ZUM, ZUM, ZUMBALAILU!

Zum și za, zumbalailu!

Fu vrăjeală, asta fu!

Fu balamuc! Fu tărăboi!

Ne pricepem, doar, și noi!

Dup-o lungă relatare,

Risipită prin ziare,

Ridicată, la octet,

Și dublată, -n internet,

Tema s-a și răsuflat-

N-am găsit, ce-am căutat!

Pe un fond de iarmaroc,

Vrem să facem, noi, un troc -

Căutăm cimilitură

Chiar luând-o  pe-arătură,

Să găsim factorul cheie

Punctul G, ca la femeie!

Unde stă Forța și Brațul

Unde s-a mâncat cârnațul!

Asta-i datină străbună,

Unde lumea e nebună!

Zum și za, zumbailici,

Cum o dai, nu te ridici!

Cum o pui, așa nu zace,

Și nimic, nimic, nu place!

Zumba - zumba, zumbiloi,

Ăștia, frate, suntem noi-

Nu ne placem! Nu ne place,

Dar dorim zece cojoace!

Vrem desert, cu marțipan,

Dar fără să dăm vreun ban!

Ne-am făcut, Doamne, fudui,

N-auzim, ce vrei să spui!

Și, ca să mărim prosteala,

Ne mărim și-agoniseala!

Păi, dacă privim corect

Avem par, înfipt în rect,

Ne simțim superiori,

Nu stupizi, zăludi și chiori!

Credem că avem și sclavi,

Când suntem bătrâni, bolnavi!

Și-o facem, pe nesimțitul,

C-avem pâinea și cuțitul!

Pân’ atunci, nu ținem cont -

Un cuțit poate fi bont!

Nu mai taie, că-i tocit!

Și nu-i bun, că nu-i muncit!

Zum și zum! Zumbai-laina!

Trece viața! N-o lăsa

Să se suie-n vârf de claie

C-o să tot mănânci bătaie!

Când ți-o fi, mai rău, amarul,

Domnul nu bate cu parul!

Trebuie, să-ți amintești -

Toate-n viață, ...le plătești!

Zum și zam, zumbalaizum!

Toate-n viață, sunt doar scrum!

Sunt nisip și sunt himere,

Miere diluată-n fiere!

Lins, pe bot! Natură moartă!

Când ai dric sucit, la poartă!

Oare de ce ne-am pocit,

Și trăim, dintrun bocit?

Nu e, Sfinte! moștenirea!

Asta, omule, ți-e firea!

Zum, zum, zumbalaiza!

Trece viața! N-o lăsa

Să te-ncalece, și ea!

Chiar de ai vreo șapte case,

Tot ajungi un pumn de oase!

KINTESENȚĂ!

Iubirea e eternă, prin simplul paradox,

Că te apucă strechea, sorbind din Matrafox!

Când iei, precum prâsnelul, viteză, ca furnica,

Și dragostea te roade, precum lumânărica!

Nu vezi nici zeama popii, nici ugerul turbat,

Când dragostea te prinde, și-apoi, te lasă lat!

Nu mai găsești cuvinte, din cele care ard,

Dacă nu ai provizii, crezându-te bastard!

Oh! dragoste nebună, cu toți copiii tăi,

Mi-ai răsădit, în suflet, covor de zurgălăi!

M-ai osândit la ocnă! Mi-ai dat, cu  mir, la nas!

De o să dorm pe coadă, în loc s-o iau la pas!

Mă simt ca o legumă! Și dinții, clănțănesc!

Ah! mamă! Oh! iubire! De dor, mă prăpădesc!

Nu văd icoana vie și chipul luminos

Care m-a fermecat tomnatic, lăsându-mi garda, jos!

Nu mai visez himere, nici amplu piedestal,

Pe care înălțat-am un suflet de șacal.

Mă simt precum Hercule, cu leul din Nemeea,

Când, pe furiș, zăbavnic, îmi tot privesc Femeia!

