SĂ NU NE DĂM DE-A DURA!

Plecat, de ani, prin cea străinătate,

Sile s-a-ntors, acas’, la cea prosperitate!

Și, cum pusese bani, deoparte, un purcoi,

S-a pus, să-și construiască vilă! Pasul doi!

Visa, de multă vreme, la vila cea râvnită,

Care, în mintea lui, deja, era clădită:

Cu camere înalte! Ferestre, luminoase!

Cu living și terasă! Cu holuri spațioase!

Cu porumbar boltit, proptit în cea mansardă,

Cu scară din stejar, cioplită doar din bardă!

Atâta suspinase, făcându-și plan, proiect

Încât se-mbolnăvise, de icter și de rect!

Dorința-i nu fu moft, ci vis neprihănit -

S-a săturat, de mic, să doarmă-nghesuit!

Așa că se jură - mânca-va ceapă și cu pâine!

Dar, în final, să aibă o casă, pentru sine!

C-o liotă de copii, familie numeroasă,

Le trebuia, măi nene! și-o casă arătoasă!

De asta, se spetise! N-avea nici dinți în gură!

Visa la casă mare, cuprinsă, -n bătătură!

Dar începu coșmarul - numai măsurătoarea

Îi supse din parale și-i reteză suflarea.

Rămase fără respirație, sau, mai degrabă, lat

Când auzi, cât costă, să fie - autorizat!

Arhitectul, impozant, îi luă, și el, din vlagă-

Când termină proiectul, părea o vită bleagă!

Construcția-ncepu! Se termină curând!

Avea, acum o casă! Dar bani, n-avea - nici gând!

Cu banii cheltuiți, trăiau în Filipine, un veac!

Al naibii cheltuială! pe chip de om sărac!

E drept, avea o vilă! Dar apă, nu avea

Căra cu căruciorul, de unde se putea!

Nici gaze, nici canalizare, nici asfalt!

Doar rugi nepieritoare, spre cerul cel înalt!

Sile a oftat adânc și și-a scuipat în sân-

“Al naibii lucrătură, dar eu, aici rămân!”

Și au dormit pe paie! Și s-au spălat pe rând!

Visând la bunăstare! S-au bucurat, în gând,

Că sunt mai sus, c-o treaptă, decât părinții lor,

Care aveau o casă, cu tindă și pridvor,

Bucătărie, o cameră și-atât! Cât trebuia

Să - și ducă bătrânețile,  în ea!

Sile s-a împăcat cu gîndul nerostit-

Atâta a putut! Și, iată! s-a oprit!

El nu e-atât de sigur, c-ajunge la final -

Nu mai vrea apă! Și nu mai vrea canal!

S-a-ntors la felul în care s-a trăit mereu

Și are, ca tot omul, în curte,… un WC-eu!

Și-n timp ce alții sfărâmă și munții,

Sile e împărat român, “tronând “ în fundul curții!

Concluzie:

Tot omul, mai visează! Realitatea-i șuie-

Dacă, la cap, ideile vor, frate! să se suie,

Nu te lua, fârtate, după sudoarea frunții,

Că vin ai noștri și te bagă-n... fundul curții!

Și dacă nu ai chef de o vespasiană,

Îți mai găsești beleaua, și cu invidia umană! 

NINJA MIORITIC

      Abia întors, după spusele lui, din Asia, Yo-N Tzân-Tzar nu povesti nimănui ce făcuse pe-acolo, cum e obiceiul la plimbăreți, să se laude cu ce mentă, au frecat. Tăcut, ca țiparul, și alunecos, ca poluarea atmosferică, Yo-N nu ieșea din casă, nici să facă cumpărături. Moștenise de la bunici o bucată de pământ, plină de copaci, stânci și izvoare, unde până și bălăriile refuzau să crească vertical, așa că nu era de văzut nici pe parcursul zilei, iar noaptea, nici atât!

