Ziua se arăta frumoasă,
începuse să se lumineze de ziuă, păsăricile își făceau de lucru, (cel puțin,
din mașină, așa bănuiam). Am ajuns la marginea satului și, în loc să ieșim din
sat și să mergem pe malul dintre două bălți, cum făceam de obicei, ne-a venit pe chelie,
s-o luăm pe-o scurtătură.
Varianta aleasă a fost de
prost gust - nu cunoșteam drumul, ni s-a părut mai scurt, dar ne-am trezit cu
puntea suspendată – am căzut întro groapă! Mai precis, pe acolo, printre
ierburi, curgea un fir de apă, prea mic, pentru o lume așa mare, dar care
reușise să sape șanțul ăla ascuns, pe care-l nimerisem cu succes.
Mie mi-a revenit sarcina
să împing mașina, în timp ce amicul meu o forja. După ce ne-a ieșit limba, și
mie, și mașinii, am constatat că nu o mișcasem niciun centimetru – făcusem o treabă serioasă,
roțile intraseră aproape integral în noroi, în timp ce restul stătea cu burta
pe pământ!
Se pare că nu dormisem
prea bine, în noaptea aia, pentru că mi s-a părut că ar fi mai bine să imping
din partea cealaltă! Zis și făcut - proptește-te, Dorele, cu picioarele în ceva
moale și fă pe forțosul!
N-am intrat decât până la
genunchi, restul a rămas afară! Și n-ar fi fost mare lucru, dacă șoferul nu ar
fi ambalat machina, a cărei roată a aruncat materialul de sub picioare,
acoperindu-mă cu ceva lipicios și putăcios – cineva, minte de român zglobiu, ca
să astupe ceva groapă, răsturnase o căruță cu gunoi de grajd! Care nu se vedea,
din cauza ierburilor crescute pe îngrășământ natural!
Plin de griji și de
...nevoi, am înghițit în sec, fără să deschid gura, bineînțeles! Arătând ca
Spaima Vegetației în Putrefacție, am privit cu ciudă jegul de (pe) mașină, care nu
se urnea!
Noroc cu o căruță cu trei
bulangii, care ne-a luat 100 de lei, pentru două icnituri ale calului caftit cu
biciul, pînă la sânge! Dar ne-au scos de acolo, după ce m-au ocolit de vreo
trei ori, să vadă dacă sunt real!
Nu am renunțat la pescuit!
Noi vrem pescuit, cu orice preț! Chiar cu prețul acoperirii cu ... rușine!
Am reușit să mă curăț c-un
cuțit, după ce am dat jos primul strat de țoale! Așa mai mergea, nu puțeam
chiar tare! Și aveam și avantajul că nu se apropia picior și trompă de țânțar,
aceștia fiind la ora micului dejun. Ce era neplăcut, trecând peste mirosul meu
neplăcut, era că mi se făcuse frig! Asta e! Pescuitul și arta, cer sacrificii!
Al
dracului pești, numai vreo doi, mai tembeli, s-au dat la noi! Se făcuse
prânzul, soarele scosese, și el, un picior afară, iar dinții mei încetaseră să
mai clănțăne, dar peștii refuzau să vină! La un moment dat, am surprins
privirea amicului meu, încărcată de reproș. Ce-o
fi pățit? m-am întrebat, dar mi-am dat singur răspunsul - punea lipsa peștișorilor, pe seama
mirosului!
Poate că am mai fi stat,
dacă norii de ploaie nu s-ar fi adunat rapid!
Ne-am adus aminte ce ne sfătuise un pescar bătrân – Dacă vă prinde ploaia pe vale, nu mai ieșiți de-acolo nici cu tancul!
Cum vedeți că picură, urcați în mașină și roiu’!
Deși
nu aveam tanc, am mai stat jumătate de oră, în ploaie! Apoi, am plecat!
Drumul, cu panta nu prea
mare pe vreme uscată, acum era precum toboganul dat cu ulei – ne-a luat o oră,
kilometrul! La deal, ca la deal, dar la vale era și mai frumos – nu exista
niciun control al mașinii, așa că ne bucuram că, de-atâta frecuș, drumul era marginit de
maluri înalte de mai bine de-un metru.
Uf! Am ajuns și la pod -
dacă trecem de pod, intrăm în sat și acolo terenul e tare, puseseră pietriș cu
vreo 20 de ani în urmă! Numai că podul era mai sus, decât restul drumului, că
vreo 15-20 cm! Trebuia să vină o pasăre,
să treacă peste pragul ăla!
Ne-am oprit! Ne-am făcut vânt, de vreo trei ori, dar nu
reușeam să trecem. La un moment dat, din spate ne claxonează o mașină - o
Dacie! Ne mai lasă să ne tabârcim oleacă, după care ocupanții se plictisesc și
fac semn să le facem loc, este destul prin șanțul ăla! Dacia trece, de parcă
ducea surcele, fără niciun suspin! Noi, morocănoșii, ne zicem că Audi e mai greu
cu vreo 200 de kile, iar cei din mașina aia, coborâseră, să ajute la trecere!
Nu au ajutat Dacia, ne-au ajutat pe bulangii de noi, să trecem pîrleazul!
Ghinionul era, pesemne, la noi în portbagaj – după ce am
trecut podul, cu ajutoare, în loc să o luăm pe drum, am pierdut controlul
mașinii, care a virat spre dreapta - acolo era balta! Vroia, săraca mașină, să facă o
baie, era prea jegoasă! S-a oprit la vreun metru jumătate, de apă, pe drumul de
pe margine. Ceilalți ajutători au ridicat din umeri - Ajutăm, ajutăm, dacă nu și proștii! S-au urcat în Dacie și-au
plecat, fără să avem timp să le mulțumim.
Noi, cei doi rămași, ne-a privit lung – mânca-ne-ar mama
noastră, de frumoși și deștepți! Cine mai visa, ca noi, la o seară romantică,
pe malul unei ape, auzind cum plouă?
Din deal curgeau șuvoaie, care, interesant, numai spre
noi își găseau că curgă!
Ne-am mobilizat – eu voi impinge mașina, dinspre apă, să
nu alunece în baltă, iar amicul meu va încerca să urce cei 30 de metri, până la
drumul bun! Am trecut la treabă și, surprise! mașina a reușit să prindă terenul
bun, sub roți, abia după ce eu am ieșit din apă, unde ajunsesem împins de
domnia sa! Ei! nu intrasem mult, doar pînă la genunchi! Dar nu mai conta, tot
trebuia să mă spăl, doar nu era să ajung acasă, cu mizeria pe mine! Nasol a fost că s-a speriat nevastă-mea, când
a auzit fleșcăituri, prin curte, de pantofi plini de apă, seara, târziu, când
am ajuns!
La vreo două săptămâni, mă întâlnesc cu amicul meu și-l
întreb:
-Mai dăm o fugă la baltă?
A mormăit ceva,
cum că nici acum nu i-a ieșit mirosul din mașină, și-a șters-o! Mai târziu, cineva mi-a spus că amicul abia a găsit un radiator, să-l înlocuiască pe cel
spart, de la căzutul în gropi!
