NU EU!

Indiferent de ce am vrea, rămânem copii, toată viața! La vârsta copilăriei, le facem instictiv, apoi, instinctiv - conjuctural! De exemplu, ce rost are să negi că ai furat creionul, dacă te-a prins cu el în mână? Sau de ce să negi că ai uitat apa, deschisă, dacă ultimul ieșit, ai fost tu? Și tot tu ai fost cel care a încuiat?

Ar fi hilar, dacă n-ar fi trist - intră mamelucul, cu mașina, în pom, și nu știe cum a ajuns mașina acolo! Sau, e "Singur acasă XVII", și declară că nu știe cine a spart geamul? Să fi fost Moș Crăciun, intrat pe horn? Sau Crăiasa Zăpezilor a dat cu bățul, să-i iasă vraja din cap? Și, cel mai trist este când povestea se termină cu decese, în urma cărora vinovatul nu recunoaște că a fost el, de parcă umblau spiridușii în urma lui! Omuleții care nu recunosc ceea ce-i dovedit, ar trebui unși cu catran, ca odinioară, și trecuți prin cuie, nu prin pene - dacă tot ești prost și-o cauzezi, recunoaște-ți fapta, gloriosule!

Aseară, cineva drag sufletului meu mi-a povestit o întâmplare, unde personajul principal a fost fratele său:

   -Eram, eu, cam de vreo 5 -6 ani, când mama ne-a dus la țară, la bunici! Frate-meu, care avea spini pe fundul pantalonilor, ce nu-l lăsau să stea locului, de dimineață, de când se trezea, și până seara, târziu, nu călca pe-acasă, nici mâncare nu-i trebuia! Mai mulți băieți de seama lui, ba chiar mai mari, făceau ce-i treceau lui prin creier, de parcă se născuse lider mondial la schi alpin! Poate și din cauză că era singurul băiat crescut la oraș, cu gărgăunii de oraș și păsărelele, tot de-acolo!

Întro seară, ce-i trece prin cap? Să meargă la furat pepeni, era unul aproape, cu o grămadă de pepeni în curte, și fără câine! Așa că, după ce toată lumea credea că s-a culcat, fratele a șters-o pe fereastră, nici eu nu l-am simțit, deși dormeam în aceeași încăpere.  N-ar fi fost mare brânză, de furat, se fura dintotdeuna, și nici acum, nu-i târziu! dar dracii de copii, zăpăciți și aiuriți, nu numai că nu au luat niciun pepene, dar i-au distrus și pe aia care erau, nefiind copți! Doi - nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă o babă, pe jumătate beată, n-ar fi greșit drumul, fiindu-i încurcate cărările, și n-ar fi trecut pe lângă grădina cu pepeni, unde băieții erau în plină acțiune. Ghinion! biata - beată nu era și chioară de tot, așa că singurul pe care l-a recunoscut, a fost frate-meu! Mâncând-o limba, pe care nu și-o putea ține acasă, în mod constant,  nici nu s-a luminat de ziuă și s-a și dus la poarta rumânului cu pepenii, care o luase de dimineață cu țuica, ca la amiază, să treacă, omenește, pe vin! “Ciugulit”, bine! pepenarul s-a aruncat pe cal și a trecut la căutarea lui frățâne-meu, care, conform obiceiurilor sale, o pornise de dimineață, la păscut năzdrăvănii! Se pare că nu l-a găsit decât abia după ce a mai înghițit vreo vadră de țuică, pentru că s-a nimerit să-l vadă pe vinovat, când se juca, cu ceilalți, aproape de locul unde ne jucam și noi, fetele!

Când a început pepenagiul să urle, de pe spinarea calului, frate-meu deja trecea în goana-mare, în timp ce ceilalți hoți de pepeni nici nu avuseseră timp să se ridice de pe jos. Călărețul cu, și fără cap, gonea pe calul său, (ce scotea miros de cal nespălat), când a aruncat cu securea după hoțul ce nu se dădea prins! Nu l-a nimenit, era prea băut să-și nimerească și pălăria, dar dacă reușea, aveam mort în familie! Pesemne că jupânul nu era întreg la minte, dacă venea  și-i spunea bunicului, își scotea paguba, iar vinovatul nu mai stătea pe fund ceva vreme! Cu toate că vina distrugerii pepenilor, nu era, toată, a lui! Cred că Doamne - Doamne era la datorie, așa că nu s-a întâmplat nimic grav!

