VORBA LATINULUI – GURA PĂCĂTOSULUI...!

 Rashid săpa în pivniță după morcovii puși az’ toamnă, când săpăliga lovi o lespede dură, scoțând scântei! Pe numele lui adevărat Oblio Cocârț, porecla de Rashid venea de la cartea aia cu Seherezada, singura pe care o citise, pentru că împuiase  capul tuturor cu erudiția sa, auto-proclamându-se califul Hartan-al-Rashid ot Torpilați!

După cum spuneam, rectus! scriam, cele scântei îi dădură de gândit, mai ales când își aminti că beciul fusese ridicat de bunelul său, Buerebistus, din ce-a mai rămas din fosta cetate dacică de la poalele săltate ale dealului natal. Adicătelea, fusese confecționat din lespezi de piatră și, ca treaba să curgă mai ușor, fu înălțat direct peste o groapă veche, tot din piatră, unde nimeni nu avusese interesul să vadă ce-i în ea! Acum, însă, odată cu scânteierea sus pomenită, se auzi și-un oftat, cam în genul unui bătrân frecat serios  de spondiloză, icter negru și hernie de disc. Curios, pentru prima oară-n viața lui, Rashid văzu negru înaintea ochilor, pentru că cineva se descoperise, între timp, trăgând deoparte lespedea ce-i ținea loc de plapumă! Din genunea proaspăt iscată, răsări un cap mumificat, care întrebă, cu glas cavernos:

- Unde mă aflu?

- La mine-n pivniță, ce, ai greșit direcția? îl informă Rashid, nemulțumit că, în locul acela, era sigur, își îngropase morcovii, și nu fețe-palide!  

-  Ce bine e să vezi încă o dată razele de soare! glăsui Cap- de Cretă, extrăgându-se din sol și scuturându-și ciolanele. Unde naiba, vede ăsta soare-n beci? se miră Rashid, dar nu-și trădă surpriza!

- Băi geților, voi nu vă uitați pe unde construiți și ce anume? se revoltă Chip de Ceară. -Nu v-ați uitat că eu mă chinuiam să ajung la Roma, pe sub pământ, că m-așteaptă Aurelian, împăratul? V-ați apucat, după Casus foederis (cazul de alianță)! să construiți pe seama poporului roman!

- Lasă, bă, casa cu foetaj, c-ai nimerit la oameni serioși! Dar nu crezi c-ar fi corect să-mi spui cine presupui ca-i fi?

- Sunt nobilul Marcus Bellus Fidellis, senator roman, trimis de Împăratul Aurelian, să retrag trupele din Dacia! Tocmai ce m-a toropit somnul, că m-am trezit blocat sub pământ și, de atunci, tot sap! Ut piqnus amicitiae (În semn de prietenie)! 

- Lasă vrăjeala cu un picuț de amiciție, că noi prieteni n-am fost niciodată!

- Nunc pro tunc !(Acum pentru atunci)! Pot să spun că Ad oblectamentum et non quaestum  (Pentru plăcere și nu pentru folos) am venit pe aceste meleaguri!

- Tu să nu vorbești chineză cu mine, că am înțeles unde bați cu nucii turcești, dar obleți nu avem prin apele noastre, chestia e să-ți placă macroul congelat!

- Am vrut să spun că am venit în Dacia doar pentru plăcere și nu pentru folos! Dar voi nu sunteți și latini, că după cucerire, ați procedat românește, ați șutit din limba latină cât ați putut? Eu vă dau Osculum pacis (Sărutul păcii)!

- Noi, cu bolile venerice astea noi, nu prea avem de-a face!

- Sunt surprins, nu reacționați la sărutul păcii? Pax orbis terarum (Pacea întregii luni) să vă fie în suflet!)

- Vax orbilor tereștri, asta spuneai? adică ne faci și chiori?

- Mos maiorum (Obiceiul strămoșilor) a dus la nefasti dies! Obiceiul neamului a dus la zile nefericite!

- Și maieul meu a fost nefast, era să mă prindă la furat! se agățase-n gard!

- Nimis ultra (Nimic peste măsură), totul e ab orem ad aureum (discret), împreună usque ad finem (până la capăt)!

- Nimic ultragiant, de la orez, până la aurit, ne ușchim la final? Ce tot bolmojești!

- Malus pudor (Rușinea prefăcută), doar un pax in bello (război de formă)!

- Malul pudorii arată frumos? Poate Malul Putorii, o știu eu pe una...

- Voi chiar nu știți limba strămoșească, limba latină cea plină de dictoane?

- Sincer, parcă am auzit ceva-ceva la școală, dar au scos-o din programă, cică limbile moarte nu-s căutate, ci doar limbile vii!

- Homo multarum litterarum (un om cu vastă cultură)...?

