FRUMOS, OMENIRE! FRUMOS!

      După ce-am descins cavalerește în reședința de județ, când m-am încins să plec, am poposit întrun loc de unde pot lua microbuzul spre urbea mea natală. Până m-am ambarcat pe respectivul mijloc de locomoție, emoțiile din ziua respectivă..., nu! nu emoțiile din ziua respectivă, ci o lehamite de viață mi-a tăiat avântul revoluționar, plus picioarele, așa că mi-am trântit partea intelectuală pe-o bancă. Cca 1,5 metri lungime, nu era făcută să respecte distanța prevăzută de autorități! Dacă mai era o persoană așezată, riscam ambele, amendă, că la asta se pricep românii, la amenzi! Și, măiculiță! era deja o doamnă, priponită între poșetă și sacoșă!

Cum îmi crescuse tensiunea, mi-a păsat prea puțin de vecinătate, mai ales că eram în aer liber, aveam, surprise! amândoi, măști, soare afară, praf, autovehicule fugărind văz-duhul...Din momentul în care m-am așezat cuminte pe marginea contrară a băncii, doamna a început să se foiască – nu cumva ...? M-am întrebat cum ar fi fost să fim înghesuiți întro bancă, dar nu de asta, de lemn, din aia care îți bate cuie în copârșeu!?! S-ar mai fi foit cineva?

Văzând că nesimțitul nu se ridică în prezența unei doamne, femeia, cu mult bun simț, s-a ridicat ea, și-a luat papornițele și s-a dus 7-8 metri mai pe spațiul verde, la soare, pesemne i-am luat razele la care se bronza. Și acolo, înegurată, a stat cele 23 de minute, până a venit micro-abuzul!

Și atunci m-a plesnit și pe mine ideea că ne-am pierdut,  cu coronavirusul și mama lui! și cea din urmă brumă de umanitate! Ca să vezi  - efect! Nici până acum nu debordam de omenie, propaganda virulentă și virusologică stingând și fărâma de suflet strivită pe altarele democrației: îl vedeai pe unul căzut și nu-ți păsa prea tare, îl lăsai acolo, posibil era beat! Acum e și mai și: e lat, dar nu te apropii de el nici mort, dacă are COVID?

Frumos am mai ajuns – nici lumânare n-o să avem la cap, când ne-om duce! Poate - o mască...! Ca toate măștile din fiecare zi!

ȘEFULE, ȘEFUȚULE, CE MAI FACI, DRĂGUȚULE?

 Șefule, șefuțule,

Ce mai faci, drăguțule?

Că de când s-a întors carul,

Parcă ești bătut cu parul!

Parcă stai doar pe urzici,

Vorbești rar, nimic, nu zici!

S-au dus zilele frumoase,

A rămas să lingi la oase,

N-arăta că nici nu-ți pasă,

Că nici boii nu-s acasă!

Parcă ai halit măcriș

Și vrei “pană de tufiș”.

Văd că repede-ai uitat

Cam pe cine ai „pupat”!

De-ai avea și stea în frunte,

Ești cu fundu-n două luntre,

Stai ciucit, pândind, de parcă

Te repezi în altă …“barcă”!

Și, precum cameleonul,

Înroșești, iar, telefonul,

Poate vin niște baștani,

Să mai stai alți 4 ani!

De-aia viața e gheboasă-

(Pentru unii, fructuoasă!):

Nu ai creier, nici habar,

Nicio râvnă, n-ai măcar,

Dar te-ai nărăvit, fârtate!

La smântână și la lapte!

Oameni pentru viitor -

Doar un “scaun”!

În locul lor!

 

LA MULȚI ANI, INIMIOARA MEA!

       Poți iubi o mie de lucruri: cerul, apele, copacii înfloriți, izvorul susurând, o lacrimă sinceră ce face concurență la o picătură de ploaie…! Lista e nesfârșită! Apoi poți numi oameni pe care îi iubești – sunt destui care ar merita s-o faci, poate că nici ei nu știu asta.

Nu poți iubi pe toată lumea la fel – ar fi imposibil! Deși unii așa cred, eu n-am putut iubi vreodată doi oameni la fel, pentru că nu există două persoane 100% identice. Poți, însă, să consideri asta în cazul copiilor tăi, pentru că ei sunt averea ta, parte din tine și moștenire!

