DOAR O PÂINE!

  Sandu avea 4 copii, trei băieți și-o fată. Tocmai când credea că pune sculele în pod, venise și fata, prea o doriseră amândoi!

  Mezina era răsfățata familiei, cu toate că frații cam mârâiau împotriva ei, dar, cu toate astea, îi făcea pe plac, oricât de ciudate ar fi fost dorințele ei.

     Amândoi la o doua căsnicie, Sandu și Ilinca făcuseră copiii târziu, după ce se tot frământaseră dacă n-ar fi prea târziu pentru copii, nu pentru ei, se gândeau că, atunci când va avea cel mai mare 20 de ani, ei vor avea peste 50, vârstă la care alții sunt bunici. Și cum să iasă ei cu cei mici pe stradă, să zică lumea că au ieșit cu nepoții?

   Până la urmă, s-au hotărât și iată rezultatul! Ba, când se ivise fata, mama crezuse că făcuse toxiinfecție alimentară, au era menopauza, dar, când colo, ieșise o năzbâtie de fată!

Sandu simțea că îmbătrânește, puterile începuseră să-l lase, iar copiii erau, încă, mici!

    -Poate o da Dumnezeu să-l văd pe cel mare la pâinea lui! spunea  din ce în ce mai des, în timp ce vremea trecea și urmașii creșteau. - Poate am norocul să ajung să văd măcar unul la primul lui salariu! Și din prima lui leafă, să vină cu o pâine acasă, să mănânc și eu din pâinea lui!

   Timpul a trecut și fratele mai mare  a plecat de-acasă, terminase școala și se angajase la o fabrică de încălțăminte. Lunile au trecut, a venit de câteva ori acasă, dar a venit cu mâna goală și a plecat cu ea plină. Sandu a tot așteptat pâinea aia, dar nici vorbă de ea!

   -Poate dă Dumnezeu și - l văd și pe cel de-al doilea la pâinea lui, să mai răsuflăm și noi ușurați! spunea acum Sandu, fără să mai continue cu speranța legată de prima pâine!

    Veni și ziua când următorul de pe listă plecă și se apucă de muncă, paznic la o atelier de croitorie. Sandu așteptă prima vizită a fiului, dar acesta veni cu o sticlă de vin, pe care o bău trei sferturi tot el!  Sandu nu bău deloc, ficatul lui se răstea la toată lumea, mai-mai, să-l dea gata! Nici următoarele vizite nu aduseră îmbunătățiri situației, ba parcă fiul nu mai aducea nici măcar un măturoi cu care să se curățe pe picioare!

      Sandu își luă a doua slujbă și jură că pe următorii copii îi va trimite la facultate! Poate vor avea alt viitor, nu ca a lui, al nevestei sale sau a fraților mai mari.

   Cel de-al treilea frate plecă, așa cum vroia Sandu, la facultate! Anii au zburat repede și băiatul a devenit doctor veterinar! Sandu și ai lui s-au bucurat, cel puțin ăsta nu va muri de foame, va avea tot timpul ceva de pus pe masă!

     Prima dată când veni acasă, după prima leafă, proaspătul medic aduse o pisică pentru soră-sa și un câine, pentru restul familiei. Pasămite, erau animalele lui, dar nu avea unde să le crească, așa că, pentru o vreme, le lăsă acasă la părinți. Apoi uită de ele, iar ele se obișnuiseră cu mediul! Oricum, nici Sandu nu le-ar mai fi dat, deveniseră de-ai casei și, în plus, le aminteau tot timpul de fratele și fiul care, de  ocupat ce era, uita chiar să mai telefoneze, din când în când.

     Sandu nu mai spunea nimic de prima leafă a copiilor săi, bine că erau sănătoși și pe picioarele lor! În schimb, ofta mai des, odată cu genunchii care începuseră să scârțâie pe mai multe voci.

    În sfârșit, veni și ziua când fiica sa termină facultatea și deveni farmacistă! Ultimul copil zbura din sânul familiei, care acum număra nu mai puțin de 8 pisici și-un câine!

      Ancuța, însă, beneficiase de toate oftaturile tatălui ei, așa că se gândi să-i facă o surpriză - la prima leafă cumpără un tort mare și se duse cu el acasă, la părinți!