       Mare le-ar fi fost mirarea curioșilor, dacă ar fi avut curajul să se aventureze noaptea, pe la el, prin poiată – camuflat în haine de un albastru foarte închis, luate de la un răposat, Yo-N se antrena în secret la ceva ce nu se putea spune! Nu putea spune el, că era mut și bleg! Mai ales după ce mai multe vaci, capre, oi, câini și lăcuste dispăruseră, după ce săriseră gardul în curtea lui, vecinii începuseră să bârfească că deprinsese gustul cărnii de javră sau mârtan, pe acolo, prin Asia lui, că doar văzuseră, și ei, pe Internet, cam ce se mănâncă în altă parte!

            Mângâie, cu privirea, panoplia sa, în timp ce ținea în mâna dreaptă superba NINJATO: zeci de SHURIKEN, înconjurând TESSEN-ul și SAN-JIE-GUN-ul! Alături, KUSSARI-GAMA, KAKUTE și SHIKOMIZUE! În partea cealaltă, superbele TEKKO- KOGI, o pereche de SAI, iubitele lui TANTO! Și, nu în ultimul rând, NUNCHAKU ȘI URUMI! Mult s-ar fi mirat cei care-l cunoșteau, dacă ar fi aflat că nu ieșise niciodată dintre granițele țării de obârșie! Nici vorbă de Asia, Japonia, Turbația sau Gonfiblia, fusese țapinar timp de trei ani, la furat lemne! Și, cum prin pădurile unde mișuna, nu era nicio urmă de civilizație, singura sursă de inspirație fusese o roabă cu casete video, pline de filme de acțiune, uitate de un grup de turiști, întro cabană părăsită.

De atunci, ninja devenise obsesia sa – celebrii asasini, spioni și maeștri ai furișatului îl ajutaseră să scape de pădurari, dar și de parii proprietarilor de copaci, cărora le făcea păgubă. Odată cu studiul metodelor de luptă, se hotărâ să confecționeze și armele necesare Karma-i sale, de ninjak: prima lui sculă fu sabia KATANA - scumpa lui NINJATO, făcută dintrun arc de la o dubiță, luată la polizor, fapt care-l costase 3 motoare, echivalentul a două căruțe cu lemn tare. Muncise o săptâmână la armă, dar, în final, trecând cu vederea că părea cioplită c-un pietroi, reuși să omoare, cu ea, o mâță care trecea stradă, dintro singură lovitură! Mă rog! lovitura aruncase mâța sub roțile unui camion, dar, în final, sucombase, asta era important! Primele steluțe ascuțite SHURIKEN le făcuse din capace de bere, luate cu pila. Apoi, descoperind niște conserve de ton cu fundul gros ca la butoi, le făcu din ce în ce mai mari, până își dădu seama că ajunseră cât niște farfurii, abia reușea să le ridice de pe masă. Și-acum mai erau vreo câteva, înfipte prin pomii din grădinile dușmanilor, bașca în peretele vechii biserici din lemn, secolul XVI!

Cel mai ușor confecționă FUKIJA – 50 cm de țeavă de plastic, pentru izolații electrice, cu săgeți de hârtie, înmuiate în otravă pentru gândaci! Arma redutabilă, de aproape, îl ajutase se scape de soarecii care-i găuriseră bocancii, în iarna aia afurisită, când se rupseseră copacii, de la gheață.Căpătând experiență, reuși să facă inelele KAKUTE, și o SHIKOMIZUE, sabia fără mâner, care poate fi ascunsă întrun băț de bambus! El nu avea bambus, așa că o ascunse întru tulpină de păpușoi! Din niște furci super – ruginite făcu o pereche de SAI, sculele – trident bune de parat topoarele gospodarilor și de ținut departe, colții dulăilor. Evantaiul cu muchii ascuțite – TESSEN-ul, fu ceva de antologie - munci o lună, să-l facă, deoarece superglue-ul nu reușea  să prindă lamele GILETTE, de fâșiile de hârtie! Când reuși să-i dea formă, la prima mișcare cu evantaiul, lamele zburară fericite, oprindu-se pe fața și pieptul lui, și în icoana Sfintei Fecioare, aflată în coliba unde locuia temporar. Una dintre ele supraviețui întregii veri, ascunsă sub o piatră, de unde scoase capul, în degetul mare de la piciorul stâng, a lui Yo-N. Cât pe ce să se dea de gol, la vaccinul antitetanos, că era mare luptător ninja, unde se făcu negru, fără prea multe eforturi, de era să nu-l mai găsească doctorul!