Pe fiul meu îl iubesc ca pe un bărbat – fără smiorcăieli, fără pupături, doar o strângere fermă de mână, o îmbrățișare călduroasă…Mi se pare că l-aș jigni dacă m-aș apuca să-l mângâi sau să fac alte gesturi sub demnitatea amândorura. Nici cu fiica mea nu - mi permit gesturi din astea, dar cu ea e altă poveste…!

Astăzi e ziua ei, de aceea mi-am permis să divaghez nițel – LA MULȚI ANI, INIMIOARA MEA! Deși bătrânul arici e un țepos nenorocit, care se străduie să țină la distanță pe toată lumea, nu poate să trăiască fără țepoșii lui copii! Inima lui plânge când află că nici aceștia nu trec prin viață, precum gâsca prin apă -  fără să sufere din pricina celor din jur! Îmi spun că așa trebuie să fie, nu se poate altfel, dar nu mă împac cu gândul ăsta, cum nu se împacă cu el nici ceilalți părinți - pentru ce dracu’ ne mai chinuim, dacă copiii noștri trec inexorabil prin aceleaiași mizerii prin care am trecut și noi?

Dar putem fi fericiți pentru fericirea lor, să le fim alături când sunt supuși încercărilor și să le mulțumim că nu ne-au făcut probleme, că își văd de viețile lor și că nu ne sunt subiect de eternă meditație. Noi o luăm ca pe o desconsiderare, că nu ne țin la curent cu toate chichițele din viața lor, fără să ne gândim că poate așa vor să protejeze – de ce să ne încarce și cu ale lor?

Deși nu se vede, ziua de naștere a copiilor este sacră, a noastră - e vax albina! Pentru mine astăzi e zi de sărbătoare națională - e ziua fiicei mele! Și sunt alături de ea, la distanță de sute de kilometri, așa cum e și ea de fiecare dată, când e ziua mea. În toate zilele suntem alături unul, de celălalt, dar în zilele astea, suntem și mai aproape și ne spunem lucruri pe care, de obicei, nu ni le spunem! Ce? e secretul nostru!

Dar să știți că merită!

TOATE GÂNDURILE MELE BUNE, LA TINE ÎN SUFLET SĂ POPOSEASCĂ, INIMIOARA MEA! LA MULȚI ANI!

DECI – SE POATE!

    Acum câteva zile, cineva mi-a povestit despre familia ei aspecte care ar trebui să ne facă să medităm:

- Ai mei sunt din județul vecin. Mama are doar un frate, au fost doar 2 copii la părinți, acestora li s-a părut că și doi, sunt prea mulți. Spre deosebire de mama, care ne-a născut doar pe noi, două fete, unchiul și-a dorit mulți copii. Dumnezeu i-a dat 15! Nu știu cum a reușit, nici cum i-a crescut, dar nu s-a plâns niciodată. Și nici copiii!

Când au crescut, cu excepția a 3 surori care au rămas în sat, ceilalți, după Revoluție, au plecat la muncă  unde au văzut cu ochii. În satul lor pricăjit, cu glodul până la genunchi și apa murdară în fântâni, nu aveau de lucru! Majoritatea au muncit prin țări străine, în construcții. Mai veneau vara, acasă, în concediu și plecau cu inima strânsă, înapoi. Până când…!

Până când unul dintre ei a început să trimită bani în țară, cu limbă de moarte - să nu fie chelțuiți decât pe materiale de construcții! Uite lista! Că cine știe ce-o să fie și va trebui să se întoarcă acasă și să aibă unde sta. Avea de gând să-și facă o casă!

Anul următor, au hotărât să vină cam toți, în aceeași perioadă, în concediu. Cum au venit, s-au apucat de turnat betoane și de ridicat pereți, în timp ce alții dintre ei se ocupau de instalații, tâmplărie etc. În vara aceea au ridicat, la roșu, o casă cum văzuseră pe unde umblaseră!

Anul următor, casa era locuibilă și s-au apucat de următoarea. Și tot așa, până când toți și-au făcut case cum trebuie. Și fața satului devenise alta!  Atunci a fost nevoie să se facă și drumurile, și canalizările, și apa curentă! Că doar nu munciseră degeaba! Au bătut cu pumnul în masă și ce să vezi? le-a ieșit!

Cele de mai sus nu sunt poveste, dar vor ajunge basm, pentru că s-a ajuns că munca să nu valoreze ceva, totul trebuie să vină pe tavă, gratuit! Și, dacă se poate, să existe și-un sac cu nazuri, de cetățean European!