    Sandu privi tortul, o privi în ochi și oftă cât putu de tare, apoi îi zise:

     -Fata tatei, de ce ai dat tu atâția bani pe tortul ăsta, că nu-l mănâncă nimeni? Noi suntem prea bătrâni și prea bolnavi, nu ne trebuie tort! Mulțumesc că ai ținut minte de dorința mea, dar voi nu ați înțeles ce vroiam eu! Nu-mi trebuie pâine, am și eu! Nu-mi trebuie tort, prea mulți bani aruncați în vânt, iar vouă vă trebuie de-acum fiecare bănuț! Dacă vroiam să vă bag la cheltuială, ceream icre negre! și-așa nu știu ce gust au! Era vorba doar de un simbol, ăla că am copii la pâinea lor!

FIECARE CU POVESTEA LUI!

    Marcel e bogat, are prea mult, chiar el o spune! L-a pus ambiția la încercare și, din muncă multă și multă chibzuială, a făcut ceva avere. Are ditamai căsoiul, așa zice el! căsoi, de fapt, o vilă cu magazin la parter și locuință, etajele superioare. Și-a făcut chiar și piscină-n spatele casei, să vâri un elefant în ea, și nu stă înghesuit! Căsuța lui l-a costat altă avere, are 8 camere, două băi, 2 bucătării, un living cât o sală de cinema, iar garajul l-a construit drept hangar pentru turbojeturi. Când a terminat de mobilat, a constatat că banii strânși în douăzeci și cinci de ani abia îi ajunseseră pentru strictul necesar.
     Prietenii râdeau în spatele lui, parte, pentru că ei nu fuseseră în stare să ridice un coteț cu mansardă, parte, pentru că nu înțelegeau pentru ce ridicase dihania aia de hotel, că prea mulți musafiri nu avea, iar de închiriat, nu se complica.
     Nevastă-sa era, ea, mândră de așa frumusețe, dar nu se bucura deloc când trebuia să facă curățenie - deși își luase o femeie, s-o ajute, nici nu termina turul casei și o lua de la început! Bașca faptul că nu prea găsise om să o ajute, iar femeia de-acum avea o lene - n ea, mărime mare!

Cel mai rău era iarna- camerele avea 3 metri înălțime și biata centrală gâfâia de atâta funcționare, abia făcea față la jumătate din casă. Hotărâseră, într-un sfârșit, să monteze a doua centrală, pentru o cameră, bucătărie, hol și baie, iar restul spațiilor să le închidă și să le utilizeze doar în caz de necesitate. Dar, din cauză că fiecare spațiu era enorm de mare, tot costa mult încălzirea! 

Vecinul lui Marcel, Adrian, stătea cu familia într-o căsuță cu două camere mici și-o amărâtă de bucătărie, sprijinite de o magazie mare, gata să se dărâme! Nici curtea nu era prea mare, abia punea 3 table de roșii, ardei și alte ghiveciuri, iar copacii erau în număr de trei, dintre care un salcâm. Mai avea Adrian și 8 ari de vie, dar erau la mama naibii, la câțiva kilometri, dacă nu o culegea devreme, aveau grijă hoții și vitele de ea. Singurul salariu din casă era a lui Adrian, soața se îmbolnăvise de plămâni, nu mai putea munci, deși acum îi era mai bine.

Bine că le dăduse Dumnezeu 5 copii, care creșteau frumoși și isteți, dar săraci! Cel mai mare abia avea 14 ani, era primul în clasă și tot primul, când muncea cu tată-său! Ceilalți mai mult li se încurcau printre picioare, deși nu erau prea mici, dar și ei muncea cum puteau. Nici nu s-ar fi putut altfel, Adrian îi punea la treabă, dar nu înainte de termina lecțiile, îi vroia cu carte. Cunoscuții nu se mai linișteau tot bătându-l la cap, ce-i trebuise atâția copii? că aproape o omorâseră pe nevastă-sa!

      Degeaba le explica el că așa o fost să fie, nici nu e supărat pe cineva, n-are nici un rost să cauți vinovați! Că dacă i-a dat Domnul copii, i-a făcut și-un bine, și-un rău! Bine că are atâtea suflete în jurul său, și rău, că nu poate să le asigure traiul, cum ar trebui! Și tot bine era că, până acum, nu s-a plâns nimeni că-i rău!

Adrian avea, însă, o mare supărare - vecinul Marcel! Nu o trâmbița peste tot, dar era bine cunoscută relația încordată dintre cele două familii. Marcel se uita încruntat prin gardul din fier forjat, la masa din dulapi negeluiți, de sub nucul lui Adrian, când toată familia era așezată la masă. Numai jumătatea lui Marcel știa ce-i în sufletul său, mai  negru decât cerul într-o noapte cu nori de grindină. Și, ca un făcut, de multe ori când echipajul lui Adrian se aduna ciorchine, ieșea la plajă și Marcel cu nevastă-sa și se prefăceau că-i supără niște muște.

Dar lucrurile nu se opreau aici - dacă copiii scăpau mingea ieftină peste gard, Marcel nu numai că nu le-o înapoia, ci o tăia mărunt, sub ochii înlăcrimați ai micuților, care știau cât de greu le lua tata alta.

    Lui Adrian i se punea un camion plin cu lemne pe suflet, când îl auzea pe Marcel strigând la copii să facă liniște, voia să doarmă după-amiaza!

     -Stați și voi cuminți, vrea omul să se odihnească în casa și patul lui! încerca  Adrian să-i liniștească, dar liniștea nu dura mult, și iar ieșea Marcel  cu gura mare, amenințând că o să cheme poliția! De fapt, o și făcuse, în alte dăți, dar nu se alesese decât cu priviri puțin admirative, polițiștii veniseră și ceruseră lui Adrian să găsească o soluție, să nu se mai întâmple, aveau și ei copii acasă!

      Într-o  zi, mezina își vîrâ în nas boabe de fasole! Nu știa să vorbească, așa că nu s-a prins nimeni, până nu și-au dat seama că nasul fetei se dublase! Reunită în jurul năsoasei, familia și-a dat cu părerea cum trebuie scos obiectul numit fasole din nasul ce se îngroșa odată cu analizele de risc. Nimeni, însă, nu avea curajul să extragă corpul delict, de teamă să nu-i cauzeze vreun rău fetei!

    Copila începuse să plângă în disperare, spre groaza celor care nu aveau idei, cu excepția celei legate de mersul la spital. Însă și spitalul era departe, iar fata se speria din ce în ce mai tare, nu putea respira!

     Marcel auzise gălăgia din curtea vecinului, dar intrase în casă, ca să nu mai iasă afară, contrar obiceiurilor sale. Adrian l-ar fi rugat și chiar l-ar fi plătit, să-i ducă fata la spital, dar nu avea cui să se adreseze.

     Norocul lor, un prieten avea nevoie de ajutorul lui Adrian, așa că se găsi mașina care trebuia. La spital, o asistentă plictisită vîrâ un clește în fiecare nară a copilului, suci de câteva ori și situația a fost rezolvată, spre ușurarea tuturor.

  Marcel află cum s-a terminat povestea și comentă cu nevastă-sa:

    -Mare vâlvă, pentru un fleac!  Puteau s-o facă și ei, acasă, nu să deranjeze atâta lume!

    Nu trecură decât vreo 10 zile și unul dintre copii veni în fugă la taică-său, gâfâind de alergătură:

      -Nea Marcel zace prăbușit pe alee, nu se mișcă, iar tușica e plecată de-acasă!

    Adrian se repezi la gard, îl văzu pe vecin căzut într-o poziție nefirească și dădu fuga la poarta acestuia, pe care o găsi bine zăvorâtă. Nu avu altă soluție, decât să rupă o porțiune din gardul din spatele casei, făcut din scândură, ca să poată ajunge la Marcel. Acesta suferise un atac de cord, cine știe de când  zăcea acolo!

   Adrian  se repezi în casa vecinului, nu fără să se întrebe dacă era bine că intra în casă străină și, mai ales, la cine! Dar mai important era să-l salveze! Sună la Salvare și avură norocul să vină repede. Reușiră să-l scoată pe Marcel tot prin gardul rupt și asta îi salvă viața, dacă mai întârziau puțin, ar fi murit!

    Când s-a reîntors Marcel acasă, relațiile dintre vecini s-au schimbat, dar nu foarte mult. Acesta le-a mulțumit că  au avut grijă de el, s-a a oferit să le dea bani, dar ei nu au primit, li s-a părut normal ceea ce au făcut. De atunci, nu a mai țipat la copii și le dă mingea înapoi. Ba chiar dă bună ziua primul!

Copiii se miră de toate astea, dar tot nu înțeleg ce le-a spus Adrian:

    -Lăsați-i în pace, ar trebui să ne fie milă de ei! Mi-am dat seama de ce sunt cum sunt, și nici nu sunt vinovați! Sunt mai săraci ca noi! Au de toate, dar n-au ce le trebuie - COPII!

VIERMELE INVIDIEI NAȘTE MONȘTRI!

       -Ce urâți sunt oamenii! Cum pot ieși la soare cu pielea aia moale și umedă, care se svântă și, apoi, se prăjește? Cică se bronzează! Dar de ce nu se bronzează toți la fel, să aibă aceeași culoare? Unii nu scapă de bronzul ăla toată viețulica  lor, așa mor, tot bronzați! Dacă eu ies la soare cinci minute, mă pupă cioara uscat, zici că-s Ramses al VI-lea!

            Și cu mâinile alea, le vântură, de zici că-s moriști! Le mișcă întruna, fără rost! Ei zic că muncesc! Nu mă mai iau după ce zic ei, mai mult dau din gură! Cum să muncească, dacă nu se vede  mare lucru după unii? Păi, dacă azi fac și mâine repară, cum cred ei că muncesc? Eu, unul, nu muncesc, dar nici nu mor de foame, se găsește întotdeauna  măcar un măr pentru mine. Eu eram prezent și în mărul din Grădina raiului!  Personaj biblic, asta sunt! Ah! nu! nu și în mărul lui Adam, e prea scorțos!

           Bine că nu am picioarele lor, mai bine mă târăsc, decât să alerg mereu pentru alții! Se găsește întotdeauna un binevoitor să te care după el, fără plată! Dacă ești isteț, te cară multă vreme, nici nu simte că duce bagaj! Tu te faci mic, plângi, dacă e nevoie!  Te ascunzi în păpuriș, dacă altfel nu se poate! Cu cât te faci mai mic, cu atât nu te bagă  cineva în seamă! Am avut un bunic care a bătut recordurile la longevitate, a trăit 98 de ani în casa unui măcelar! Treceau generații de măcelari pe lângă el, nu se zărea umbră de atenție! Erau prea ocupați cu tranșatul cărnii și băgatul la ghiozdan, să mai vadă și altceva! El mi-a povestit cum a fost pe vremea regelui, pe vremea comuniștilor și pe vremea toridă, de-acum! Din nefericire, s-a prostit la bătrânețe, a vrut să facă baie în piscina măcelarilor! L-au găsit plutind, mort și pe jumătate mâncat de păsări! Au mâncat și ele ce era mai moale, ce-a rămas, era mumificat!

            Nu-i înțeleg , totuși, pe oameni! Nu se iubesc între ei, dar așa își închipuie! Ca să arate că au suflet, își iau animale de companie! Pe unul ca mine, nu vrea nimeni să mă ia ca porc de Guineea, aș putea s-o duc boierește! Nici așa n-o duc prea rău, când se înpute locul, îmi iau altă locuință! Pentru cei ca mine, se găsește loc! Noi ne vârâm oriunde, încăpem în orice orificiu și nu facem mofturi la mâncare! Mâncăm orice, nu ca alte animăluțe! Și cât mai puțin efort, ca să nu facem riduri!

            Cum mi-ar sta mie să fiu numai piele și os? Cum arată oamenii, care își văd de treaba lor! Pe ăștia nu-i invidiez deloc, mie nu-mi plac îmbuibații, decât dacă cresc în umbra lor!   Nici în pielea oricărui umflat n-aș vrea să fiu, sunt plini de gaze! Au la aere, vai de mama lor de țărani! Am avut o experiență urâtă cu o divă cam mărginită, dar cu tors de viespe și muci de aur. Așa își  închipuia ea, eu n-o vedeam decât hrană suculentă, mai puțin creier pane! Nu se îngrijea deloc, dădea pe dumneaei cu parfumuri fine, dar uita să dea prin baie, ajungea acolo doar când nu mai avea ce face. De nespălată ce era, nici eu n-am putut să stau cu ea! Primul venit, primul servit, cu prima ocazie m-am mutat cu chirie într-un tomberon! Puțea mai puțin!

            De obicei, mie înfățișarea cuiva nu-mi spune nimic. Nu mă iau după aparențe, sunt numai de suprafață! Uite, să ne luăm după lunganul ăla - pare băiat de treabă, i-am luat fișa de la un prieten. Ei, bine!  semănăm ca două picături de apă, numai că el e mult mai mare! Și-a turnat toți colegii la toți șefii, până a ajuns să-i încurce pe unii, cu alții! Mai avea puțin și se dădea singur în gât, nu mai avea material compromițător! A mai și greșit, că l-a turnat pe un coleg, neveste-sei, fără să știe că ea era cuplată cu soțul amantei! S-a făcut, băiatul, albastru, se confunda cu cerul în luna Mai!  când au sărit toți pe el! Din vierme jegos, nu l-au mai scos!

            Nici etichetele nu-mi plac! Cum să-i spui cuiva  că e parazit, când  tu însuți stai pe spinarea cuiva? Cum să spui despre unul că nu face nici cât o ceapă degerată, când tu îl mânânci de bani? Cum să mă jur eu să mă mânânce viermii, dacă mint, când în jurul meu îngheață apele și se dau urșii cu sania?

      Cu totul altceva e cu alimentele, eticheta te liniștește! Pe mine, nu! am avut de-a face cu multe dintre ele și m-am convins că nu tot ce zboară se mănâncă! De  exemplu, de când pasta de mici are pene? Mi-a venit să vomit când am văzut ce se pune în unele! Dacă nici eu n-am putut să mă bucur de compania lor, vă închipuiți...!

            Am format un grup de inițiativă, vrem să promovăm o lege a absorbției intestinale, să nu mai fim lăsați pe dinafară, la noi nu se gândește nimeni, decât atunci când încurcăm borcanele! Dacă lasă borcanele descoperite, fără capac, normal că e tentant să te vâri în ele! Fac oamenii ce fac, ne înjură cât pot, dar, până la urmă, tot la noi ajung! Nu înțeleg că noi suntem finalul, după noi nu mai e nimic? Și atunci, de ce ne-njură și ne folosesc drept termen de comparație?  Printre ei sunt o mulțime de-ai noștri, mascați în oameni de treabă! De asta mi-e ciudă, că nu sunt corecți, noi suntem cu ei, ei sunt împotriva noastră, dar, când unul de-al lor fac o mizerie, o aruncă-n capul nostru!

            Nu știu ce a gândit Dumnezeu, când ne-a creat, dar cred că ne-a făcut înaintea oamenilor! Și nu pot să mor de nervi, cum de oamenii au voie, și noi, nu? Uite așa se umflă viermele invidiei în noi, de la nedreptăți din astea, gratuite! Nu puteam fi toți egali?

            Și Viermele se ascunse supărat în mărul putred, aruncat pe marginea drumului de un copil mofturos și râzgâiat! Dacă i-a trebuit comparație!

DIN CUTIA AMINTIRILOR!

      Într-o zi, m-am dus la mormântul tatălui meu. Nu ne facem obicei să-i vizităm pe cei dragi, care au plecat, s-au liniștit, nu mai au de plătit facturi, nu mai deranjează pe nimeni, nu - i mai pândește nimeni, doar mai ies, seara, la o țigară, cum făceau când...! Cum spuneam, nu mergem să ne mai amintim de ei, dar avem pretenții să nu fim noi uitați! Parcă noi mai știm atunci? Sau poate știm?

N-am ajuns bine, și de după cruce, a ieșit o șopârlă, care s-a oprit pe marginea mormântului, uitându-se la mine. Acolo a stat, nemișcată, până când am plecat. M-a privit tot timpul cu ochi blânzi, parcă era tatăl meu reincarnat în șopârlă! Cui i-am povestit, s-a uitat la mine cu privirea aia sugestivă – Când ți-au dat drumul de la nebuni?  Am început să mă întreb ce joc al imaginației a dat peste mine, de cred în trăsnăi, mai bine mă opresc aici, înainte să mă bage-n cămașa de forță!

Dar așa mi-am amintit de tata, cu care mă duceam la pescuit, încă de pe când aveam vreo 6 ani! Plecam dimineață cu trenul, ajungeam pe întuneric pe baltă, când se făcea schimbul de dimineață, noaptea și ziua îngemănându-se. Aparent își vedea de ale lui, dar nu mă scăpa o clipă din ochi, abia târziu mi-am dat seama, când, la rândul meu, îmi supravegheam copii pe marginea apei, am simțit și eu teama lui, pe care n-o arăta nici el.

O dată, aveam vreo 7 ani, am mers în locul unde fusese orezărie, acolo dădea pește, dar numai dacă te băgai în apă. Tata a intrat în apă până la brâu, era la vreo 30 de metri de mine. Eu stăteam și prindeam peștișori cât degetul meu mic, până m-am plictisit și am început să mă foiesc pe mal. La un moment dat, l-am privit pe tata și m-a uimit fața lividă pe care o avea, aproape nu putea să vorbească! Mi-a făcut semn, fără să se miște, să nu fac nicio mișcare, arătând în spatele meu. Curios să văd ce e acolo, m-am întors și m-am trezit cu trei porci mistreți și o duzină de purceluși, cam la vreo 30-40 de metri de mine. Vrând s-o fac pe eroul, mi-am amintit că în rucsac era o secure, de care tata nu se despărțea niciodată, și am vrut să mă aplec s-o iau, eram la câțiva metri de bagaje. Tot mut, mi-a făcut semn să nu mișc și nu înțelegeam de ce! Acum știu, mi-am amintit mai târziu cam cât de mari aveau colții și că eram o țâră mai rasărit decât spinarea lor. Am avut noroc că nu m-au văzut, am aflat mult mai târziu că, dacă m-ar fi considerat cea mai mică amenințare pentru pui, nici nasturii de la haine nu mi i-ar fi găsit! Au plecat încet, i-am văzut mai târziu precând Prutul, lor nu le spuneau nimic grănicerii! Tata a răsuflat ușurat, a ieșit din apă, era amorțit de încordare, și la fel eram și eu! Apoi a fost o zi minunată, nu mi-am dat seama că am trecut pe lângă moarte! Să fi fost oare noroc că între mine și porci se afla o tufă  de nu știu ce naiba?

Tata a mai avut de-a face cu mistreții, anul următor.  În satul de unde obișnuiam să pescuim, își făcuseră ai mei niște cumetri. Nea Ion Curmei era crescut pe malul Prutului, pe care putea să-l treacă fără efort, înot, dar se temea de grăniceri, pe atunci trăgeau dacă nu le convenea ceva ! Pleacă tata și nea  Ion să vadă de niște scule de pescuit montate de seara trecută și se întorc cu un pui de mistreț, pe care îl căra tata într-un sac! Fuseseră doi, pe celălalt îl cărase nea Ion, dar, la un moment dat, a simțit sacul ușor, nemernicul de porc rupsese fundul și valea, noaptea - noapte, ce să prinzi! Bun și unul singur, dar, când au ajuns în curte, l-au scăpat și pe ăsta! Se ascunde orătania sub hambar, unde nu era loc decât de spinarea unei găini, om, nu încăpea, și mai era și noapte! Lasă-l pupezii noaptea asta, că n-o muri!

A doua zi, nici nu se lumina de ziuă că toată lumea era în picioare - nea Ion  înjura, de nu se înțelegea om cu nevasta lui! Eu aș mai fi dormit, dar era prea multă gălăgie, așa că am ieșit afară, la timp să-l văd pe tata hohotind și pe nea Ion, plin de praf și cu pantalonii rupți în genunchi, vârât sub hambar, unde nu prea intra! Cel mai interesant era că toată curtea era numai pene, de parcă rupsese cineva o căruță de perne! Printre hohote, ascunse cu grijă de gazde, tata mi-a povestit că porcul, așa mic cum era, toată noaptea muncise - cum nea Ion avea curtea plină de păsări fără coteț, porcul dăduse iama -n ele, de nu mai rămăseseră  decât vreo două și-un cocoș! Până la urmă, a sfârșit în colții furcii lui nea Ion și nici n-am mâncat din el, puțea urât de tot!

    A doua zi am plecat la un loc de pe malul Prutului, zis la Porcărie, unde se scurgeau  mizeriile de la crescătoria de porci.  Ceva mai la vale, nea Ion  voia să facă o baie în Prut, știa că acolo era un prag, unde apa ajungea cam până la brâul lui, mie îmi venea până la gât! Pragul era într-un soi de cot, ca un golfuleț, câțiva metri mai încolo erau patru- cinci metri adâncime! S-a băgat în apă, de unde  a strigat la tata:

     -Lasă, mă, băiatul să se răcorească, am eu grijă de el!

Tata nu prea a vrut, mai ales că nu știa să înoate, dar m-a lăsat să mă bag în apă, pe prag. Apa trecea vijelios pe lângă noi, noroc cu cotul ăla și cu nea Ion, care stătea lângă mine. Dar, la un moment dat, românul îmi face vânt și mă trezesc fără nimic sub mine, câțiva metri mai la vale, și cu nivelul Prutului scăzut, de câtă apă înghițisem! Numai că n-am avut timp nici să mă dezmeticesc, că nea Ion mă trăgea pe prag, înotând doar cu o mână!

     Pe mal, tata era fel de livid ca și la faza cu mistreții, în timp ce eu strănutam, scuipând apă din mine! Avea aceeași privire blândă și caldă, pe care am zărit-o, pentru o clipă, la șopârla care-i străjuiește mormântul! Sau poate chiar el a fost?!?