Într-o zi, m-am dus la mormântul tatălui meu. Nu ne facem obicei să-i vizităm pe cei dragi, care au plecat, s-au liniștit, nu mai au de plătit facturi, nu mai deranjează pe nimeni, nu - i mai pândește nimeni, doar mai ies, seara, la o țigară, cum făceau când...! Cum spuneam, nu mergem să ne mai amintim de ei, dar avem pretenții să nu fim noi uitați! Parcă noi mai știm atunci? Sau poate știm?
N-am ajuns bine, și de după cruce, a ieșit o șopârlă, care s-a oprit pe marginea mormântului, uitându-se la mine. Acolo a stat, nemișcată, până când am plecat. M-a privit tot timpul cu ochi blânzi, parcă era tatăl meu reincarnat în șopârlă! Cui i-am povestit, s-a uitat la mine cu privirea aia sugestivă – Când ți-au dat drumul de la nebuni? Am început să mă întreb ce joc al imaginației a dat peste mine, de cred în trăsnăi, mai bine mă opresc aici, înainte să mă bage-n cămașa de forță!
Dar așa mi-am amintit de tata, cu care mă duceam la pescuit, încă de pe când aveam vreo 6 ani! Plecam dimineață cu trenul, ajungeam pe întuneric pe baltă, când se făcea schimbul de dimineață, noaptea și ziua îngemănându-se. Aparent își vedea de ale lui, dar nu mă scăpa o clipă din ochi, abia târziu mi-am dat seama, când, la rândul meu, îmi supravegheam copii pe marginea apei, am simțit și eu teama lui, pe care n-o arăta nici el.
O dată, aveam vreo 7 ani, am mers în locul unde fusese orezărie, acolo dădea pește, dar numai dacă te băgai în apă. Tata a intrat în apă până la brâu, era la vreo 30 de metri de mine. Eu stăteam și prindeam peștișori cât degetul meu mic, până m-am plictisit și am început să mă foiesc pe mal. La un moment dat, l-am privit pe tata și m-a uimit fața lividă pe care o avea, aproape nu putea să vorbească! Mi-a făcut semn, fără să se miște, să nu fac nicio mișcare, arătând în spatele meu. Curios să văd ce e acolo, m-am întors și m-am trezit cu trei porci mistreți și o duzină de purceluși, cam la vreo 30-40 de metri de mine. Vrând s-o fac pe eroul, mi-am amintit că în rucsac era o secure, de care tata nu se despărțea niciodată, și am vrut să mă aplec s-o iau, eram la câțiva metri de bagaje. Tot mut, mi-a făcut semn să nu mișc și nu înțelegeam de ce! Acum știu, mi-am amintit mai târziu cam cât de mari aveau colții și că eram o țâră mai rasărit decât spinarea lor. Am avut noroc că nu m-au văzut, am aflat mult mai târziu că, dacă m-ar fi considerat cea mai mică amenințare pentru pui, nici nasturii de la haine nu mi i-ar fi găsit! Au plecat încet, i-am văzut mai târziu precând Prutul, lor nu le spuneau nimic grănicerii! Tata a răsuflat ușurat, a ieșit din apă, era amorțit de încordare, și la fel eram și eu! Apoi a fost o zi minunată, nu mi-am dat seama că am trecut pe lângă moarte! Să fi fost oare noroc că între mine și porci se afla o tufă de nu știu ce naiba?
Tata a mai avut de-a face cu mistreții, anul următor. În satul de unde obișnuiam să pescuim, își făcuseră ai mei niște cumetri. Nea Ion Curmei era crescut pe malul Prutului, pe care putea să-l treacă fără efort, înot, dar se temea de grăniceri, pe atunci trăgeau dacă nu le convenea ceva ! Pleacă tata și nea Ion să vadă de niște scule de pescuit montate de seara trecută și se întorc cu un pui de mistreț, pe care îl căra tata într-un sac! Fuseseră doi, pe celălalt îl cărase nea Ion, dar, la un moment dat, a simțit sacul ușor, nemernicul de porc rupsese fundul și valea, noaptea - noapte, ce să prinzi! Bun și unul singur, dar, când au ajuns în curte, l-au scăpat și pe ăsta! Se ascunde orătania sub hambar, unde nu era loc decât de spinarea unei găini, om, nu încăpea, și mai era și noapte! Lasă-l pupezii noaptea asta, că n-o muri!
A doua zi, nici nu se lumina de ziuă că toată lumea era în picioare - nea Ion înjura, de nu se înțelegea om cu nevasta lui! Eu aș mai fi dormit, dar era prea multă gălăgie, așa că am ieșit afară, la timp să-l văd pe tata hohotind și pe nea Ion, plin de praf și cu pantalonii rupți în genunchi, vârât sub hambar, unde nu prea intra! Cel mai interesant era că toată curtea era numai pene, de parcă rupsese cineva o căruță de perne! Printre hohote, ascunse cu grijă de gazde, tata mi-a povestit că porcul, așa mic cum era, toată noaptea muncise - cum nea Ion avea curtea plină de păsări fără coteț, porcul dăduse iama -n ele, de nu mai rămăseseră decât vreo două și-un cocoș! Până la urmă, a sfârșit în colții furcii lui nea Ion și nici n-am mâncat din el, puțea urât de tot!
A doua zi am plecat la un loc de pe malul Prutului, zis la Porcărie, unde se scurgeau mizeriile de la crescătoria de porci. Ceva mai la vale, nea Ion voia să facă o baie în Prut, știa că acolo era un prag, unde apa ajungea cam până la brâul lui, mie îmi venea până la gât! Pragul era într-un soi de cot, ca un golfuleț, câțiva metri mai încolo erau patru- cinci metri adâncime! S-a băgat în apă, de unde a strigat la tata:
-Lasă, mă, băiatul să se răcorească, am eu grijă de el!
Tata nu prea a vrut, mai ales că nu știa să înoate, dar m-a lăsat să mă bag în apă, pe prag. Apa trecea vijelios pe lângă noi, noroc cu cotul ăla și cu nea Ion, care stătea lângă mine. Dar, la un moment dat, românul îmi face vânt și mă trezesc fără nimic sub mine, câțiva metri mai la vale, și cu nivelul Prutului scăzut, de câtă apă înghițisem! Numai că n-am avut timp nici să mă dezmeticesc, că nea Ion mă trăgea pe prag, înotând doar cu o mână!
Pe mal, tata era fel de livid ca și la faza cu mistreții, în timp ce eu strănutam, scuipând apă din mine! Avea aceeași privire blândă și caldă, pe care am zărit-o, pentru o clipă, la șopârla care-i străjuiește mormântul! Sau poate chiar el a fost?!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu