NU EU!

Indiferent de ce am vrea, rămânem copii, toată viața! La vârsta copilăriei, le facem instictiv, apoi, instinctiv - conjuctural! De exemplu, ce rost are să negi că ai furat creionul, dacă te-a prins cu el în mână? Sau de ce să negi că ai uitat apa, deschisă, dacă ultimul ieșit, ai fost tu? Și tot tu ai fost cel care a încuiat?

Ar fi hilar, dacă n-ar fi trist - intră mamelucul, cu mașina, în pom, și nu știe cum a ajuns mașina acolo! Sau, e "Singur acasă XVII", și declară că nu știe cine a spart geamul? Să fi fost Moș Crăciun, intrat pe horn? Sau Crăiasa Zăpezilor a dat cu bățul, să-i iasă vraja din cap? Și, cel mai trist este când povestea se termină cu decese, în urma cărora vinovatul nu recunoaște că a fost el, de parcă umblau spiridușii în urma lui! Omuleții care nu recunosc ceea ce-i dovedit, ar trebui unși cu catran, ca odinioară, și trecuți prin cuie, nu prin pene - dacă tot ești prost și-o cauzezi, recunoaște-ți fapta, gloriosule!

Aseară, cineva drag sufletului meu mi-a povestit o întâmplare, unde personajul principal a fost fratele său:

   -Eram, eu, cam de vreo 5 -6 ani, când mama ne-a dus la țară, la bunici! Frate-meu, care avea spini pe fundul pantalonilor, ce nu-l lăsau să stea locului, de dimineață, de când se trezea, și până seara, târziu, nu călca pe-acasă, nici mâncare nu-i trebuia! Mai mulți băieți de seama lui, ba chiar mai mari, făceau ce-i treceau lui prin creier, de parcă se născuse lider mondial la schi alpin! Poate și din cauză că era singurul băiat crescut la oraș, cu gărgăunii de oraș și păsărelele, tot de-acolo!

Întro seară, ce-i trece prin cap? Să meargă la furat pepeni, era unul aproape, cu o grămadă de pepeni în curte, și fără câine! Așa că, după ce toată lumea credea că s-a culcat, fratele a șters-o pe fereastră, nici eu nu l-am simțit, deși dormeam în aceeași încăpere.  N-ar fi fost mare brânză, de furat, se fura dintotdeuna, și nici acum, nu-i târziu! dar dracii de copii, zăpăciți și aiuriți, nu numai că nu au luat niciun pepene, dar i-au distrus și pe aia care erau, nefiind copți! Doi - nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă o babă, pe jumătate beată, n-ar fi greșit drumul, fiindu-i încurcate cărările, și n-ar fi trecut pe lângă grădina cu pepeni, unde băieții erau în plină acțiune. Ghinion! biata - beată nu era și chioară de tot, așa că singurul pe care l-a recunoscut, a fost frate-meu! Mâncând-o limba, pe care nu și-o putea ține acasă, în mod constant,  nici nu s-a luminat de ziuă și s-a și dus la poarta rumânului cu pepenii, care o luase de dimineață cu țuica, ca la amiază, să treacă, omenește, pe vin! “Ciugulit”, bine! pepenarul s-a aruncat pe cal și a trecut la căutarea lui frățâne-meu, care, conform obiceiurilor sale, o pornise de dimineață, la păscut năzdrăvănii! Se pare că nu l-a găsit decât abia după ce a mai înghițit vreo vadră de țuică, pentru că s-a nimerit să-l vadă pe vinovat, când se juca, cu ceilalți, aproape de locul unde ne jucam și noi, fetele!

Când a început pepenagiul să urle, de pe spinarea calului, frate-meu deja trecea în goana-mare, în timp ce ceilalți hoți de pepeni nici nu avuseseră timp să se ridice de pe jos. Călărețul cu, și fără cap, gonea pe calul său, (ce scotea miros de cal nespălat), când a aruncat cu securea după hoțul ce nu se dădea prins! Nu l-a nimenit, era prea băut să-și nimerească și pălăria, dar dacă reușea, aveam mort în familie! Pesemne că jupânul nu era întreg la minte, dacă venea  și-i spunea bunicului, își scotea paguba, iar vinovatul nu mai stătea pe fund ceva vreme! Cu toate că vina distrugerii pepenilor, nu era, toată, a lui! Cred că Doamne - Doamne era la datorie, așa că nu s-a întâmplat nimic grav!

Seara, bunicii aflaseră de incident, întro comunitate mică, nu poți ascunde nici ciorapii, sub pat, fără să te știe și vecinul!

 A doua zi, bunicul și bunica s-au dus la poarta omului, care, surpriză! era aproximativ treaz! Nici acum nu realiza cât de nebun fusese, ba mai credea că procedase corect! Chiar spunea că nu-i vorba de el, că sunt doar zvonuri! Ei, bine! eu, care fusesem de față, nu eram un zvon! Stăteam la distanță și-i urmăream - bunicul încerca să-l lămurească, ăla, nimic!  Bunica, din spatele bunicului, jap! cu o piatră-n capul pepenarului!

-Stai, țață Marie! Îmi spargi capul!

-NU EU! N-AM FOST EU! replică buna.

Discuția continuă în același sens, până când bunica aruncă altă piatră, nimerindu-l din nou.

-Stai, țață Marie! Că mă doare!

-NU EU! N-AM  FOST EU!

- Dar mai ai o piatră, și-n mâna cealaltă!

-NU EU! NU-I PIATRA MEA!

   Până la urmă, după o lungă discuție și alte trei pietre în capul păgubașului, acesta a fost nevoit să recunoască că era să facă moarte de om, degeaba! Și că l-a luat valul, ceea ce, până atunci, să-l tai mărunt, și nu credea!

   Fratele meu a scăpat nebătut, tocmai pentru că a recunoscut că-i vinovat! Și uite așa! mor oameni, pentru că nu-i nimeni vinovat!

Nici eu n-am scris postarea asta!