IERTAȚI-MĂ CĂ NU MAI POT FI EU!

     De câteva zile, nu mai am chef de scris! Cât despre ironie și amuzament, nici vorbă! Spuneam nu demult că va trebui să ne reconsiderăm modul în care ne vom organiza  viețile – să nu mă credeți, eram un mare egoist, în piele de arici! Mă vedeam doar pe mine, tremurând sub țepi, ascuns în scorbura mea ariciosă, departe de lumea dezlănțuită. Vedeți, dacă aș fi fost un arici pur, și nu un bastard, n-ar mai trebui să mă tem, din postura mea de animal, nu de om!

       Să vedeți, însă, câte “animale” vor scăpa fără coronavirus – (precum marii generali care-și trimiteau armatele în gura tunurilor, să devină ăia carne de mici, iar generalii să facă alte planuri de măcel)- care va apuca, va descoperi că toți oamenii E egali în fața COVID 19, mai puțin unii. Și nu mă refer la cei care respectă cu strictețe măsurile impuse, ci la tot soiul de exemplare care n-au creier nici cât laba mâței, dar...”au noroc”!

            Deci, stăteam  acum două seri, amorțit de la butonat telembizorul și tele-afonul, nu tocmai speriat, ci foarte liniștit: fără să dramatizez  vreun pic, dacă vine C19, la mine-n vizită, nu stă mult, că nu se merită nici să fiu intubat! Direct în sac! Și asta n-o spun eu! În consecință, nefiind speriat de Moarte, vechea mea prietenă (prietenii știu de ce!), eram liniștit - pot sta singur, la izolare, că n-are ce să mi se-ntâmple! Serios? Preocupat de propria mea soartă, mi-am impus să nu mă gândesc la alte situații, doar la cea generală! Repet - egoismul mi-a șters memoria și nu m-am mai gândit la altceva! Fiică-mea, cu o întrebare nevinovată, întrun alt context, mi-a adus aminte de ceea ce vroiam să uit – ce mă fac dacă îmi moare cineva foarte drag? Abia atunci am scos lista ascunsă în beci, de după borcanele cu gogoșari, cu cei pe care i-aș putea pierde, indiferent cât de puternici par! Și-s oleacă de persoane!

            Mi s-a strâns blana pe mine și mi-au intrat țepii în anvelopă - e destul să pierd o singură persoană, ca să-mi nu-mi mai revin vreodată! Iar persoanele astea depind de alte persoane, care depind de alte persoane, care depind de persoane, mai mult sau mai puțin, responsabile! Mi se pare groaznic – prea mulți factori întro ecuație prea mică! Mult noroc ne-ai dat, Doamne, până acum! O zic eu, care sunt un sceptic!

         S-o luăm tiptil - bune, rele sau modificate, datele inițiale ale răspândirii lui Mortadella, arătau, la început, vreo câteva cazuri pe zi! După care s-au cantonat pe la 30, ca să explodeze la peste 60. Acum trecem lejer de sută și (ieri, nu, cum au observat destui, noi suntem șmecheri și dăm înapoi,  de la 186, la 144 sau pe-acolo, azi, mai puțini). Întrebare: să zicem că datele sunt corecte - nu v-ați sesizat că evoluția este cam rapidă, când nu avem teste? Castravetele de mine s-a morcovit, când a băgat la țeastă! Buun! și cum de, la data de azi, avem fâs în spitale, iar spitalele devin fâs-ul lui COVID 19? Dacă era război, s-ar fi interpretat că tranșeele sunt mici, cu apă-n ele, tunurile n-au decît tuburile de la proiectile, iar infanteristul, mort de frică,  a fost trimis la răzbel, fără pușcă și bocanci! Mi-e silă că ne furăm căciula furată de alții! Cum să anunți măsuri drastice, ad-hoc, fără să tragi clopotele de alarmă la instituțiile care trebuie să intre-n foc? Și-a pus cineva problema că, prin miile de ochiuri ale plasei, au trecut mii de mărunțișuri care erau necesare și obligatorii? Plus o mulțime de indivizi nesimțiți? Cum ar fi: (felicitările mele celor inventivi) măsurile alea stupide de igienizare a spațiilor; distanțele între oameni; oamenii străzii; creșterea nivelului de curățenie și igienă; purtatul mănușilor în spațiile de vânzare; măsuri de protecție a personalului angajat, speciale pentru cazul ăsta deosebit; informarea oamenilor, anticipat, privind faptul că vor fi luate măsuri, etc! Luate ÎNAINTE, RAPID, FĂRĂ LEGE ȘI TOCMEALĂ! Omenește! Măsurile draconice, cum ar fi amenzile și alte din astea, n-au nicio valoare dacă nu se lucrează la CONȘTIENTIZAREA PERICOLULUI!  Sunt mulți care fac colecție de amenzi și nu mor! Ei! aici nu s-a lucrat, permițându-se răspândirea “minunii”! De aceea au circulat și circulă mii de fake-uri cu rol de dezinformare, când prima măsură asta era – informarea corectă și periodică! Și mi-e teamă iar – nu cumva n-a existat niciun plan? Sau au existat unele, dar făcute la mișto? Nu uit treaba de la Suceava! Nu-mi iese din minte!