Seara, bunicii aflaseră de incident, întro comunitate mică, nu poți ascunde nici ciorapii, sub pat, fără să te știe și vecinul!

 A doua zi, bunicul și bunica s-au dus la poarta omului, care, surpriză! era aproximativ treaz! Nici acum nu realiza cât de nebun fusese, ba mai credea că procedase corect! Chiar spunea că nu-i vorba de el, că sunt doar zvonuri! Ei, bine! eu, care fusesem de față, nu eram un zvon! Stăteam la distanță și-i urmăream - bunicul încerca să-l lămurească, ăla, nimic!  Bunica, din spatele bunicului, jap! cu o piatră-n capul pepenarului!

-Stai, țață Marie! Îmi spargi capul!

-NU EU! N-AM FOST EU! replică buna.

Discuția continuă în același sens, până când bunica aruncă altă piatră, nimerindu-l din nou.

-Stai, țață Marie! Că mă doare!

-NU EU! N-AM  FOST EU!

- Dar mai ai o piatră, și-n mâna cealaltă!

-NU EU! NU-I PIATRA MEA!

   Până la urmă, după o lungă discuție și alte trei pietre în capul păgubașului, acesta a fost nevoit să recunoască că era să facă moarte de om, degeaba! Și că l-a luat valul, ceea ce, până atunci, să-l tai mărunt, și nu credea!

   Fratele meu a scăpat nebătut, tocmai pentru că a recunoscut că-i vinovat! Și uite așa! mor oameni, pentru că nu-i nimeni vinovat!

Nici eu n-am scris postarea asta!

DOMNUL, A DAT, DOMNUL, A LUAT! FIE NUMELE LUI, LĂUDAT!

Părintele protopop îi făcu semn părintelui Ilarie, să se apropie și să ia loc:

-Nu acolo, pe scaunul cu cuie, ci pe canapeaua asta nouă!  Ne iartă, părinte, că te-am chemat urgent, dar avem lucruri de mare importanță, de discutat! Oh! nu pentru a te certa, te-am chemat, că numai bunul Dumnezeu are puterea de a sta deasupra celor pământești și de a ne judeca după faptele și ispitele noastre!

Părintele Ilarie simți cum i se ridică părul de pe mâini - nu era prima oară când auzea introducerea aceasta, numai că, în celelalte dăți, nu lui i se adresa, ci altor păcătoși care slujeau biserica, cum credeau ei că e mai bine!

Protopopul, doctor în teologie și fost schimnic pe lângă o mănăstire celebră, fusese uns în funcție abia în urmă cu zece ani, când episcop ajunsese fostul lui coleg de sihăstrie, chemat de Sfântul Sinod să deșlușească cărările sfinților părinți contemporani, de prin zonă. Om cu frica lui Dumnezeu și autor de manuale ecleziastice, se pare că înaintarea în vârstă îi cam schimbase obiceiurile, apărute odată cu un pic de burtă și de roșeață în obraji. Își făcuse un alt obicei, acela de a chema pe preoții nesupuși sau răzvrătiți, atunci când avea domnia sa chef, pentru a le bate obrazul, ca un părinte spiritual ce era. Dar era știut – cu cât tonul adoptat de protoiereu era mai blând și mai cald, cu atât treaba era mai urâtă și mai periculoasă pentru cel chemat la ordin.

-   Părinte Ilarie, nu te-aș fi deranjat dacă Prea Sfinția Sa nu m-ar fi întrebat ce se întâmplă în parohia dumitale, pe care o denumește, în glumă, “al doilea falanster de la Scăieni”! Și cum dumneata nu semeni nici cu Fourier, nici cu Teodor Diamant, care nu umblau în haine preoțești, te-aș ruga din suflet să-mi explici, barem mie, ce-i cu “ospătarea celor zece”!

Preotul înghiți în sec, deoarece tonul nu-l păcălea defel, și se apucă de dat explicații:

-Păi! m-am cam gândit că...!

-Te exprimi greșit, dumneata nu gândești în locul altora! îl întrerupse superiorul său, fără să ridice vreun pic, tonul! N-o mai fi cum era -  Crede  și nu cerceta! dar noi, slujitorii Cerului trebuie să nu ieșim din spațiul temporal, unde am fost plasați!

Împerecherea de cuvinte uzuale, cu expresii SF, îl deconcertă pe părintele Ilarie, dar nu-l împiedică să continue, cu modificarea de rigoare:

-Am crezut de cuviință că ar trebui să mobilizez suflarea din parohie, să-i ajutăm pe cei sărmani! De aceea am hotărât ca, în fiecare duminică, să hrănesc, pe cheltuiala bisericii, zece necăjiți, aleși pe sprânceană! Și, dacă se poate, să nu fie, de fiecare dată, aceeași! Cu ajutorul a doi gospodari și a trei doamne inimoase, la care s-a asociat și primarul, avem o lună de când am demarat proiectul. Și oamenii au început să vină, în număr mai mare, la biserică!

-Părinte, mă bucur că te gândești la slava bisericii noastre, dar mă uit pe situația consiliului parohial și văd că stai prost la strânsul cerii, de la lumănări, care, nici astea, nu se prea vând! Ai renunțat la serviciile firmei care făcea prescuri, dragă sufletului nostru, și te-ai apucat să le faci de capul dumitale!

- Cu munca voluntarilor și a celor pe care îi hrănim!

-Da, dar nu stai deloc bine cu banii pe care trebuia să-i strângi pentru Catedrala Neamului! Sau vrei să zici că un asemenea proiect pălește în fața, să-i zicem, umilei fapte caritabile, pe care ai inițiat-o? Când te-ai apucat de treabă, trebuia să treci, mai întâi, pe la mine, să stăm de vorbă, nu să te apuci de hrănit asistați sociali puturoși! Biserica trebuie să fie, cum a fost dintotdeuna, principala preocupare a unui preot, nu umplerea burții la trântori! Și să știi că ai enervat enoriașii – ne-am trezit cu o mulțime de plângeri împotriva dumintale! Să-ți citez din una: ...apoi noi îi dăm pomeni și bani, popii, ca el să le dea la hoți și tâlhari? Ei! ce mai zici, ai făcut bine?Ai ajuns un exemplu de analiză, pentru preoți, o bilă neagră, pentru protopopiat, de râsul curcilor, pentru enoriași! Până și unii dintre cei pe care i-ai îndopat, vorbesc prin spate, că nu-i lucru curat, ideea asta ar avea alte scopuri!

-Dar eu nu vreau decât să slujesc biserica! Să fie cum a fost odată - simplă!

-Atunci, fă-o cum trebuie și cum ți se cere! Și, ca să-ți pun capac, știi cine e cel mai aprig dușman al “operei”dumitale caritabile! Care te-a reclamat până în pânzele albe? Propria nevastă! Coana preoteasă a cerut să te tragem de urechi, că ea n-are de unde plăti ratele la bancă, pentru casă, și nici școala, la copii! Și are dreptate – copiii de preot nu pot fi niște sărăntoci, să râdă lumea, de ei! Așa vrei să ne păstrăm obrazul, arătând ca niște cerșetori? Vezi ce faci, că data viitoare te așezi pe scaunul cu cuie!

METAMORFOZA BUNULUI SIMȚ

Mâinile alergau robace, în timp ce gândurile fugăreau alte cotloane: “E doar 12 jumate și, deja, am obosit! Of! ce mă dor genunchii ăștia nenorociți, nici noaptea nu mă pot odihni din cauza lor. Parcă am o sută de ani, așa mă simt, precum ciutura veche de la fântâna nanei Geta! Mică, ruginită, găurită! Fără să mai intereseze pe cineva, nu mai are lumea nevoie de fântână, cu apă-n casă. Nici animale, nu mai sunt, barem ele se mai cereau adăpate, când le ardea soarele. Ca și mine, s-au dus și ele, cum s-a dus și fântâna, cu ciutura ei! Cum se duc și ciolanele mele!

Lasă că nici când eram tânără, nu trecea zi, să nu mă doară ceva! Numai că atunci treceau toate, mai cu bucurie, mai cu strâmbătate! Și când nu ești obișnuit cu greul, ți se pare tare greu! Mă uit la copiii de azi - frumoși, bine hrăniți, deștepți! Doar că nu-s prea sănătoși, par bolnavi, de când se nasc! Nu prea țin la tăvăleală, dacă eram ca ei, îmi mâncau câinii din traistă! Noi eram nouă frați, mama nu vedea pe ultimul, mergând pe picioare, că era cu burta la gură, din nou. Nenorocitul, care zicea că-i tata, n-o lăsa când venea de la cârciumă, de beat ce era, sărea pe ea, de față cu noi! Când am mai crescut, pe noi, fetele, ne fugărea afară, să nu ne învățăm prost, zicea el! Parcă noi eram chioare! Și tocmai el făcea pe rușinosul, despre care se zvonea că ne mai făcuse niște frați și prin vecini! Când mergeam la școală, mă uitam să văd dacă mai seamănă cineva cu mine, așa proastă eram, îmi intra în cap toate prostiile și stăteau acolo, fără să plece! În rest, dobitocului nu-i păsa dacă avem ce mânca sau ce purta, era bine, cât avea de băut! Când nu avea, ne bătea, de ne rupea, de la un fir de pai! Eu nu prea semănam cu frații mei, am apărut cât a stat el la pârnaie, de aia îi eram nesuferită, una- două, îmi rădea niște palme, că-i stric renumele și-l fac de râs! Parcă mai era ceva de ascuns, despre el, care se făcea, în fiecare zi, de râs, mai ales după ce i-a căzut părul și i-a apărut burtoiul! A murit întro noapte, călcat de un tractor, că cine știe ce-l mai ducea mintea!

Fiind atâția în casă, nici unul  dintre noi, copiii, n-a ajuns la liceu! Eu am ajuns într-a opta, dar n-am terminat-o, că m-am măritat! Ceilalți frați, n-au terminat nici pe-a patra, că nu aveau nevoie de carte, aveau nevoie să fie ageri! Dintre surori, doar una a ajuns în clasa a VI-a! Deci, eu sunt deșteapta familiei, nu știu cu cine oi fi semănând, că mama era proastă- rău, de stătea cu boul ăla de tata, care-o și bătea! Așa că, atunci când m-a cerut Sile, m-am dus după el. Nici nu era altă soluție, eram borțoasă cu golanul ăla de Ianu! Nu că i-ar fi păsat cuiva, dar nici prea ochioasă, nu arătam! Sile a fost, și el, un jegos bețiv, dar nu m-a bătut niciodată! Poate din cauză că i-am spus că, dac-o face, îl pândesc și, noaptea, bag foarfeca-n el! În schimb, m-a părăsit când eram însărcinată cu al treilea copil! Așa m-a trezit cu trei copii și niciun ban! Bețiv, bețiv, dar mai făcea și cîte-un ban, nu ne lăsa să murim de foame, ca taică-miu!”

Gândurile îi fură întrerupte de perechea care trecea, trebui să le facă loc, în timp ce cei doi își explorau cavitatea bucală!

“Nici nu m-au văzut! Uneori, mă simt ca o furnică, nu mă văd oamenii, sunt în stare să calce pe mine! Mai ales când sunt ca mâțele-n călduri! Zic eu, așa, dar cine știe cum oi fi fost, când eram tinerică! Că nu degeaba am patru copii! Bine că nu i-am părăsit, cum îmi spuneau fetele - Lasă, fa, copiii! că nu-ți fac statuie! Ce? tu i-ai făcut statuie lu’ mă-ta? Decât să te chinui cu ei, hai cu noi, să facem bani, să-i creștem! Că le-o fi mai bine așa, fără noi, cu bani trimiși! De plecat, ele au plecat, dar de trimis bani, numai în primele luni au făcut-o! Uite! Lena și-a lăsat fetele cu maică-sa, de-a ajuns bătrâna, cu tot ajutorul social, la nebuni! I-a trimis trei luni, câte o sută de euro, apoi gargară, că nu mai are de unde! Cât au fost fetele ei, mici, s-a descurcat baba, apoi, când vroiau bluggi de firmă, a făcut edem pulmonar! Lena s-a făcut ca ninge, găsise pe unul care nu vroia copii și nici să audă de ei! Eu n-am vrut să fac ca ele, uneori îmi pare foarte rău, alteori, sunt mândră de ei! N-au ajuns mari boieri, dar au serviciul lor, casa lor, viața lor! Nu s-au rupt de mine, nu le e rușine cu mine, deși nu mă pot lăuda că am fost o sfântă! Dar, ca om, n-am fost ca ai mei părinți, să suport măgăriile unui bărbat bețiv, care făcea ploduri pe bandă rulantă! Sau să mă vadă lumea beată -n șanț, cu fustele ridicate! Ca să mi-i cresc, am plecat capul, nu era altă soluție, câtă carte am, nici să tai bilete la WC-ul public, nu m-au primit! A trebuit și îndur și batjocura alor  mei, cu unii chiar am copilărit! Cum e ăsta, care tocmai coboară! Fost șofer întrun gang, la engleji! Nevastă- sa”produce” pe la nemți, așa au ajuns să cumpere jumate de stradă pe centru! Și eu, tot aici, fără copii, fără ajutor social, fără șansa de a găsi un serviciu, barem la salubrizare, să pot ieși la pensie! Zău că sunt prea proastă, nu știu să mă descurc! Și mai zic de mama!”

Alungă cele gânduri și își văzu de treabă - cu mintea, aiurea, trecuse timpul și nu avansase deloc! Și mai avea două etaje, să termine de spălat scările! Singura ocupație la care se pricepea și care îi permisese să-și trimită copiii la școală! Și care nu însemna că o va scoate la pensie! Dar tot era ceva  - nu cerșise niciodată!

FAIMA PORCULUI!

S-a dus cu faima porcului tăiat -

Pesta porcină, de pe listă,... l-a „scuipat”!

După găina aviatoare și gripa aviară,

Vaca nebună și lumina chioară,

Ne bate Dumnezeu, încet, cu parul,

C-avem pe cap și pe West Nile - țânțarul!

Nu ne ajunge câte patimi ducem zilnic,

Mai vine și câte-un creier, zis “olimpic,”

Să ne răstoarne-n troaca lui Godac!

Așa că tot cădem confuz, din puț, în lac!

După ciupercile nebune și oaia căpiată,

De ce vă luați de mine? Eu am gura capsată!

Să cred că nu-i departe și secera, și briciul,

De pus, pe lista neagră, gâtlejul lui Ariciul?

Eu cred că e-o greșeală - în cel mai crud raport

S-apară, spre vânzare, aricii, la export?

Atunci, e explicabil de ce m-am năruit-

În loc să capăt faima, ei, na! că m-am “pârlit”!

Și eu mă pregăteam pentru un “Pulitzer”!

Așa ajungem, nene, să fim “Nobel” șomer!

Vroiam doar un „Grand Prix” pentru literatură!

Să-l iau și pe „Cervantes”, cu mici și udătură!           

Premiul „Hugo”, să îl împușc din zbor!

La “Constantin Tănase”, să ajung, că am homor!

La ”American Book Awards”, să strălucesc!

Ca să am „Bafta”, și -  acum mă milogesc!

La Uniunea Scriitorilor, am pus chiar un roman!

Să vadă lumea ce concepe un arici sărman!

Când colo! nu s-a-ntâmplat așa cum am dorit!

În loc de renumit, rămas-am tot un arici tâmpit!

M-ați înșelat, făcându-mă să cred că-s genial!

Și eu eram - biet arici - erou de carnaval!

Vă jur că răzbunarea mea va fi atât de crudă!

La mic dejun, vă voi servi doar poezie nudă,

Narațiuni cu tâlc, dar fără leac, cam seci!

Și-o gâlgâială de prozator vestit, trăit în beci!

V-așteaptă răzbunarea unui geniu, nu oricui!

Sau poate a unui arici, cu faima porcului!