Și inima îmi bate, precum șapte păcate,

Când mă hlizesc la Dânsa, călcând în oale sparte!

Credeam că sunt de stâncă! Cu suflet de oțel!

Ei, na! că sunt de ceară! Și toți suntem la fel!

Mă torn în forme dure, textură - de clătite!

Iubirea-mi dă târcoale, pe schele obosite!

Mă uit printro lunetă, la tine, ajungând,

Mi-e sufletul - o harpă! Mă culc, cu tine-n gând!

Și mă trezesc alene, cu-același gând sălciu,

Că-n viața care vine, cu tine, n-o să fiu!

Și o dulce amintire, mai las în voia sorții,

Iubirea? S-o mânânce, cum au mâncat coioții!

Ce dar rămâne, oare, când ne-om privi prelung,

Când din răceala vieții, la tine n-o s-ajung?

Ce spui? te-ncrunți, că vorbele-mi sunt triste?

Ah! da! ar fi frumos - iubirea să reziste!

Mumificat, în zdrențe, cu ochii cât sarmaua,

Nu cred că-nteresează, cum s-a lungit pelteaua!

Ne păcălim, trufași, când facem ca iubirea

Să treacă, păcătoasă, fiind ca nemurirea!

Ne bucurăm, dulceag, când ea apare-n zare,

Și plângem cu suspine, când, iată! că dispare!

Nu-i singura povară, de care nu ne pasă,

O vrem, să stea cu noi, dar viața nu ne lasă!

Și-atunci, ce rost mai are? Când nu știm să trăim,

Purtând, cu noi, în suflet, tot ceea ce iubim?

DOAR O VORBĂ, SĂ VĂ SPUN...!

Nu știu ce-și închipuie unii, dar își închipuie prost: orice efort, de orice natură, consumă energie! Poate de aceea, din ce în ce mai mulți, nu-și mai bat capul cu guvizii, orcile și rechinii purtători de urechi înfundate! Plecând de aici, Ariciul are o problemă de suflet – de ce-o fi dumnealui, așa prost, de-și bate gărgăunii pentru populație? Ah! nu! când s-a apucat de scris, a dorit să scrie pentru el, nu pentru statuia ecvestră pe care o visează orice țugulan! Ariciul a descoperit că, doar așa, se putea defula și refula, așa poate să supraviețuiască întro lume care devine, din ce, în ce, mai rea și mai stupidă! Și nu din cauză că Ariciul ar fi rupt din coapsa lui Jupiter, sau, mă rog! din prin zona coapsei lui Jupiter Olimpicul!, ci pentru că tot timpul a considerat că majoritatea gîndește ca el, nu cum se zvonește, că minoritatea pune stăpînire pe proasta asta, de majoritate!

Cum socoteala din târg, nu se potrivește cu cea de-acasă, în condițiile în care fiecare își scoate socoteala proprie, pe unde apucă, dreptul guițătorului român va fi invocat de fiecare dată, când nu va fi nevoie. Nu mai vorbim de norme de valori, că ni se usucă gura și cerebelul. Dar de elementarul bun - simț, se mai aude ceva? Ăla, pe care îl criticăm cu toții, pentru că există, dar lipsește cu desăvârșire? Ha? E-n pod, la uscat?

Se vede că-s nervos? Îmi trece, până la nuntă, că doar tot ce vedem astăzi, sunt de mii de ani (lumină), nu-s de ieri! Ne mirăm de lucruri banale, care sunt în firea omului de când se juca cu maimuțele – ăla, nu! ăla, nu!

Pe direct – dacă cineva își închipuie, barem în somn, că Ariciul postează ce-au scris alții pe FB, se înșeală amarnic! Nu zic, ar mai fi postări cu subiecte asemănătoare, că doar trăcănim, cu toții, pe aceleași poale-n  brâu, dar “creația” este proprie! Cine vrea, să încerce să scrie la fel, n-am nimic împotrivă, toți avem ceva în noi, care ne definește sau care ne apropie, iar libertatea de a spune prostii, este, încă, la liber, sau pe-aproape!