            Văd că sunt persoane care, voalat, ne amintesc că nu putem vorbi despre orice, pe vreme de război cu virusul, ca să nu ne trezim în penal. Frumos din partea lor, arăt că țin la noi. Numai că să-mi arate cineva unde scrie că nu am voie să-mi pun întrebări? Și cu ce influențează răspândirea pandemiei, întrebările mele retorice? Nu m-a înălțat cineva în vreo slăvă, când am ridicat la fileu aspectele omenești ale prezentului și viitorului nostru, dar când mă amenință cineva în mod neîndemânatic, de parcă vreau răul omenirii, și nu să-i apăr pe cei dragi și pe oameni, în general, îmi uit manierele acasă! Să vă fie rușine, celor care vreți să ascundeți groapa de gunoi, sub preș! V-ați găsit și momentul!

            Așa am ajuns să cred în nimic – solidaritatea vine de la oameni simpli, săraci și umili, ca întotdeauna! Nu de la cei de la care ar trebui – bogați, edili, politicieni, preoți! Nu-i amestecăm pe toți – fiecare pădure, cu vreascurile ei! Să vedem cât noroc avem, dacă mai rămînem tot atât de mulți, și după! Sau dacă rămâneți, să-mi comunicați și mie, după ce-mi aprindeți o lumânare!

UCIGAȘUL

   “- Mă învârt de ceva vreme, în jurul propriei mele cozi și nu știu de ce să mă apuc – toți sunt la fel! Și mulți dintre ei se învârt, ca și mine, în jurul  propriei cozi...! Caut și eu o victimă mai acătării și dau numai peste fețe de spate, care mă înhibă! Haide, frate ucigaș, nu mai fi așa motălău, bagă viteză și alege-ți victima, n-o lăsa să moară de bătrânețe! Păi așa ai ajuns tu spaima ciocălăilor, ucigașul încă neprins care a terorizat lumea-ntreagă? Ce Al Bundy, ce Ucigaș din Hamburg, ce Baba Yaga? Tu ești spaima omenirii, iar tu te dai glumeț! Zi că te-au speriat ăștia cu tromboanele lor, pe care nici ei nu le înțeleg, când apare câte-o chestie, se uită că bivolul la poartă nouă. Era bou, nu bivol? N-are contează, trece ziua și n-ai omorât, încă, pe nimeni. Ia o decizie, nu vezi că ăștia se tem și de umbra lor, dar în doare în gorgoz? Să fie ăla, care se scobește între trei dinți rari? N-a văzut ăsta, dentist, decât în reclamele cu pastă de dinți!  Acum a auzit și de săpun, dar lui îi plac doar anumite lichide, după cum se vede. Mmm! aș băga cuțitu-n el, dar nu-s chirurg, și la mișcarea rectilinie și uniformă, a bisturiului, nu mă pricep!  Mi-ar place să-l electrocutez pe ăla care se șterge cu perdeaua din magazin, dar n-am curent disponibil, ăștia n-au auzit de scaunul electric, la ei nici scaunul moale, nu contează! Baba aia, comentatoarea, zâna matracucilor, îmi face cu ochiul! La  figurat, of course! că-i mioapă, n-a citit că nu se iese din casă, că umblă un ucigaș internațional, pe străzi și ogoare...! Nu! pe ogoare, nu! nici un prost nu mai stă pe ogoare, majoritatea stau pe unde apucă. Cu excepția celor doi bețivi cocliți, care și-au luat pet-ul de vin și sug din el, pe terasa vieții lor. Să-l omor pe unul, pe-amândoi sau să mai las de sămânță, că și mâine-i zi? Ah! dar am de unde alege, ce m-am speriat așa? De exemplu, puștii ăia care stau pe bordură și parlesc prin telefon. Acasă, cred că stăteau înghesuiți cu părinții lor, se băteau fund, în fund! Alo! stimate victime, mă-ta e-acasă? Ca să știu ce-ți bag în traistă, să duci ceva mai departe!