- Fără vrajă, sunt hetero sexual! Multă literatură gay? Eh! am nimerit-o?

- Poate nunc aut nunquam (acum ori niciodată)...?Ardentia verba (vorbe care ustură)...?

- Tot cu nucii nimănui! Verbe ardeiate?

- Ce-a făcut împăratul sui generis (în felul său)? Că n-ați înțeles nimic! O! TEMPORA! O! MORES ( CE TIMPURI! CE MORAVURI!)!

- Lasă că te-am temperat destul, poți să mori liniștit! Și acum, marș la locul tău! Data viitoare, când ieși, să vorbește spaniolă, după ce culegi căpșuni!

Scurte povești CHIAR pentru copii - PAPAGALUL ÎNȚELEPT!

(NEW!) Dănuț  avea de toate: o mamă, care-l scărpina după urechiușe și-i dădea lăptic cu porția,când era mic! Mai avea și-un tată, care, atunci când nu adormea cu capul pe trotinetă, chiar se juca și cu el! Mai avea și doi bunici, cu și fără barbă, și două bunicuțe, care-l pupau de fiecare dată atât de mult, încât îi înroșeau obrăjorii! Și multe jucării, cu care nu știa să se joace!

Lui îi lipsea ceva - o pisică, dar spunea mama că lasă păr mult  și  lui Dănuț nu-i place părul deloc! Sau un câine! Dar și ăla are păr, și mai și latră când Dănuț trebuie să facă nani! Mai bine o veveriță! Dănuț vrea o veveriță, dar nu știe cum arată veverița!  Are, cumva, pedale, ca mașinuța pe care i-a dăruit-o unchiu-său și pe care tot unchiul a stricat-o?

Asta este! trebuia să aibă și el pe cineva de tras de urechi, de limbă sau, măcar de dat cu piciorul în ăla, ce-o fi fost ăla!

Problema o rezolvă fratele lui mai mare, care îi dărui o colivie, cam cât Dănuț de mare, și, în interior, o arătare galbenă, pufoasă și moțată!

- Să nu spuneți că nici papagal nu ne trebuie! sări fratele, simțind că mama ar avea ceva de spus.

Așa primi Dănuț cadoul pe care îl dorea! Numai că pufoșenia se uita urât la copil, care ajunse să-l viseze! Iar Dănuț o păți - trebuia să hrănească, zilnic, papagalul, cu semințe! Trebuia să-i dea și apă, și mai trebuia să-i curățe și colivia! Cam multe pentru mititel, așa că, după, trei zile, se plictisi de papagal, mai ales că nici acesta nu vroia să se joace cu el, mai bine se uita la televizor!

Dănuț hotărâ să lase ușa la colivie deschisă, să zboare gălbiorul afară  și astfel să scape de el și de grijile care i le făcea!

Așa și făcu, numai că papagalul privi ușa deschisă, apoi întoarse capul și continuă  să privească un desen animat, la care ar fi fost normal  să se uite Dănuț!

Copilul, văzând că pasărea nu vrea să facă ce dorea el, băgă un băț printre gratii și-l împinse pe papagal, mai - mai ca acesta să cadă de pe leagănul pe care stătea.

- Nu vrei să stai cuminte? auzi, uimit, Dănuț, că-l întrebă pasărea.

De uimire, copilul căzu el de pe scăunelul pe care se urcase, ca să ajungă la colivie.

- Ușurel, băiețaș!  că faci buba mare! continuă papagalul să râdă de el!

- Tu! tuu! vorbești?!? întrebă Dănuț, bâlbâindu-se de emoție.

- Sst! Să nu te audă cineva! se răsti pasărea la el. –Ce credeai tu, că-s prost să ies din colivia unde sunt în siguranță, unde sunt hrănit la timp și-i și curat, ca să mă mănânce  vreun cotoi? Tu ai ieși din casă, ca să te calce mașinile, să  te lovească oamenii  și să nu găsești nimic de mâncare?

Dănuț, care și-așa se încurca în limbă, deoarece nu învățase, încă, să vorbească ca un om mare, nu prea avea ce să spună, pasărea fiind mult mai guralivă decât el și mult mai înțeleaptă decât copilul!

Anii au trecut, Dănuț  a crescut mare, i se spune acum doar Dan! Prietenia lui cu papagalul, care  mai trăiește și astăzi, a rămas secretul lor, nu mai cunoaște nimeni că pasărea vorbea și că-l învățase pe Dan multe din cele pe care acum le știa!

Sau doar i s-o fi părut?!?

Scurte povești CHIAR pentru copii - JUCĂRIA MULT VISATĂ!

 Alex își dorea mult, mult! un frățior, dar părinții lui credeau că doar nu are cine să se joace, așa că i-au cumpărat tot soiul de jucării. Însă Alex se juca puțin cu ele, apoi se apuca să le desfacă, până ce nu mai rămâneau decât bucăți din ele.  Și uite-așa! s-au adunat 3 saci de jucării stricate, pentru că Alex nu vroia nici să se despartă de ele, chiar așa cum se găseau! Mai mult, nici să le împartă cu un alt copil nu vroia, încercaseră o dată s-o facă, dar copilul se puse pe urlat, făcându-i să renunțe.

Într-o zi, însă, Alex, rămas singur în camera lui, răsturnă toate jucăriile  și se apucă să le sucească și să le învârtească, fără niciun înțeles și fără să reușească să ajungă la un rezultat. Când a intrat tatăl său în cameră, copilul stătea nemișcat, privind movila de resturi. 

- Vrei să te ajut? îl întrebă tatăl, dar copilul dădu din cap că NU! Necăjit, acesta ieși și se duse în bucătărie, unde îi povesti mamei starea ciudată a lui Alex. 

Copilul mai stătu câteva clipe și, dintr-o dată, alese mai multe bucăți de jucărie, după care încercă să le dea o formă, dar iarăși nu reuși! Întristat, adormi pe covor.

Se trezi într-o căsuță din trunchiuri de copac, construită chiar în vârful unui stejar bătrân. În interiorul căsuței se găseau  2 scaune, o masă și-un dulăpior atât de mic, încât Alex părea un un uriaș. Nu apucă să se întrebe cum și de ce ajunsese acolo, când, iată, de afară se auzi un cântec vesel și , nu peste mult timp, intră pe ușă un roboțel, a cărui urechi erau atât de mari, încât se putea înveli cu ele. Văzându-l pe Alex, făcu câțiva pași înapoi, mai-mai să cadă din copac, dar se opri în ultima clipă și spuse:

-Ai venit, în sfârșit! Te aștept de multă vreme, aproape că nu mai credeam că vii! Cred că te miri,  te întrebi de unde te cunosc! Află că, de când sunt eu, mi s-a spus că doar asta trebuie să fac, să te aștept, pentru că tu m-ai creat, datorită ție exist!

Alex continua să-l privească, doar ochii arătau că se bucură! Acum înțelegea cum trebuia să arate jucăria mult visată, pe care încercase s-o facă din bucăți! Numai că roboțelul nu avea astâmpăr deloc, se mișca foarte repede, astfel că acum era aici, după care era dincolo, parcă  aluneca  prin căsuță ! Ori Alex dorise mereu o jucărie care să-i țină de urât, care să facă doar ce vroia el și de care să nu se plictisească! Supărat, încercă să-l apuce de un braț, ca să-l oprească, dar brațul se rupse! Mai încercă și cu celălalt, dar păți la fel! Roboțelul nu mai arăta la fel de frumos, ca la început, dar Alex își dorea prea mult un prieten, chiar unul de jucărie, astfel că îi puse piedică, încercând iar să-l oprească!

Dar vai!  roboțelul se dezechilibră și căzu din copac! Alex se repezi să-l prindă, dar nu reuși, așa că acesta se făcu bucăți, care săriră în toate direcțiile!

Și atunci copilul se trezi din somnul care-l cuprinsese mai devreme! Uf! fusese doar un vis! Dar de ce era, totuși , trist? și în mintea lui de copil se iți un gând- pentru prima oară i se îndeplinise o dorință, iar el n-a știut  să păstreze ceea ce obținuse! Și tot pentru prima oară pricepu că lucrurile pe care le iubești, nu le strici, pentru că niciodată nu vor mai fi la fel, ca să-ți bucure sufletul!

-----------------------------------------------------------

MESAJ CĂTRE CITITORI-CINE RÂDE LA URMĂ..., RÂDE CU CIUDĂ!

Ariciul tocmai meditează la expresia “râzi ca prostul”! Care o fi diferența între râsul prostului și cel al deșteptului? Are fața mai schimonosită, îi iese limba printre dinți? Salivează, dă ochii peste cap? Ah! se referă la râsul degeaba, dacă nu la râsul carpatin, că din  ăla n-a rămas decât râsul lumii! Ariciul își vâră o gheara-n gât, deja gestul a devenit obsesie, și-și completează imaginea de ansamblu:

Râsul n-a omorât pe nimeni, cel puțin în mod oficial! Românul recurge la râs mai des ca alte nații, direct proporțional cu supărarea pe care o resimte, invers proporțional cu  nivelul său de trai! Când eram arici-copil și copil-arici, nu râdeam deloc, obicei care mi-a rămas și astăzi. Când am devenit doar arici, mi s-a oprit râsul în gât, să mă sufoc de râs, nu alta! Asta nu înseamnă că nu sunt în stare, dar, mai ales, că nu iubesc oamenii, cu toate defectele și calitățile lor! 
A râde pe seama cuiva nu este întotdeauna o dovadă de dispreț, un aer de superioritate plin de venin, ci chiar dovada că îți pasă de acel cineva! Cea mai crudă răzbunare, din punctul meu de vedere, este ca cineva să-ți fie indiferent, să-l tratezi de parcă-i mort, îngropat, cu lumânări la cap și cu ceară-n urechi!  Dacă treci pe lângă el/ea, calci piciorul care-i aparține și care stă în mijlocul drumului și te uiți să vezi care cioară zboară mai sus, fără a da semne că ai băgat de zeamă cine urlă de durere, e supremul gest al răzbunării umane! Din nefericire, gesturile de acest gen îți fac tot ție rău, ura naște ură, naște durere, se puiește ca boală! Lu’ ăla s-ar putea să nu-i pese, dar tu vei rămâne cu s(e)chelele până în vârful cerului! 

Am  devenit enervant, susținând teoria precum că ăl de râde de altcineva, pe motiv de defect, este fericitul posesor al defectului respectiv! De ce? Pentru că a găsit pe cineva mai abitir ca el, arătându-l cu degetul pe ăla, speră să scape nedetectat! Facem o probă? Luați drept studiu de caz un cunoscut, puneți-l să critice pe cineva și, dacă îl cunoașteți bine, comparați-l cu subiectul! Sută-n mie că are defectul pe care îl critică! Aoleu! și eu care critic pe toată lumea, v-am dat pontul, m-am des-conspirat! Da’ vă dați seama ce monstru pot fi eu, cu atâtea defecte? 

De fapt, nu asta e problema, ci cât conștientizăm câte bubuțe pe mm pătrat avem fiecare, să mai radem din muștiuc! Bine ar fi să le descoperim înaintea celorlați, să le tăiem macaroana cu fracțiuni de secundă înainte de a ne lua peste picior. Și, dacă ne-am învârtit în jurul cozii, ia s-o apucăm cu dinții din față- nu cumva așa râdem tot de noi înșine, că doar n-om fi scutiți de medic?!?

Ăsta ar fi secretul râsului? Sau se mai adaugă și descărcarea, trăsnetul mușcător al multor probleme adunate? Ce-ați zice de efectele pe care le –ar avea bătaia de joc, dacă ar fi tratament la mârlănie? Nu ar trebui să râdem tot timpul, poate ne-o fi mai bine?

Când am dat de cărți și de citit, am dat și peste o povestire interesantă, nu mai țin minte unde  a fost publicată și cine a scris-o, n-o să intru în detalii, dar era despre cel mai vestit clovn din lume. Pe scurt, oamenii râdeau de jocurile și vorbele lui, considerându-l cel mai fericit om din lume. Cu fața lui vopsită și cu gura până la urechi, te lăsa să crezi că nu poți trece fără să râzi de el, fiind el însuși dovada veseliei poznașe. Mare a fost mirarea unui ziarist când, căutându-l la rulota  unde  se demachia, a găsit un bătrânel trist, cu ochii în lacrimi și cu nervii la pământ. Când l-a întrebat de ce plânge, tocmai el care, aduce bucurie în suflet! se pare că ar fi răspuns că e îndurerat când își dă seama cât de tristă e viața și cât de puține bucurii sunt în ea! El, cu atât mai mult, vede cum stau lucrurile, tocmai pentru că zilnic râde de ele!

Consolarea lui stătea în faptul că, ironizându-i pe alții, scotea la iveală, spre bucuria publicului,  relele care ne guvernează ! 

La fel se întâmplă și cu asimilarea de cunoștințe noi, cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama cât de prost ești! Pentru că acele noi cunoștințe te fac să înțelegi că nu vei cuprinde niciodată tot, vor rămâne atât de multe de învățat, cât pentru o sută de vieți, la un loc! De aceea să-i înțelegem pe cei care renunță de la început, nu-și mai fac procese de conștiință că ar putea deveni proști! Mai puțin și mai subțire, cheie a succesului!

Ariciul NU URĂȘTE OAMENII, URĂȘTE DOAR SITUAȚIILE JENANTE, ALUNECOASE, MURDARE! NU PENTRU CĂ EL ESTE UN MODEL, CI PENTRU CĂ ȘI-AR DORI ASTA, SĂ DEVENI MODEL! SLABE ȘANSE! DAR NU, DOAMNE FEREȘTE, FOTOMODEL! ARE O PĂRERE PROASTĂ DESPRE IMAGINEA LUI, NU DOREȘTE COMPLETĂRI!ȘI NICI NU E INDICAT SĂ TE IEI DUPĂ CUM SE CARACTERIZEAZĂ ALȚII, SUNT SUBIECTIVI!

CUM AR FI O LUME FĂRĂ OGLINZI???