Însă nu mai dați cu cartofi și ouă stricate, în Țepos! Până nu știți cât de greu e să scrii despre lucruri care-ți frâng sufletul, doar când te gândești la ele, nu aveți dreptul să judecați! Malaxorul vieții stoarce prea multă energie din tine, când ți se rupe inima, atunci când înțelegi că te zbați degeaba, lumea fiind anapoda!

Sub imperiul manipulării sistematice, cădem pradă istericalelor și supraaprecierilor! Deși lupt din toate încheieturile, să nu trec pe invers și să mă dezic de oameni, parcă ar fi mai binișor cu varianta asta! Am plecat de la dragostea mea pentru oameni și, iată! nu mai am mult și renunț! Poate din cauză că oamenii, spre deosebire de animale, nu mai știu să facă diferența dintre bine și rău, dintre bunătate și răutate, dintre dragoste și ură! Știți ce greu e să stârnești râsul, când ești aproape să dai în plâns? Dacă nu știți, nici să nu încercați!

Deși copiii care se nasc, sunt mai ageri și mai mobili, decât noi, omenirea pare că merge spre involuție – tocmai din cauza vitezei cu care circulă înformațiile! Nu mai stă nimeni, să analizeze care-i bună, care, nu, și-și dă cu mucii-n fasole! Să ne închipuim – când  Pizarro descinde în America, amerindienii, uitându-se pe Goagle, încep să facă mișto de el, confundându-l cu o varietate de pizza. Sau conchistadorii, din același sursă, nu mai sperie pe nimeni, cu caii lor, tipii de prin preajma locului având cunoștințe despre creșterea cabalinelor de rasă! Să nu mai vorbim de apariția roții, pesemne descoperită de vreunul care-și făcea bicicletă! Poate de aia s-au făcut descoperiri sau invenții, că nu erau mocca, pe Net!

Noi suntem copiii FACEBOOK-ului și ale rudelor sale de sânge! Băgăm lingura, în urechi, cu ochii chiombeliți în ecran! Unde lucrurile par ușoare și chiar hilare, pentru că nu-s palpabile! De aceea, suntem niște critici excelenți, doar că nu ne găsim nasul plecat la plimbare! Lumea a devenit un ocean al iluziilor, iar munca, râsul curcilor!

Și ne-am făcut răi! Și ne mai facem!

INVIZIBIL!

- Doamne! fă-mă invizibil! Să nu se mai uite lumea, la mine, ca la urs! se ruga, de mic copil, Bil cel Nătâng ot Smântânești. - Oricum, nu mă ia niciunul în serios, așa că, mai bine invizibil!

Dumnezeu, sătul să tot îl audă că se smiorcăie, îi făcu pe plac și-l transformă în omul invizibil.

Bil mulțumi Cerului că nu l-a ascultat când a cerut să fie, vorba bancului, alb și să vadă femei goale!  Că ajungea WC! 

Era invizibil și putea face ce vrea, fără să fie prins! Nu era timp de pierdut și s-a ascuns întro sală de clasă, unde nu pășise decât de două ori în viața lui. A asistat, docil, la prima lecție de educație civică, de unde a înțeles doar că, în viață, trebuie să treci cât mai șters, dar respectând regulile pe care cei foarte vizibili, le calcă-n picioare. Când a început ora de muzică, s-a fofilat afară, cum făcea de obicei, uitând că nu mai trebuie să se ferească, fiind invizibil! Știa că el nu cântă, ci rage, și nu putea trece neobservat!

Ajuns în stradă, invizibilul din el era cât pe ce să fie călcat de o duzină de mașini. Asta nu reprezenta ceva - chiar de ar fi fost vizibil, și tot ar fi trecut peste el! Abia acum se miră - unde s-or fi grăbind vizibilii ăștia? Apoi își aminti că și el se grăbea la fel!