A apărut și poliția! Nu mi-e teamă de ei, lor le teamă de mine!  Au și de ce – pe câți n-am omorât eu! E drept, pe unii i-a omorât vară-mea, prostia, e mai tare ca mine! Eu mi-am descoperit veleități de ucigaș acum, dintro dată! Ei! nu chiar dintro dată și nu brusc, dar efectul contește! Vară-mea e campioană – ea, de multă vreme, face victime în fiecare zi! Iar acum am convins-o să lucreze pentru mine – se ocupă de marketing-ul meu! Și-și face treaba minunat, trebuie să-i dau și-un bonus, pentru că - mi aduce “marfa”, sub nas!

S-au prins ăștia că mișun, dar sunt departe de adevăr –umblu nestingherit pe unde vreau, n-am o greață! Mi-a fost greu, la început, a trebuit să mă fofilesc prin bagajele unora, ca să ajung aici. Câte n-am îndurat, de la mirosuri, până la secrete și șosete murdare! Dar am ajuns! Ba chiar m-am infiltrat și prin centrele de carantină, ce? acolo e chilipir – unii sunt atât de nespălați, dar mofturoși, mamă, mamă! Stăteau la ușă mulțimi de ucigași necunoscuți, dar, când m-au zărit, s-au dat deoparte! Ce tare sunt!

E îndeajuns să fac BAU! la câte unul, și-i mort, deja! Hmm! la unii pot face BAU-BAU, sau BAU-BAU-BAU!, tot același rezultat, ei joacă table în continuare! Și mai sunt și cei care mă tratează cu dispreț, se uită de sus, la mine! Pe ăștia am de gând să-i chinui mai mult, nu un pic, acolo! Pe ei și pe ai lor, până la a 6-a spiță, cum e vorba pe-aici!

Mai greu a fost cu învățatul limbii – la trei cuvinte, ăștia FAC câte ceva! Noroc că, după ce m-au fugărit din China, unde mi-am stâlcit limba, am tras o fugă pe la italieni, unde am lăsat o impresie furtunoasă. Și cum ăștia, de pe-aici, cam seamănă la limbi, mă obișnuiesc ușor. Nu! nu vreau nici la ruși, nici la japonezi, mi se fracturează limba!

Ar cam trebui să mă apuc de treabă, nu credeți? Am vrut să încep de pe la biserici, dar mi-au închis, întrun târziu, ușile-n nară!

"EU N-AM OMORÂT O MUSCĂ, ÎN VIAȚA MEA...! DAR AM DE GÂND...!"

Când îmi vine să strâng de gât pe cineva sau de alte părți anatomice, îmi aduc aminte de una dintre miile de întâmplări prin care am trecut, bineînțeles! cu efecte negative asupra mea, (cele care nu ne-au afectat aparțin, de obicei, altora!):

Stăteam la bârfă vreo 5 maimuțoi, când apare și Șeful cel Mare, care își montează dosul pe-un scaun și începe să tragă cu singura lui ureche funcțională. Nu ne sinchiseam noi de prezența lui, nu era un băiat tocmai rău, dar nu se știe niciodată...! Ne incingem la trăncăneli și totul decurge cum trebuie, până cînd T. îmi aruncă, din zbor:

-Ce prostii ai mai făcut zilele astea, că nu știu ce faci, dar scapi mereu?!?

