DECI – SE POATE!

    Acum câteva zile, cineva mi-a povestit despre familia ei aspecte care ar trebui să ne facă să medităm:

- Ai mei sunt din județul vecin. Mama are doar un frate, au fost doar 2 copii la părinți, acestora li s-a părut că și doi, sunt prea mulți. Spre deosebire de mama, care ne-a născut doar pe noi, două fete, unchiul și-a dorit mulți copii. Dumnezeu i-a dat 15! Nu știu cum a reușit, nici cum i-a crescut, dar nu s-a plâns niciodată. Și nici copiii!

Când au crescut, cu excepția a 3 surori care au rămas în sat, ceilalți, după Revoluție, au plecat la muncă  unde au văzut cu ochii. În satul lor pricăjit, cu glodul până la genunchi și apa murdară în fântâni, nu aveau de lucru! Majoritatea au muncit prin țări străine, în construcții. Mai veneau vara, acasă, în concediu și plecau cu inima strânsă, înapoi. Până când…!

Până când unul dintre ei a început să trimită bani în țară, cu limbă de moarte - să nu fie chelțuiți decât pe materiale de construcții! Uite lista! Că cine știe ce-o să fie și va trebui să se întoarcă acasă și să aibă unde sta. Avea de gând să-și facă o casă!

Anul următor, au hotărât să vină cam toți, în aceeași perioadă, în concediu. Cum au venit, s-au apucat de turnat betoane și de ridicat pereți, în timp ce alții dintre ei se ocupau de instalații, tâmplărie etc. În vara aceea au ridicat, la roșu, o casă cum văzuseră pe unde umblaseră!

Anul următor, casa era locuibilă și s-au apucat de următoarea. Și tot așa, până când toți și-au făcut case cum trebuie. Și fața satului devenise alta!  Atunci a fost nevoie să se facă și drumurile, și canalizările, și apa curentă! Că doar nu munciseră degeaba! Au bătut cu pumnul în masă și ce să vezi? le-a ieșit!

Cele de mai sus nu sunt poveste, dar vor ajunge basm, pentru că s-a ajuns că munca să nu valoreze ceva, totul trebuie să vină pe tavă, gratuit! Și, dacă se poate, să existe și-un sac cu nazuri, de cetățean European!