Deodată! se întoarse și intră în garaj – de ce o fi mergând pe jos, când are mașină? Urcă la volanul mașinii sale și chicoti vesel - nu se zărea în oglindă! Porni, rulând cuminte și bine dispus, dar nu ajunse prea departe și o șoferiță aproape că intră în el – rămăsese cu gura căscată, văzând mașina fără șofer! O lăsa să iasă din autovehiculul proptit în pom și băgă viteză - iată că invizibilitatea nu era chiar întotdeauna o binefacere!

Ajunse fără încidente la Asociația Vidanjorilor Independenți, unde era om se serviciu. De data asta intră cu pași mari, trântind ușa de la intrare, nu cu capul între umeri și cu coada-ntre picioare, cum făcea de obicei. Se pare că nu-l văzuseră, deși, la un moment dat, cei prezenți în hol se opriseră din discuție. Ah! ușa trântită își făcuse efectul! Și cât visase să facă asta, să rupă ușa, dar să-l vadă toți!

Urâciosul său șef nici nu ridică ochii la el! Nu și-i ridica nici când venea la serviciu! Doar când Bill întârzia, urâciosul ridica capul și urla la el, că-l dă afară, să mânînce paie din troacă! Îi convenea să-l bruftuluiască pe Bill, șeful fiind ginerele președintelui! 

- Na! mă amărâtule! că nu mai poți spune ceva, nu mă  mai vezi! gândi Bill, strecurându-se pe ușa care dădea în camera Soficăi.

Aceasta dormea cu gura deschisă  și-i curgea balele. Bill simți ce nu simțise niciodată – zăpăceală! O iubea în taină pe Sofica, nu îndrăznea să-i spună un cuvânt, iar aceasta își bătea joc de el, foindu-se prin preajma lui, pînă i se ridica și părul de pe glezne, de excitat ce era!

Numai că o văzuse trează, fardată și rujată, nu sforăind ca un mistreț, cum făcea acum! Brrr! ce urâtă e! Deschisese ea, ochii, când el intrase, dar cum nu văzuse pe cineva, trecu, din nou, la mânat porcii, la jir! "Mama mă-sii! de viață! ai o părere despre un om și, devenind invizibil, vezi cu cine te înhăitezi!"

Până pe seară, Bill parcurse multe etape din viața lui de invizibil, dar nu mai era așa încântat: își bătuse joc de toată lumea, pînă când îl mușcase nenorocitul ăla de câine, nu înainte de a-l uda pe Bill, la rădăcină! Fusese nevoit să umble cu pantalonii uzi, pata fiind foarte vizibilă, până se dezmetici și tăie cracul de la cei mai frumoși pantaloni ai săi! Fiind zi de curățenie, nu mai puțin de trei gospodine scuturară covorașele, în capul lui, iar o alta, chiar și olița! De! nu se zărea nimeni pe stradă! Sub stratul de praf respectiv, parcurse câteva străzi, până când trecură cei de la curățenia orașului și-l spălară sârguincios. Fu nevoit, de astă dată, să renunțe la hainele ude, care îl dădeau de gol, uitând că era, încă, primăvară timpurie.

Ajuns acasă, se strecură pe ușă, crezând că invizibilitatea îl va feri de cotcodăceala nevestii, dar se auzi întrebat:

-Ai luat banii? Dacă i-ai luat, dă-i încoace, că au venit niște facturi!

Bill rămase năuc – cum? îl vedea? Reuși să întrebe:

-Mă vezi? Nu sunt invizibil?

-Oi fi tu, invizibil, dar dă banii încoace! Sau nu știi că, oricât te invizibil ai vrea să fii, când are cineva nevoie de tine, te găsește și-n gaură de șarpe!  Iar când e nevoie, să primești, ești ultra - invizibil! Și, apoi, puți ca de obicei, a prost!