M-am blocat pe MUTE – nu-mi amintesc să fi făcut vreo prostie și nici să fi scăpat de vreuna! Dar am tăcut și m-am făcut vînăt în interiorul sufletului meu – Ce și-o fi închipuit Șeful că am făcut? Pentru că a și plecat, fără să comenteze în vreun fel. L-am luat de moț peT – ce fusese întrebarea aia? A ridicat din umeri și a replicat că ce? era prima oară când o auzisem? Dar pentru urechile străine, nu părea o glumă, i-am răspuns. Degeaba discutam noi, răul fusese produs! Câteva zile mai tărziu, T. se apropie de mine, ciudat de cuminte:

-Știi, m-a chemat Șeful Cel Mare, să-i spun ce prostii faci! Degeaba am încercat să-i explic că noi vorbim așa, în glumă, nu-i nimic serios! Nu m-a crezut și am senzația că am o bilă neagră, crede că-l mint! Na! Din cauza ta, m-a luat la ochi!

Mai poți spune ceva, la așa concluzie?

Cît de ușor poți face un rău, chiar și atunci cînd nu vrei: îți dai drumul la gură și-o comiți! Iar dacă în locul gurii, chiar acționezi în mod stupid, răul e mult mai mare!

 Să zicem că vine unul și începe să ți se destăinuie: l-a lăsat nevasta, nu se înțelege cu copii, cîinele vecinului sare gardul și-i mânîncă găinile sau mai știu eu, ce, altă problemuță. Ți se rupe inima și-ți frămânți creierașii, să ajuți. Persoana zice ca tine, face cum  vrea ea, iese prost, vine cu un par, să-ți arate că te-ai înșelat. Ție îți pare și mai rău, că nu s-a nimerit, mai bine îți țineai botul, închis, na! s-a lăsat cu păruială! Nevasta a venit înapoi și vrea divorț, cu partaj, copilul a fugit de-acasă, că are părinte bătut în cap, cîinele vecinului a făcut indigestie, de la găini, iar stăpânul jură că a fost otrăvit, drept răzbunare. Juri să nu mai umbli în coșul cu rufe murdare ale altora, dar nu trece mult și uiți, luând-o de la capăt. De aceea, bine ar fi să nu fie rău – nu toată lumea se pricepe la sfaturi și nici toate sfaturile nu se potrivesc cu situația din teren. Și să nu uităm ceva esențial: noi, oamenii, abia așteptăm să iasă prost și să avem pe cine da vina! Chestia aia, cu acarul Păun, doar că Păun a devenit Pelican sau Curcan, sau...! N-are niciun sens să croncănim despre răul făcut intenționat, dar ce ne facem cu proștii? Adică ăia care n-au decât rele-n țeastă! Că de educat, mai salcâm! ”E prea târziu, e prea târziu! La tine-n suflet, e pustiu!”. Putem broda pe subiect mult și bine, ne-a intrat în cap scuza fabuloasă – De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Nouă ne plac veselia, cântecul, dansul, râsul, puma și ornitorincul! Gândulețe din astea, psiho-pupu, despre un potențial rău, nu ne reprezintă, deci putem face abstracție de ideea de rău. Și-atunci facem ce ne taie capul! După care ne taie durerea de burtă!

Să luăm prezentul în calcul: COVID 19 e periculos? Este, pentru că mor oameni! Cine are abonament mai în față și nu stă mult la coadă? Bătrânii, cei bolnavi, cei care au sistemul imunitar la groapa de gunoi! Cine se morcovește? Toată lumea! E prea complicat, nu-i așa? Să luăm ceva mai simplu: e depistat unul de coronavirus – cele 143 de persoane cu care a intrat, cu nevinovăție, în contact, intră în izolare sau, mai rău, în carantină. Stau închiși, în timp ce alți oameni se chinuie nu numai să-i trateze, ci să descopere care ar mai putea fi trecut pe lista deja lungă. Boul infectat scapă, vreo câteva mii de persoane trag mâța de blană, statul cheltuiește de pe unde apucă, locurile  de muncă ale celor cuminței se topesc, că nu așteaptă vreo cineva să te faci bine, abia acum e momentul să se scape pe tine! Prin urmare, boii și vacile care nu gândesc ar trebui să stea în staulul lor, nu să facă pe zmeii! Ce să mai vorbim dacă, din cauza animăluțelor, unii, nevinovați, fac cunoștință cu popa și cu cadelnița!

