Mă simt drept
căpitanul Nemo,
Când vraja mării l-a cuprins!
Alunec, scurt, pe spuma albă,
Și pantalonii s-au desprins!
Am fața umedă, de soare!
Și chipul palid, de butoi!
Mă-ntreb ce pupăza! mai are
Povestea asta, pentru noi!
Mă îndrăgesc, cu tot cu nasturi,
Și curg a viselor erori,
În timp ce ei, cu ochi de cârpă,
Mai trag, cu ciudă, niște sfori!
Mi-ai apărut în cale ziua,
Când patinam pe sloi răzleț,
Așa că am crezut în tine,
Vis criminal, lipsit de preț!
De-aș fi știut că nebunia
Mă va cuprinde ca un mit,
Aș fi sărit, din podul șurii,
Direct cu capul, în granit!
Ce-atâta vorba, la
o bere?
Ce caz lugubru să mai scot?
M-ați părăsit ca pe-o scrumbie,
Iar, eu, nici astăzi, nu mai pot!
Degeaba stau și urlu-n lună,
Degeaba stelele clipesc!
Mă doare nasul și o mână!
Și simt că am să-nebunesc!
Am făurit atâtea gânduri
Și vise dulci s-au răsculat!
Tu ești departe, ești subțire,
Un viitor de fum, îndepărtat!
Nu cred cuvinte cuvincioase,
Cum nu mai cred că vei veni!
Aș vrea să mai apuc vreodată
Să văd ce mi s-ar cuveni!
Banale cuvântări și-un roi de muște,
Multă gargară și un strop de fân!
M-oi duce slab, încet,către tulpina
Al cărui sclav, pe veci, al tău, rămân!
Privește-mă, stimată doamnă!
Și uite-te unde am ajuns!
Am tot sperat să prind o toamnă,
Și să aștept un basm ascuns!
Am învățat că azi ești unul,
Care muncește ca un
prost!
Mâine, când vei veni, la rându-ți,
Nu mai contează cum ai fost!
Azi, în căruță! Mâine, un nimic!
De trebuință ești și, totuși nu-i destul!
Mă mistuie că nu mai am credință,
Și sunt un mare prost și un credul!
Croită prost, cu ață albă-i, viața!
Și tu ne ești dată ca destin - povară!
O să te prind eu, oare, dulce rază,
Atomică, de mică! iubită PENSIOARĂ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu