POEZIE TÂMPITĂ, DESPRE CEVA CE NU SE ȘTIE !

Mă  simt drept căpitanul Nemo,

Când vraja mării l-a cuprins!

Alunec, scurt, pe spuma albă,

Și pantalonii s-au desprins!

Am fața umedă, de soare!

Și chipul palid, de butoi!

Mă-ntreb ce pupăza! mai are

Povestea asta, pentru noi!

Mă îndrăgesc, cu tot cu nasturi,

Și curg a viselor erori,

În timp ce ei, cu ochi de cârpă,

Mai trag, cu ciudă, niște sfori!

Mi-ai apărut în cale ziua,

Când patinam pe sloi răzleț,

Așa că am crezut în tine,

Vis criminal, lipsit de preț!

De-aș fi știut că nebunia

Mă va cuprinde ca un mit,

Aș fi sărit, din podul șurii,

Direct cu capul, în granit!

Ce-atâta vorba, la  o bere?

Ce caz lugubru să mai scot?

M-ați părăsit ca pe-o scrumbie,

Iar, eu, nici astăzi, nu mai pot!

Degeaba stau și urlu-n lună,

Degeaba stelele clipesc!

Mă doare nasul și o mână!

Și simt că am să-nebunesc!

Am făurit atâtea gânduri

Și vise dulci s-au răsculat!

Tu ești departe, ești subțire,

Un viitor de fum, îndepărtat!

  

Nu cred cuvinte cuvincioase,

Cum nu mai cred că vei veni!

Aș vrea să mai apuc vreodată

Să văd ce mi s-ar cuveni!

Banale cuvântări și-un roi de muște,

Multă gargară și un strop de fân!

M-oi duce slab, încet,către tulpina

Al cărui sclav, pe veci, al tău, rămân!

Privește-mă, stimată doamnă!

Și uite-te unde am ajuns!

Am tot sperat să prind o toamnă,

Și să aștept un basm ascuns!

Am învățat că azi ești unul,

Care muncește ca un  prost!

Mâine, când vei veni, la rându-ți,

Nu mai contează cum ai fost!

Azi, în căruță! Mâine, un nimic!

De trebuință ești și, totuși nu-i destul!

Mă mistuie că nu mai am credință,

Și sunt un  mare prost și un credul!

Croită prost, cu ață albă-i, viața!

Și tu ne ești dată ca destin - povară!

O să te prind eu, oare, dulce rază,

Atomică, de mică! iubită PENSIOARĂ?

DISOLUȚIA STATULUI!

     Duminică am plecat pe jos, la plimbarea duminicală. În fața casei unor țigani, un câine stătea  în fața porții, tolănit în stradă, de strajă curții!

       L-am ocolit instinctiv, nu-mi dădeam seama ce gânduri îl animă, era mai înțelept să-l evit, eu, pe el, decât să mă muște, el, pe mine! Nu l-am băgat în seamă, nu m-a băgat în seamă, nu reprezentam o amenințare unul pentru celălalt!

        Și, așa  cum cred că ați ghicit, m-a izbit o idee, în capul mea s-a produs o reacție chimică, ca o scânteie, și mi-am dat seama că acel câine putea fi Statul, vechiul meu prieten și eternul meu dușman!

          Statul, un câine de pază, cel care păzește curtea, cel care păzește oamenii, indiferent de religie, rasă, sex, creier sau intenții belicoase! Câinele care mârîie la adresa dușmanilor democratiței, pardon! a democrației! Cel care ar trebui să muște din dușmanii noștri!
        Cel care și-a pierdut rolul, devenind cel care mușcă mâna care-l hrănește, care linge rănile făcute de colții săi, dar nu din milă și devotament, ci din plăcerea sadică, din cruzime!

       Blestemați fie cei care au făcut din câinele de pază, lup feroce, ce sfâșie trupul unui popor care nu a dat numai proști, ci  oameni mari, pe care bătrâna Istorie i-a adunat la pieptul ei generos, în timp ce mureau pentru neam!

         Sună patetic și neconvingător, dar nu am cuvinte să-mi exprim ura, da! ura pentru nimicii neamului, care au dus câinele la castrat, nu la dresor! L-a făcut câine de circ, dresajul aducându-l la stadiul de satrap!

          Ca și cîinele de care spuneam, Statul ar trebui să apere și să ocrotească, fără să existe teama că s-ar putea întoarce împotriva celor care îl hrănesc! Pentru că noi, toți, hrănim câinele! Și ce primim în schimb?

          Căinele mărîie tot la noi, în loc să mârâie și să  ne sfâșie  dușmanii! Chiar dacă, printre aceștia, se numără și de-ai noștri!

           Ca și câinele de care spuneam, așa a fost dresat Statul, să apere înteresele unor alte javre, pe care noi i-am lăsat să intre în casă și, când paznicul a vrut să se dea la ei, tot noi l-am impiedecat, sperând că ne sunt rude de sânge! N-au mai vrut să plece, între timp câinele s-a obișnuit cu ei și cu neghiobia noastră, acceptând că are prea mulți stăpâni!

           Câinele s-a întărit, unindu-se cu alți câini de pază - UE! Să nu creadă cineva că laptele și mierea a ros colții câinelui, noi am furnizat pila! Astăzi sunt prea mulți câini și prea puțini de pază, mai mulți sunt de murdărit curtea!

           Mai putem face ceva, să apărăm biata curte terfelită de javre? Mai mult ca sigur! Pentru că țara asta supraviețuiește nu datorită câinilor , ci datorită oamenilor care muncesc în ea! Pentru că, oriunde, dacă n-ar exista și oameni, nu ar exista și oameni care fac treabă, oameni care își văd de ale lor, n-am mai exista ca popor!
       Propaganda deșănțată a rupt Statul de oameni, decretând disoluția statului! Devenit inamicul public numărul unu, Statul, așa cum, de fapt, a fost întotdeauna, fracturează azi coloana noastră vertebrală, sugând măduva spinării! La fel de lacom că și un câine flâmând, nu mai alege, rupe beregata oricui!

           Disoluția Statului!  Cuvinte! Cine și cu ce scop a creat-o, cine e vinovat? Din păcate, știm cine și nu pedepsim! Lăsăm, în continuare, vinovații să se folosească de câinele înfometat! Pentru interesele lor, care nu sunt și ale noastre! Pentru sărăcirea neamului!

         Sunt supărat, pentru că milioane de oameni suntem sclavii unor jigodii, care ne-au surpat încrederea în noi, ne întărâtă unii, împotriva celorlalți, în timp ce noi stăm cu genunchii la gura ferecată! Și nici nu ne învățăm minte, mai vrem! Oare când vom căsca ochii la stăpânii câinelui?

           Strămoșii noștri fugeau din calea tătarilor și turcilor, se ascundeau în păduri, mâncau scoarță de copac, și, când trecea primejdia, se întoarceau în vetrele lor și o luau de la capăt! Ridicau, din nou, case, nunteau și își îngropau morții, după datini de când lumea! Și cînd veneau prădătorii, se refugiau iar în pădure!  Că de aia se spune că pădurea e frate cu românul! Numai că pădurea dispare, iar ai noștri nu se mai întorc la vatră, nu se mai văd urmele vetrei! Dulăul a șters orice indiciu al satului românesc, vorbesc de cel vechi, nu de cel în care nu se mai aud colinde!

         Am de gând să-mi cumpăr un câine, care să asculte numai de mine! N-o să las pe nimeni să pună mâna pe el, să nu se învețe cu străinii! Dacă e nevoie, am să-i tai coada, să fie rău! Numai să nu mai semene cu acel câine care rupe din mine! Care rupe din noi!

             Eu nu sunt analist, nu sunt politician, nu sunt filozof, sunt doar român! Și din puținele mele pretenții, vreau să cred că urmașii mei vor muri români, indiferent de soarta tristă pe care ne-o pregătesc toate javrele pământului!

NOROCUL ȘI MÂNA LUI NOROCOASĂ!

Fălcosul era amărât  tare de tot – n-avea lescaie și nici șanse de a găsi ceva de lucru! La 55 de ani, după ce toată viața lui de Fălcos nu făcuse altceva  decât să dea la lopată, acum regreta că nu s-a dus la cursul ăla de recalificare, că era pe mocca, nu-l costa nimic! Dar, pe atunci, nu-l dureau mâinile și nici genunchii nu scârțâiau ca o ușă neunsă! Mai fuseseră și vorbele ‘colegilor’, care îl convinseseră că ar pierde timpul! Dacă se ducea, acum era, poate, chelner sau ospătar, deși i-ar fi plăcut mai mult să fie măcelar! Îți dai seama, toată ziua să stai numai între cărnuri!

Laba piciorului drept, aia în care scăpase târnacopul de 1 Decembrie, acum trei ani, începu să-l doară, mai bine să se așeze pe banca asta șubredă, fără o scândură! Alta mai bună, nu e niciuna liberă! Așa a fost toată viața lui, un ghinionist! Când a crezut că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, a constatat că tocmai chelise, n-a avut de ce să-l prindă! Când a dat de un ban mai acătării, ba s-a spart țeava la apă și l-a costat o spinare de bani, ba i-a luat foc bucătăria, abia ce-a scăpat să nu vină pompierii, că trebuia să repare toată casa, ăia nu glumesc, când dau drumul la apă!

Stă și gândește - Cum o fi să ai bani mulți, cum au ăia din filme? Sau cum au aia, pe care îi freacă DNA-ul, nu cred că mai știu pe cât se bazează, vorba cântecului - fără număr, fără număr! Ce-aș face eu dacă aș fi în locul lor, cu atâția bani? M-aș distra, ce mama naibii, o viață are omul și-o...! Numai la plajă aș sta, să mi se usuce ciolanele, că toată viața mea le-am ținut în șanturi, rigole și fundații! Aș pune mâna pe o bunăciune, cum sunt asistentele alea, de la televizor, numai în bikini să stea! Să mânânce cu Tanga  pe ea și să mă bucur și eu de priveliște, că numai ciment am în nas și-n ochi! Dacă stau bine și gândesc prost, n-am avut niciodată concediu! Când vroiam să-mi iau concediu, venea Patronu’ și se milogea de noi, să nu-l lăsăm, că dă faliment, că și el ne-a dat în plus, când am avut nevoie! Că doar acum e în cărți și pierde liftul! Noi, îi eram datori, lasă concediul! că și-așa nu știi ce-i ăla! Cum să te duci tu la mare, intră marea la bănuieli, când ți-o vedea bătăturile din palme? Cum să te duci la munte, fuge muntele cu pădurea-n spinare! Cu fața asta, a ta, bătută de vânt, se sperie și ursul, face atac de cord! Cad nucile din copac, unde au mai văzut ele lopătar, la iarbă verde? Poate doar cerb lopătar, că ăla nu pute a transpirație îndoită cu var?

Cum se fasolea  Fălcosul, ochii îi căzură pe geanta de sub bancă! Parcă asta nu era când am venit! Ce-o fi în ea? își zise el, aruncând ochii roată, să vadă dacă nu-l privește careva. Măiculiță, ce de bani! dădu să urle, deschizând-o  și uitându-se în ea!

Geanta era plină cu euroi, nu mai văzuse în viața sa atât de mulți bani!

Inima îi sări în gât și fu cât pe ce să i se spargă un vas de sânge! Simți că se sufocă și începu să respire rar, poate îi va intra și lui, aerul, în plămâni! Când își mai reveni, se cutremură și se înfierbântă, în același timp, speriindu-se ca la accident feroviar, și bucurându-se, ca un copil, căruia îi arată mama sânul!

Am pus-o, om m-am făcut! am bani și de munte și de mare, și de stat la soare! În Hawai mă duc, să-mi crească păr blond pe piept, de la bronzaj! Să beau coctail cu umbreluțe și cu un pui de măslină! Să mă thailandeze, pe toate părțile, o fătucă, un sfert din vârsta mea! Apoi să-mi iau o mașină, de 200.000 euro, să moară cartierul, când o să trec cu ea!  Și-o vilă, mare cât Casa de Cultură! Cu jacuzzi și piscină în spate! Două piscine! 20 de camere și 3 băi! Ba nu, două vile! Una aici, în oraș, și una la munte! Mă las de serviciu, nu mai muncesc până mor! Ce tot atâta muncă, omul trebuie să se mai și distreze, că doar nu-i sclav pe plantație!

Stai așa! că eu n-am carnet de conducere! Ei, îmi cumpăr unul, ce nu se face cu bani!  De învățat, nu știu dacă mai pot! Nu prea mă mai duce mintea să învăț, n-am mai deschis o carte, de când citeam MOROMEȚII, la lecturi particulare, la școală! Mai bine îmi iau șofer! Ba nu! o șoferiță nurlie și dată dracului! să se dea polițiștii de la Rutieră deoparte, când o văd! Adică, când NE văd! Că eu n-oi fi  doar spuma păpurișului! Dar dacă îmi face vreo figură și mă lasă-n drum? Dă-o dracului de mașină, nici până acum n-am mers cu mașina mea, nici de acum n-o să mai merg!

Și vilele, vilele la ce-mi trebuiesc? Nu pot sta la hotel, să trebuiască să plătesc întreținerea la vile și să dau toți banii aștia, când pot sta și la hotel? Ce hotel, găsesc unde să stau, nu-mi trebuie mie, hotel! Păi cât dau pe-o cameră acolo, pe lună, mănânc, acasă, la mine un an! Am uitat de mâncare, de-acum o să merg la un die..de ăla de ții regim, că ar fi vremea să am grijă de mine, nu mai sunt tânăr, să înghit orice! Cu atâția bani, pot să-mi permit și icre negre! Dar am auzit că nu se mănâncă cu pâine și au gust nasol, nu-s ca icrele de hering! Da! da! cred că e timpul să mă duc și la un control medical, n-am făcut, vreodată, unul! Dar dacă mă găsește bolnav - mort, cu cancer sau altă chestie, nu-i mai bine să nu știu? Nici la doctor nu mă duc, să-i fac lui fundu’ mare! Mai bine mor fără doctor,  fără să știu când și de ce!

Banii ăștia nu-s buni, dacă află fosta mea soție de ei, mă dă în judecată, să-i dau partea ei pentru copii! Așa că se mai duce  o parte din ei, rămân mai puțini pentru mine! Să nu-i spun? Dar dacă află, mă halește cu fulgi cu tot! Am să dau o parte la prieteni, să se bucure și ei! La rude, nu le dau nimic, că-s măgari și toată viața și-au mâncat de sub fund! Prietenii, or să fie bucuroși! Da’de ce să  le dau și lor, ei nu știu să muncească, le trebuie mocca?  Să-i învăț cu nărav, să vină toată ziua la ușa mea, să ceară bani? Să învețe să facă economii, nu să ceară la alții!

Mai bine fac o biserică, am văzut că așa te mai speli! Te mai speli de păcate! Vin credincioșii și se roagă pentru sănătatea ta! Te pomenește popa în  rugăciuni! Te vede și Dumnezeu mai aproape! Dar de ce să dau la biserică, să-i intre popii în buzunar, că n-am văzut nicio pomană făcută cu banii bisericii, tot cu ai enoriașilor? Dacă dau, e ca și cum i-aș arunca în canal, de unde știu eu, că mă pomenește popa? Ce! eu stau toată ziua în biserică, să-l pândesc? Aoleu! Dar unde e geanta cu bani? Bănișorii mei, unde v-ați ascuns, că plânge tata după voi!

Mai  bine așa, ce-am avut și ce-am pierdut! Mai multe probleme, nici nu prea aveam din astea! Mai bine sărac și curat, decât prost și îngălat! Cum începusem eu să gândesc!

 “GAME OVER!”

Pe ecranul mare cât o clopotniță, jocul se terminase. Dumnezeu și Scaraoțchi se priviră în ochi, bine dispuși!

-   Doamne, meci egal! Patru mii, la patru mii de suflete! Totuși, conduci detașat în clasament! Nu știu ce faci, dar mă iei! Experiență, noroc, amândouă! Uite, ăsta era al meu, dar l-ai răsucit, deși i-am întins capcana cu biserica! Noroc că ai joy-stickul mai manevrabil! Mai facem unul, așa, de revanșă, pe azi?

  

SCRISOARE DE LA MAMA!

Dragii mei,

Nu cred că există mamă pe lume, căreia să nu-i fie dor de copiii ei, indiferent dacă sunt aproape sau departe! Din bătrâni  a rămas vorba aia - mama e ființă sfântă! Dar pentru o mamă, copiii ei sunt sfinți! Sau așa ar trebui!

După ce îl porți în pântec, după ce trăiești odată cu el, vă simțiți, unul, altuia, gândurile și trăirile, mâncați împreună, dormiți împreună, râdeți și plângeți împreună, vine ziua când vă despărțiți, dar nu definitiv, rămâneți, sufletește, aproape! Mamă și copil, un tot indestructibil!

Voi sunteți, întotdeuna, cu mine, copiii mei! Oriunde ați fi și oricum v-ați trăi viețile voastre, bune sau rele, inima mea de mamă este a voastră! Chiar dacă vă cert sau vă laud, nu vă pot alunga din sufletul meu, eu trăiesc prin voi, viața mea sunteți voi!

M-ați întrebat cum de v-am suportat atâta vreme, voi, mulți, eu, una singură! Dacă mi-a fost greu? Mi-a fost  greu de milioane și milioane de ori, dar nu v-am spus-o, această povară trebuie s-o ducă orice mamă, pentru ca fiii și fiicele ei să nu sufere, e îndeajuns să sufere părintele! Așa cum suferiți și voi, la rândul vostru, când sunteți sau veți fi, părinți.

V-am dat ce-a fost mai bun din mine, așa cum s-a putut! Mai mult nici nu se poate, mai trebuie să munciți și voi, așa veți învăța cum e cum dăruirea de sine, bineînțeles, la cei care pot înțelege! Cei dintre voi care nu sunteți capabili să înțelegeți, o să vă vină vremea s-o faceți, dă Doamne, să nu fie prea tărziu!

Ca în orice familie, au fost certuri și împăcări! Mi s-a acrit să vă  văd certați, uneori n-ați ținut cont de adevăr, cum n-ați ținut cont nici de ce era în sufletul meu. Nu vreau să vă mai văd dezbinați, vreau să fiți împreună și să vă ajutați unul, pe celălalt. Să vă sprijiniți la bine și la greu, nu există nimeni mai apropiat, după părinți, decât fratele sau sora, pe umărul căreia să plângi! Străinii nu te vor înțelege niciodată, nu ești din același sânge cu ei, n-ați împărțit același colț de păine uscată, nu v-ați bătut pentru ultima bomboană, aia amestecată cu pământ! Cu străinii nu ați cântat niciodată, ei nu se vor înțelege decît pe ei și nici atât!

Dacă am greșit față de voi, îmi cer iertare, așa am crezut în acel moment, dacă ar fi fost altă soluție, să nu credeți că nu aș fi recurs la ea! La fel ați făcut și voi, ați greșit față de mine, dar eu v-am iertat, puiii mei dragi, chiar și atunci v-am strâns la piept cu dragoste! Pentru că eu pot ierta, poate voi, nu! Timpul va arăta cine a fost îndreptățit să procedeze cum a procedat!

Dar, uneori, nu vă pot înțelege faptele, poate sunt prea bătrână și prea obosită, mult prea obosită, să mai pricep ce este în capetele voastre! De fapt, unde vreți să mă duceți, la azil? De pe acum? Credeți că nu mai aveți nevoie de mine, să vă cresc pruncii și să-i învăț datinile, să le spun povești străvechi sau să le povestesc cât de mândră sunt de acei fii și fiice, care s-au dus  dintre noi, spre fala neamului? Să-i mai țin pe genunchi pe micuții care nu sunt, încă, în stare să spună MAMĂ? Să le vorbesc despre voi, copiii mei, care ați dus numele nostru, până, hăt! departe, în toată lumea? Sau vă e frică să nu le spun despre prostiile care le-ați făcut, de-mi crapă obrazul de rușine, când îmi aduc aminte? Le-am lăsat deoparte, fiți fără grijă, o mamă e în stare să treacă peste greșelile copiilor lor! Nepoții și strănepoții trebuie să știe de ele, dar n-am să le vorbesc eu despre asta, vă las pe voi s-o faceți, să vedem dacă ați înțeles!

Iar când mă gândesc la cei ce s-au dus și au lăsat doar amintiri, mi se înfioară inima, e greu să-ți pierzi un prunc, dar îți rămân ceilalți, de care trebuie să ai grijă, să crească și să se înmulțească, să nu uite lumea de acest neam, al nostru ! Numele ne caracterizează, fără identitate, nu existăm! Pentru asta, nu uitați să vă învățați copiii că locul unei mame e în sufletul copiilor ei! Își fac iluzii, mama rămâne mamă! nu o înlocuiește nimeni, oricât de multe daruri vi s-ar da! Întrebați-i pe cei dintre voi, care s-au dus la capătul lumii, dacă nu se gândesc la casa părintească, la sânul ocrotitor al mamei, la frații și surorile lor! Cei ce nu vor recunoaște dorul de casă, ori sunt niște mincinoși, ori nu a aparținut niciodată acestui neam! Să nu-i uitați niciodată nici pe unii, nici pe alții! Pe cei dintâi convingeți-i că se înșeală, pe cei din urmă, huiduiți-i, nu-i lăsați să trăiască liniștiți, până ce nu-și vor cere iertare! De aia v-am crescut mândri, să faceți punte între voi, și zăgaz, pentru răuvoitori!

 Nu vă mai plistisesc cu gânduri de babă cârtitoare, sunteți destul de mari să mergeți pe picioarele voastre!

Mulțumesc pentru urări, vouă să vă fie bine!

Cu drag, mama voastră, care vă iubește nespus de mult,

                                                               ROMÂNIA!