Ideea e că rău poți face foarte ușor, aproape nici nu trebuie să te strofoci prea mult! Însă, de reparat, mai va urma! La din astea, nu ne pricipim! 

Și nu înțeleg - unii își închipuie că avem creier, doar că să nu se bălăngăne capul când mergem? Sau mai folosește și la altceva?

O ALTĂ VIAȚĂ

   În vremea singurătății mele, duminica era rezervată unei scurte vizite la biserică, cât să spun “Tatăl Nostru”, de câteva ori, să aprind o lumânare, pentru sufletul morților, și una, pentru mine, nu se știe dacă, vreodată, cineva va mai aprinde una pentru sufletul ăsta păcătos.

      După care, ca un boier de viță veche, mă boieream cu o cafea, pe o terasă, privind mersul trecătorilor și inventând, pentru ei, destine. Dacă vroiam să mă regalez, devenea rege și mă opream să mănânc trei mici, doar cu muștar, stropindu-i nu cu bere, ci cu un suc neacidulat. Reveneam acasă cu bateriile încărcate, fără să intru în contact cu semenii mei, de altfel, nu prea doritori să mi se alăture, cum nu eram nici eu.

          Săptămâna trecută, (vineri, parcă), mi-a trecut prin cap să-mi aduc aminte de acele vremuri: singurătatea mea a dispărut demult, (deși mă sint singur de când m-am născut!), dar m-am suprins întrebându-mă dacă autoizolarea de-acum nu seamănă cu vremurile alea! Și dacă tot mă simt ca atunci, de ce n-aș mânca mici, n-aș bea cafea și nu m-aș întoarce în timp?

     Numai că lucrurile nu mai stau la fel: terasa unde degustam cafeaua, precum și “micăria” mea, sunt închise! Nu aș mai avea unde să-mi atenuez singurătatea și, cu toată forfota celor care nu vor să stea acasă, nu cred că aș putea să stau să văd trecătorii! Câți or mai fi! Plus că nu-mi vine să ies din casă, ca să nu mai vorbesc de întâlnit cunoștințe! Cât despre mersul la biserică, mi-e scârbă de ipocrizia mea, ca s-o mai suport și pe-a altora - de câte ori dăm de belea, devenind mari credincioși!

            Ca mulți alții, nu-mi mai vine să vorbesc despre multe lucruri, vremurile mi-au închis gura și mi-au blocat spiritul. Am înțeles că a venit vremea să-mi schimb modul de a privi lucrurile – de exemplu, să aleg lucrurile simple și să trăiesc ghidându-mă după alte reguli! Nu că nu aș cunoaște aceste reguli, ci pentru că le-am uitat și viața care urmează, scurtă, lungă, nu va mai fi ca înainte! Asta dacă vreau ca trăiesc și nu să-mi închipui că trăiesc, murind!

            Și mi-am mai dat seama cum o mare parte din mine a murit demult, cel puțin partea cu empatia și spaima zilei de mâine. Sunt, totuși, chiar mai îngrozit decât înainte, referitor la ziua de mâine! Mi-e frică pentru urmașii mei!

            „Nu știu alții cum sunt...”, dar eu vreau să mă schimb: am alergat toată viața după nimicuri, acum le am, dar nu mă mai încălzesc cu ceva, pentru că nu le mai pot folosi!  Și chiar de-aș putea, azi nu mi-ar mai produce satisfacție sau bucurie! N-ai cum să fii bucuros dacă te aștepți să auzi cum ți-a murit cineva drag sau chiar o cunoștință! Frică de moarte? există, dar mai mare e frica de a-i vedea pe cei dragi, părăsind lumea asta! Și cum ne-am bătut joc de lumea asta, de mama natură și de semenii noștri, la ce ar trebui să ne așteptăm?

          Dar, în primul rînd, ne-am bătut joc de noi, ghiftuindu-ne, urând, folosindu-ne de ceea ce e mai urît în noi, mințindu-ne! Poate că a venit lumea (nu Apocalipsa, cum vor unii să credem!) să ne reconsiderăm poziția față de totul și de orice! Măcar putem încerca! Și dacă sunt destui cei care nu vor asta, e treaba lor, noi, ceilalți avem mult de lucru! 

            Aici ne-a adus coronavirusul, dar nu credem încă!