Cred, că ați luat în calcul, că viața e compusă din lucrurile mici și
simple? Dorințele alea mari, planturoase și băgăcioase, nu fac nici cât o
cepuță degerată, în comparație cu fragmente din viață!
Îmi amintesc de clipele alea,
când copii mei erau mici! Fiul meu se apucase să colecționeze bani vechi, toată
ziua alerga după tranzacții, sângele de negustor, foia în el! Îmi amintea de
mine, când strângeam timbre și bani
vechi, căutând tot soiul de soluții, nu se găseau așa ușor, de nici unele. Cred că fiecare
generație a trecut prin pasiuni, din astea, trecătoare, mai puțin copiii, de
azi, foarte puțini mai sunt preocupați și de altceva, decât de internet.
Abia când a ajuns la
liceu, mi-a adus aminte, de mica lui colecție! Și nu într-un moment favorabil,
ci în unul neplăcut - tocmai ce-l dusesem la liceul de poliție, unde l-am
lăsat - verde, cu puchiței! Până atunci,
fusese mama curajoșilor, îmi împuiase capul, pe drum, cu ce minuni se va
confrunta acolo! Când un ofițer i-a spus că, gata! părinții, la poartă, elevii,
la program, a căpătat culoarea vântului turbat!
-Dacă nu mă descurc, pot
să vin acasă? m-a întrebat, sfios, altul, decât cel de până atunci!
Pe drumul de întoarcere,
mi s-a rupt inima - mi-am amintit de anii mei, din liceul militar, lucru pe care
nu l-aș fi dorit, și pentru copilul meu! M-am ascuns într-un compartiment
liber, în tren, nu mi-a păsat, dacă cineva va râde, și-am plâns, aproape tot drumul!
Oare se va descurca?!?
Acasă, am mai tras o
porție de plâns, împreună cu fiică-mea! Deja ne era dor de el, nici nu se
dezmeticise, acolo unde era! Din păcate, a fost opțiunea lui, cu toată
împotrivirea mea! Mi-am amintit, tot timpul, de ce mi-a răspuns fratele meu,
când l-am întrebat, dacă să mă duc la liceul militar, el fiind, atunci, întro
școală militară:
-Dacă îți spun, să nu te
duci, și nu te duci, o să-ți pară rău toată viața! O să spui, că e vina mea!
Dacă îți spun, să te duci, o să-ți pară rău, că te-ai dus! O să spui, că e vina
mea, că te-am nenorocit! Fă cum crezi!
Și m-am dus! Fiului meu, i-am spus, ce mi-a
spus, mie, unchiu-său! Cred că a atârnat foarte mult faptul, că a vrut să-mi
dovedească, și să-și dovedească! că poate! Până la urmă, a putut, n-a murit, a
trecut prin chinuirile iadului, s-a călit, din suferință! Cum cred, că ne-am
călit toți, la vremea noastră!
Însă,
când l-am dus, nu știam, încă, asta! A
doua zi, eram în concediu, și, cum plănuisem, am plecat cu fiică-mea, la
pescuit. O vreme frunoasă, pește, din plin, toate OK! Pe la 11.00, mi se face
rău și, în jumătate de oră, mi se strâmbă gura, spre dreapta! Mă durea capul,
stomacul, îmi amortește mâna dreaptă, apoi simt furnicături în piciorul drept.
Ochii, pleacă la păscut, mai ales dreptul, amorțesc mai tare, mă întind în
mașină, nu mai vreau nimic! Fiică-mea nu știe, încă, nimic, se lupta cu un rechin, n-are șanse să-l
prindă, pe mine nu mă mai interesează!
Conduc, cu o mână, și
patru picioare, până acasă, la maică-mea! Acolo, simt că nu mă mai pot urni,
dar trebuie s-o duc acasă, pe fiică-mea, care a început, și ea, să nu se simtă
bine! Mă duc la spital - hemipareză dreapta, am îmbulinat-o!
Dă Domnul! și-mi revin,
după o lună, vine fiu-meu, acasă! Se oferă să-și vândă colecția de bani vechi,
să am, cu ce mă trata! Nu accept, o scoate, totuși, pe net, la vânzare, fără
să-mi spună! Așa află că are două monede de ceva valoare, ies bani, din ele!
Timpul trece, și, cum e
bine, să fii strângător, capăt o hernie ombilicală! Mi-e silă, numai să mă
gîndesc, la ea, de operație, nici vorbă, mă irită gândul, că trebuie, după
operație, să stau cumințel! De fapt, nici bani, nu prea am!
Află fiică-mea, căreia
i-am dat niște nimicuri, din aur și argint, cu o condiție - să nu scape de ele,
decât la un caz de forță majoră!
Îmi face capul, cât o
baniță, să mă operez! Invoc lipsa banilor, ca să scap, dar n-am noroc, vrea să-și
amaneteze „comorile”!
Deja s-a interesat, cât o să ia pe
ele, și nu ține, s-o oblig să-și respecte angajamentul, că nu le va vinde sau
amaneta:
-N-ai spus că, doar în caz
de forță majoră, să fac asta? Hernia ta, nu e caz de forță majoră?
Peste alți ani, v-am mai povestit de infarct! Fiul meu nu mai are
bani vechi, însă ajunge la spital, înainte de ateriza elicopterul, în care eu
mă lălăi, între viață și moarte! Datorită doctorilor, și lui, mai sunt, astăzi, în viață!
Oare trebuie să-i mulțumesc? Sau să mulțumesc Cerului, că
am copii buni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu