Nu v-ați săturat de eternul subiect despre coronavirus? Poate reușesc să vă
mai abat gândurile și la altceva, că la râs și veselie, cam greușor cu boi mici
și crăcănați! Așa că povestea celor doi frați, care urmează, poate vă îndeamnă
și la alt subiect de meditație. Mai ales că, de câteva zile, trosnește FB de
controverse înveninate, vizând distrugerea relațiilor dintre cei din țară și
diaspora:
Au
fost odată, ca nicăieri, doi frați - normal! unul mai mare, și, bineînțeles!
unul mai mic, pentru cei care au nevoie de explicații suplimentare. Deși nu
aveau părinți vitregi, uneori aceștia din urmă îi făceau să creadă că, totuși,
nu iese fum fără scântei: tatăl se prefăcea că nu vede ce se întâmplă, foarte
preocupat de tabieturile lui, de altfel, uneori cam costisitoare. Lua poziție
de luptă doar când îi venea pe chelie ceva neplăcut, deși nu avea chelie! Mama
nației îi cam trosnea, pe unde îi prindea, chiar și locurile publice, nu se
jena ca alte mame, de atitudinea celor din jur, o durea-n basma, deși n-avea basma!
De fapt, madam se cam juca cu odraslele ei-când le frigea cîte-o mamă de
bătaie, când îi mângâia pe sub zulufi, când le îmbina și le tăia pofta de
viață, odată cu pofta de mâncare. Cunoaștem stilul, doar că nu e de la
mame, ci de la alți lingăi de osânză. Întrun singur ropot de cuvinte,
părințeii aveau grijă de enori... copiii lor, doar atât cât să moară de
îndestulare, nici de foame, dar nu era niciun păcat dacă mai ajungeau pe la spital.
Copiii au crescut cu frică de Dumnezeu, autorități, gripă aviară, pestă
porcină, deși toate astea nu existau, încă, în copilăria lor. Asta pentru că
erau niște copii mici în Epoca de Taur, rămânând ulterior, tot la fel - mici
copii!
Crescuți în cultul muncii,(de care azi se aude tot mai rar și cu scârbă), au fost învățați cu greul și
semigreii, încă de pe băncile școlii, care fratelui mai mare i s-a părut nițel
cam lungă, revenind asupra temei, doar ulterior, când s-a prins cum stă treaba cu diplomele. Și cum părinții au
hotărât că, dacă tot nu-i place cartea, nici să doarmă după sobă, nu-i corect
și lăutărește, omul și-a luat inima-n dinți, și dinții, subțioară, și a plecat
în lume, după o viață mai bună și-un trai mai de-un cent! De aici pleacă și
vorba aia - de bine, nu-și ia nimeni, lumea-n cap, mai ales dacă nu-i copil de
baron local!
Statul printre străini l-a
făcut mai fâșneț, mai întreprinzător, dar și mai respectuos cu semenii lui din
zonă, deși nu toată lumea poate învăța că așa e normal, să fii și binecrescut,
nu doar mare și mult crescut. În același timp, pentru că nu mai era dependent
financiar de părinți, ci pe banii lui, s-a uns cu toate alifiile, dar a căpătat
și un aer de superioritate, că de! intrase în contacte cu alte lumi și alți
omuleți. Din când, în gând, dorul de casă îi tăia respirația, dar niciodată, de
tot! Noroc că, între timp, au murit porumbeii călători și au apărut alte
mijloace de ex-comunicare în masă, de putea urla, în orice moment, la născătorii
lui, cu cine să voteze, amenințându-i că le va tăia din cheltuielile de înmormântare,
dacă nu-s ascultători.
Scurtele vizite în cotețul
părintesc erau un prilej de petrecere, fiind primiți, el și familia lui, cum se
promova în “Întoarcerea
Fiului Risipitor”: adică cu vițel gras, tăiat și, parțial, ambalat pentru
plecare, și cu butoiul cu vin secat de bucurie. Și, ca-n pildă, fratele mai mic
și mai tăntălău îl servea la masă, în semn de preȘuire și respect!
Asta până a mai crescut și ăla mic, a trecut și pe la
facultate, a mai zbârcit-o, ca-n România, cu serviciul, cu familia, cu părinții
și cu tot neamul lor cel adormit. Precizare: și ăsta micu fu pe-afară, dar nu-l
ținură curelele și nici brățările pe care doreau să i le pună alții, așa că nu
stătu mult și reveni la cășile proprii, unde puse mîna și-și întemeie o
familie. Precizare: mulți ani mai târliu, îi cam păru rău de decizia
anterioară, mai ales că părinții deveniseră părinți vitregi și-atât! Dar pentru
că dăduse-n boleșniță, (de prea mult bine), nici gând s-o mai ia razna, din nou,
să nu dea colțul prin locuri străineze, și se împăcă cu ideea că poate trăi
și-acasă, nu chiar omenește, dar cum o da Dumnezeu, cum mai făceau și mulți alții.
Destinul pîndea din tufele de caca-maca și răsuci
treburicile: belele dădură năvălescu, peste fratele mai măricel, care fu nevoit
să-și lichideze chestiile și să se întoarcă la tărâmul natal, unde se aștepta să
fie întâmpinat, ca de obicei, cu cozonac și Groasă de Cotnari. Numai că
resentimentele cauzate de comportamentul anterior stăteau la pândă și-i
otângiră cele picioare – vestita ospitalitate frățescu-părintească era-n pauză! Tot
încercară mulțimi de tânguitori să-și vâre coada și piciorul, în treburile
frățienești, dar acestea, la început, urâcioase, deveniră, mai târziu, mai
blânde, da’ cam greu!
Doar că fratele mare înțelese greșit că liniștea
momentană e sfârșitul tragerii de păr și-și aruncă copitele-n aer: ca frate mai
mare și mai deștept, se instaură drept moștenitor al averii părintești, (cel
puțin așa rezulta din declarațiile sale). Nu mai recurse la ifosele dinainte, ci
adoptă altă tăcticuță: cum nu mai mergea cu forțatul, se prefăcu fiul
cel cuminte și ascultător, care stă unde îi pui și face, ce-i dictezi! Asta,
pentru publicul ascultător și neascultător!
Partea proastă e că statul pe lângă meleagul natal, din
cauza perversităților locului, te călește mai ceva decât o croazieră de 2 ani,
pe mare, astfel că fratele mai mic văzu părul de lup, de sub coada oii și, deși
se prefăcu că-i din neamul lui Prostănel, începu să țină evidența la cele ce se
împlântau în jurul lui. Parșivi, frate! amândoi!
Și veni coronavirusul și statul cu fundulețul pe butoiul
cu pulbere mai schimbă din viziunea asupra vieții pe la mai foarte mulți, dar nu îndeajuns ca
relațiile frățești să intre pe făgașul normal, ba dimpotrivă!
Vă las să vă imaginați singuri cum se termină povestea
noastră, deoarece eu însumi nu știu cum dracu’ o să se termine! Pentru că, dacă se alimentează mereu ura dintre frați, o să se ajungă la păruială! de-ar paralizia-n ăia care și-au făcut o meserie în a scutura olița de noapte!
