EȘTI INVITATUL MEU!

 Când mă invită cineva, la una mică, nu pot să nu-mi amintesc de întâmplarea, de acum mulți ani, când eram junior, la invitații. De parcă nu mi-ar fi ajuns faza, din primele mele zile de muncă, când eu credeam că serviciul e o treabă serioasă (chiar era, dar numai experiența, măsurată în ani, poate să-ți dea impasibilitatea, curajul și nesimțirea, de a trata lucrurile, așa cum se cer, călcând, în picioare, regulile!)! Mă refer la prima zi de muncă, unde, după ce mi s-a explicat ce trebuia să urmăresc, am fost părăsit, ca pe o pereche de cizme sparte, bune, de dat, la rechini! Adică, după  o oră, de stat cu ochii beliți, să nu se întâmple ceva, mă trezesc cu un coleg, care mă întreabă, apatic:

-Tu ce faci , aici?

Păi, fac, ce mi s-a spus să fac! Există  și altă soluție, că eu, n-o știu? 

-Haide, că te cheamă Șefu’!

Șeful, pe care-l văzusem, prima oară, în dimineața aia, stătea la bârfă, cu alți trei de-ai noștri, pe care urma să-i cunosc. M-au privit, ca pe-a treișpea minune a lumii, iar, la final, după ce mi-au evaluat bocancii, Șefu’ mi-a spus, cu blândețea celor 124 de kilograme, ale sale, fără haine:

-   Stai jos, trage-ți un pahar și nu întreba nimic!

Obișnuit să ascult, fără crâcnire, pe cei mai mari, ca mine, mi-am turnat în pahar și am luat poziția mutului mare-ascultător.

Nu mi-au mai dat voie să plec, au zis că-s pufarin, cineva s-a ocupat și de treaba mea, în timp ce eu încercam să beau cât mai puțin. Era incitant, să bei pe seama altora, mai ales că, încă, nu pupasem primul meu salariu, ce urma să apară la orizont, abia peste o lună!

Seara de debut a fost minunată, cu excepția durerii de cap, de a doua zi, deși încercasem să păcălesc maimuța, respectiv, să ies, din când, în când, afară, și să mai dau, tot afară, ce era mai bun, din mine!

Serile următoare au dus la intrarea în normal, adică îmi făceam serviciul, dar de la distanță, timp în care băgam băutură, în subsemnatul, încercând să mă ridic și să mă ridic la așteptările colegilor.

Luna de miere a ținut o săptâmână, după care am fost întrebat:

   -Da’tu, când dai de băut?

   Mi-am făcut datoria și următoarele trei zile am fost de serviciu, pe bar și pe tejghea! Până atunci, băusem a treia parte, din cât am cheltuit, cu păstrarea onoarei! Când am plecat acasă, m-am împrumutat de bani, să am de tren! Asta m-a învățat minte, să nu accept orice invitație, fără o analiză temeinică și cu verificarea contului!

   Și, totuși, această teoremă, a lui Alcoolicus Prostitus, am mai încălcat-o odată, aici vreau să ajung: tot cam prin vremurile alea, abia ce se estompase nodul din gât, după faza cu cinstea, că ajung în urbea mea natală. Să fi fost pe la prânz, când ies, în târg, să - mi iau niște ziare, când dau bot, în bot, cu un  scumpete, care, mie personal, nu-mi era scump, de nicio culoare. De cunoscut, nu-l cunoșteam prea bine, singura chestie care-mi era  clară, era c-o lăsase, cu burta la gură, pe-o vară de-a mea, în timp ce dânsa era în căutarea  dragostei perfecte, după un divorț! Cum nu te poți scăpa, de neamurile de genul ăsta, mai ales că-ți trage și-un nepot, nu l-am putut ocoli și ne-am trezit vorbind. După ce am pălăvrăgit destul, de trecuse soarele o țără, mai spre apus, mă trezesc invitat:

   -Hai la Central, fac cinste!

   Cu capul în boscheți, n-am întrebat, în primul rând, dacă are vreun pic de cinste, la el! Am intrat în restaurant, unde ni s-a făcut foame. Antreu, ciorbiță, fripturică, toate stropite cu un vin nu foarte scump, dar bun! Timpul a trecut, nesimțitul naibii! iată-ne ajunși, la final! Chemat, de urgență, la un anume loc, când mă întorc, nu ne dăm duși, mai avem de tăiat chiroane! Simt că e timpul să închei discuția și-l întreb:

   -Ai plătit?

   -De când! mă asigură, dând, ofensat, din lăbuță.

Ne ridicăm și-o luăm spre ieșire, eu, în spatele lui! Nu am șansa, să ajung la mânerul ușii, că mă trezesc, dacă nu cu un urs, cel puțin, cu o labă, de-a lui, pe umăr:

   -Dar nu plătiți?

   Întrebarea vine de la ospătar, care nu ne scăpase din ochi! Îl privesc pe proaspătul văruleț, care devine nervos și începe să se dea, la ospătar, cum că ar fi plătit! Privesc, sceptic, scena, îmi aduc aminte că are proasta reputație, de  cămilă însetată, nu-mi place scandalul, așa că scot banii, din propriul buzunar, să plătesc. O fac la timp, vărul a tăcut subit, iar ospătarul s-a dublat, deși dublura e cam de două ori, cât el! Realizez că nu-i dublura, ci bodyguardul, n-are costum de ospătar, are, în schimb, două lopeți, pe post de palme! După ce mă lasă fără bani de pâine, ospătarul ne invită, politicos, să mai intrăm, și altă dată, dar nu în restaurant!

  Afară, vărul prinde glas, mă ceartă, că nu trebuia să plătesc, doar eram invitatul lui! Că se descurca, cu ăia doi, a mai trecut prin de astea, și a scăpat, basma, curată! Aha! nu-i prima oară! Mă lămuresc, i s-a părut, doar, că a plătit! Bine că aveam bani la mine, cine știe ce WC-uri spălam, în ziua aia!

   Ne despărțim, prietenește, promițând, să ne întâlnim, data a - viatoare, la un bar, pe Marte!

   Căteva luni, mai târziu, ne reîntâlnim, și, prima lui grijă, este să întrebe:

   -Bem una mică? Fac cinste!

Nu știu dacă i-am răspuns, m-am înscris, în clipa doi, la concursul de viteză!