătit?
-De când! mă
asigură, dând, ofensat, din lăbuță.
Ne ridicăm și-o luăm spre ieșire, eu, în spatele lui! Nu
am șansa, să ajung la mânerul ușii, că mă trezesc, dacă nu cu un urs, cel puțin, cu o labă, de-a lui, pe umăr:
-Dar nu plătiți?
Întrebarea vine
de la ospătar, care nu ne scăpase din ochi! Îl privesc pe proaspătul văruleț,
care devine nervos și începe să se dea, la ospătar, cum că ar fi plătit!
Privesc, sceptic, scena, îmi aduc aminte că are proasta reputație, de cămilă însetată, nu-mi place scandalul, așa
că scot banii, din propriul buzunar, să plătesc. O fac la timp, vărul a tăcut
subit, iar ospătarul s-a dublat, deși dublura e cam de două ori, cât el! Realizez
că nu-i dublura, ci bodyguardul, n-are costum de ospătar, are, în schimb, două
lopeți, pe post de palme! După ce mă lasă fără bani de pâine, ospătarul ne
invită, politicos, să mai intrăm, și altă dată, dar nu în restaurant!
Afară, vărul
prinde glas, mă ceartă, că nu trebuia să plătesc, doar eram invitatul lui! Că
se descurca, cu ăia doi, a mai trecut prin de astea, și a scăpat, basma,
curată! Aha! nu-i prima oară! Mă lămuresc, i s-a părut, doar, că a plătit! Bine că aveam bani la
mine, cine știe ce WC-uri spălam, în ziua aia!
Ne despărțim,
prietenește, promițând, să ne întâlnim, data a - viatoare, la un bar, pe Marte!
Căteva luni, mai
târziu, ne reîntâlnim, și, prima lui grijă, este să întrebe:
-Bem una mică? Fac cinste!
Nu știu dacă i-am răspuns, m-am înscris, în clipa doi, la
concursul de viteză!