Din niște cuțite de bucătărie, găsite la gunoi, în spatele unui hotel montan, își confecționă setul de TANTO, cuțițele scurte, de ritual. Toiagul SAN-JIE era alcătuit din trei bucăți de cozi de mătură, legate cu un lanț furat de la un dog german, ceea ce nu-l făcea să semene cu “toiagul flexibil al dragonului”, ci cu făcălețul rupt al lui Yo-N! Pentru TEKKO-KOGI, folosi niște mănuși pentru sudură, la care prinse niște cuie bătute cu ciocanul, până ajunseseră plate, prinse cu șuruburi. Dragul lui NUNCHAKU fu modelat din două bețe de lemn de corn, legate cu o curea din piele, luată de la niște sandale de damă - secolul trecut! Sau, nu știm precis, poate erau niște bucăți dintrun ham, tăiate artistic! La celebra SABIE A PRIMĂVERII - URUMI, se cam plictisise, așa că fură o sapă dintro curte și-o boteză SCULA PRIMĂVERII!

După ce termină de șters, cu privirea, armele sale imbatabile, Yo-N începu antrenamentul: încălzire, prin stat lângă sobă! Mișcările de KATA, care îi asigurau agilitatea unei maimuțe, împerecheate cu un rinocer operat estetic și făcut bou sadea. Nu-i ieși salturile pe pereți - când pusese mîna pe plită, săritura în sus, de usturime, îl vîrâ cu capul între raielele de la tavanul colibei, astfel că nu reuși să-și scoată piciorul din peretele câș! Pentru că asta făcuse toată viața lui - își băgase piciorul în toate și ajunsese luptător ninja! 

ÎNȚELEGERE RECIPROCĂ

      Ce ne-am face, dacă n-ar mai fi și câte-o fază, din astea:

Șeful convoacă toți subordonații și le comunică:

-Mâine seară, vă pregătiți, vă spălați, vă călcați, mergem, cu toții la “Nunta lui Figaro!”

A doua zi, seara, toți polițiștii, împreună cu nevestele și copiii, înțoliți la patru ace, stau adunați în fața sediului. Șeful, când îi vede, se apucă cu mâinile de chelie și-i admonestează:

-Bine, mă gărgăunilor, mergem la spectacol, nu la o nuntă adevărată!

-Lasă, șefu’! că nici noi n-am zis nimic, când ai venit cu sculele de pescuit, la “Lacul Lebedelor”!

________________________________

         Nu trebuie să fii pescar, ca să mai mărești coada la biban, de ajunge ditamai rechinul! Sâmbăta asta, la o adunare adunătoare, de familion, mucalitul găștii povestește  ce i s-a întâmplat, cu vreo 10 ani, în urmă, cu un vecin:

            -Vine Ilie și începe să bage-n el friptură și vinuț, fără să-l invite cineva! Prinde, omu’, curaj, și începe să povestească o mulțime de întâmplări. Strâng din dinți, până își aduce aminte de mielul lui vestit, despre care vorbește de parcă ar fi Rambo corcit cu  agentul 007- James Bond!

           Când ajunge la faza în care mielul este prins în combină și răsucit, dar iese pe partea cealaltă, țipând “mama-mama”!, total nevătămat și zglobiu, mi se pune pe suflet un cârcel și mi se răsucesc neuronii, dar tac, n-are rost să-i stric plăcerea!

Numai că nu tace! Mă răsucesc și mă apuc să povestesc, și eu, despre faimosul meu câine, care, ce-i drept, există, era rău și chiar îmi pare, și mie, rău, că a murit:

-Și era nenorocitul așa rău, că rupea orice lanț! Când punea labele pe gard, se vedea din stradă, unul nu mai trecea prin fața porții! Dacă intra un străin în curte și nu-l știa, numai ce apărea în spatele acestuia și-i rupea fundul, dar nu înainte de a lătra așa tare, că se scăpa ăla, pe dumnealui! Abia puteam să-l leg, dacă se supăra, mă târa, cu tot cu lanț, după el, până ori îi dădeam drumul, ori se sătura să mă târăie.

Dihania, un pumn de câine cu păr lățos, crescuse la noi în curte, fără să știm ce namilă o să ajungă. De mâncat, mânca cât un leu, și umplea curtea...! Da’ era rău! ne păzea strașnic! Până când l-am găsit pe tata, sub el, pe când încerca să-l lege! N-a reușit, dar nici nu mișca,  tata era viu, dar nu putea mișca nici din degete, cu animalul, pe el! Câinele nu i-a făcut niciun rău, dădea din coadă, vesel, fără să înțeleagă  de ce suntem supărați!

Așa că m-am gîndit să scap de el, mai ales că se uita cu ochi pofticioși, la păsări. L-am dat la o stână, la vreo 20 de km! N-au trecut două zile, și ne trezim cu el, la poartă, dând din coadă. L-am dus la vreo 30 de km, la altă stână! Trec aproape patru zile, și , hop! cu el la poartă, plin de scaieți! M-am enervat și l-am dus la 45 de km, dar a venit și de-acolo!

N-am mai rezistat - l-am dus în gară, la Bârlad, și l-am legat de o șină de cale ferată! Și, să vezi dracie, a doua zi era la poartă, cu șina după el!

Ilie nu mai rezistă, nici el, și-mi spune:- Bă! da' mai dă-o dracului, că nu putea să tragă șina după el!

- Da’ tu, ce mama mă-tii! n-ai scurtat limba la mielul tău vorbitor?

BATJOCORIT ÎN ȚARA TA!

Zău că mai rău, nu se putea -

Să fii, mereu, în plus, în țara ta!

Să latre câinii, când pășești,

Să-ți vină să înnebunești,

Să fii așa, cum nici n-ai vrea-

Batjocorit, în țara ta!

Pe banii tăi, pe munca ta,

Ești un nimic, în țara ta!

Muncești, ca și în socialism,

Ca robul din capitalism,

Doar că nu ești, cum tu, ai vrea -

Ci târnosit, în țara ta!

Sărac fiind, nu ai pleca!

Dar nici ca prost, în țara ta!

Nu ai putea trăi bogat!

De bine, ni s-a aplecat!

S-a nimerit, să fie câș!

Și-acum, ne furișăm târâș!

Nu știu cât vom putea răbda,

Să fim săraci! În țara mea!

Vin, azi, străinii, la ospăț,

Și ne cam pun cea piele-n băț,

Că nu mai știm a cultiva

Porumb și grâu! În țara mea!

În țara vinului de soi

Suntem tratați, ca din butoi!

Te simți și n-ai putea uita-

Să fii proscris, în țara ta!

Retailerii aruncă cu năut,

Băncile dau, cu scîrbă, împrumut!

Banii, se fac, dar nu ajung la noi!

Suntem ai nimănui, tratați drept nătărăi!

Dacă nu ar fi fost viclenii și codașii,

Pe unde ne-ar fi dus, până la urmă, pașii?

Și stăm așa! Vai !cât putem, noi, sta,

Nemulțumiți de țara mea! Și-a ta!

Dar țara nu e vinovată! Că nu-i rea!

Ci oamenii născuți, crescuți în ea,

Nu știu să cearnă binele, de rău!

Neghina, de sămânță! Deal, de hău!

Suntem aici de mii de ani poftalnici,

Și nu mai depășim stadiul etern, de... jalnici!

Vor prinde cei urmași, să sune-așa-

Să fii bogat, și mândru, în țara ta?